Asteptand de Ajun!

Cu o privire lungă, plină de regret, la patul cald şi la fata din el, am ieşit pe uşă. Noaptea încă ţinea cerul sub mantia ei neagră şi frigul mă apăsa greu, încordându-mi spatele şi smulgând încă o înjurătură printre dinţi la adresa ierni canadiene. Zăpada cădea în fulgi mici îngheţaţi ce îşi croiau drum prin straturile de haine aducând frigul pe pielea deja de găină.
“De Ce?!” Era întrebarea ce persista în mintea mea laolaltă cu frigul. “De ce trebuie să mă duc şi în ajunul crăciunului la muncă?” Un murmur îmi ieşea din gât ce semăna teribil cu o altă înjurătură la adresa frigului. Şi nici măcar frumuseţea zăpezi ce acoperea totul în alb sau dansul fulgilor de nea nu aveau vreun efect asupra stări de spirit.
Tărăindu-mi picioarele cu frică prin zăpada fină. Mintea acum concertându-se la pericolul ascuns sub pudră albă. Am ajuns într-un final în staţia de autobuz cu ochii mijiţi în căutarea luminilor albastre ce i-ar vesti venirea. Speranţa topindu-se încet în lipsa lor.
Între timp un canadian parcă ieşit din Duck Dinasty, cu o barbă stufoasă de culoarea focului. Venea încet spre staţie cu un zâmbet mare pe buze şi o ţigară în mână. Părea să aibă vreo 50 de ani şi imunitate la frig. Mâna, fără mănuşă, ducea leneşă ţigara la gură în timp ce fumul expirat îi ascundea faţa în ceaţă. Fără mănuşi sau fes şi zâmbind. Destul ca să-l urăsc instantaneu. Mi-am îndreptat spatele, simţind mănuşile şi masca ninja arzând sub privirea amuzată a omului.
Minutele curgeau greu, zăpada începând să se depoziteze în barbă roşcată a omului fără nici un efect asupra zâmbetului. Cu spatele încă drept, luptându-se cu frigul, scurtam zarea în speranţa luminilor albastre. Forţându-mi corpul să nu-mi tremure am zărit într-un final autobuzul. Şi cum îl priveam veninând încetişor, canadianul deja uitat, am observat că era pe banda greşită. Deja un gând cutremurător încolţea în mintea mea. “Bus not în service”. Am privit neputincios şi îngheţat cum autobuzul a trecut pe lângă noi. Toate blestemele cunoscute ameninţând să iasă la suprafaţă. Într-un final nu am reuşit decât să zic un îngheţat “Bad Luck! Aye?”. Canadianul îmi zâmbeşte, mâna scoţând din buzunar o altă ţigară pe care şi o aprinde încetişor de parcă vom mai avea ceva de aşteptat. Îmi venea să-l trag de barbă şi nu altceva. Cu calmul lui de gheaţă şi aparent imunitatea la frig.
Din timp în timp îmi aduceam aminte să mi îndrept spatele încovoiat de frig. Ochii aruncând priviri de foc la zăpadă ce încă curgea din cer încetişor. Până şi zâmbetul canadianului părea parcă un pic mai şters, mai îngheţat. Iar o mână acum se ascundea într-un buzunar. Noi lumini albastre în zare se apropiau încetişor. Masca ninja ascunzându-mi rânjetul de fericire. Încă puţin şi voi fi în autobuz la căldurică, la adăpost de intemperiile ierni canadiene. Rânjet ce să topit rapid când mesajul “Bus not în service” trona din nou deasupra autobuzului. Până şi zâmbetul canadianului sa topit şi un “Come on!” frustrat i-a ieşit din barbă acum albă.
Instant bună dispoziţie mi-a revenit şi cu un zâmbet ascuns de mască ninja şi cu cea mai caldă voce i-am zis omului "There's another one comming!" Şi aşa şi era, alte lumini albastre veneau agale care de data asta s-au oprit în dreptul nostru. Şi după ce am făcut un schimb de priviri cu canadianul, pline de sentimentul de camaraderie care acum mă umpleau faţă de barbă roşie, ne-am urcat în autobuz. Unde am fost întâmpinaţi de către şofer cu un simplu "Merry Christmas!".

Brrrrrrrrrr!!!

Iacă veni şi Iarna Canadiană cu ploaie şi gheaţă şi se pare că nici 7 cojoace nu-s destule să ne mai apere.

Crengi pline cu gheaţă, prea grele să fie susţinute de către copaci au lăsat destui oameni fără curent electric.

Deşi jumătate din oraş era paralizat sub gheaţă străzile sunt curate ca lacrima de la prima ninsoare şi până acum.

De ce oare tu Măzărică, luptătorule pentru libertate, Che Guevara al Constanţei, nu reuşeşti aceasi performanţă pentru alea 5 zile din iarnă când ninge şi în Constanta?

Despre cum poporul ce a inventat kung fu-ul influenţează economia Canadiană

După 5 luni în Canada am ajuns la concluzia că în Toronto oameni nu se împart în săraci şi bogaţi. Ci în oameni care se duc la chinezi şi oameni care nu se duc la chinezi. Cu jumătate din populaţia oraşului fiind imigranţi şi marea majoritate fiind chinezi foarte multe afaceri mici din Scarborough sunt deţinute de asiatici. Şi cu riscul de a părea un pic rasist trebuie să spun că toate aceste firme chineze împart aceleaşi caracteristici indiferent că vorbim de un super market, de o frizerie sau de un depozit de materiale chinez. Cea mai importantă fiind preţul.
Dacă veţi avea şansa să vorbiţi cu un mic întreprinzător în Toronto probabil vă va spune despre cum chinezi strică piaţa cu preţurile lor mici. Lucru foarte adevărat, frizeria chineză este de 3 ori mai ieftină decât competiţia. Iar clienţi mei nu se sfiesc să mi spună cum depozitele chinezeşti au preţuri mai mici decât noi, distribuitori. Iar Lone Tai Supermarket mă atras cu preţurile mici la fructe legume cât şi la carne.
Dacă aş face un produs cu 10 lei se va găsi un chinez să-l facă doar cu 3.
Deşi preţurile mici atrag foarte mulţi clienţi şi sperie competiţia, afacerile chinezeşti nu au curăţat încă piaţa canadiană. Motivul? Mizeria! Chiar dacă sunt atât de eficienţi în aşi ţine costurile şi preţurile la minimum, chinezi au foarte mult de muncă la “aspectul” afaceri. Deşi tunsul la frizeria chinezească mă costat de 3 ori mai puţin şi frizerul părea că ştie ce face, sincer nu ştiu dacă vreau să mă întorc. Aspectul neîngrijit al salonului mă face să mă gândesc dacă îşi tratează uneltele la fel, aceleaşi unelte care trec şi prin părul meu. Iar supermarketul chinezesc deşi avea un preţ incredibil la carne modul în care carnea era ambalată mă făcut să merg mai departe. Într-un fel mă gândesc că în România am văzut destule practici necorespunzătoare ca să ajung la concluzia că şi cel mai frumos ambalat peste sau cotlet poate a fost prelucrat de nişte mâini fără mănuşi. Poate produsele din supermarketul chinezesc au fost mai puţin contaminate decât cele ambalate frumuşel şi las un lucru trivial ca aspectul să îmi influenţeze judecată. Dar câteodată aparenţele nu înşeală şi dacă o mână de vopsea e prea scumpă pentru chinezi trebuie să te întrebi dacă şi alte lucruri importante au fost tratate superficial pentru un dolar economisit.
De când am un job în Canada am ajuns să văd bani total diferit. Acum un produs are o valoare total diferită. Numai este doar 10 lei sau 10 dolari ci este timpul petrecut la muncă pentru al obţine. Şi cu un salariu micuţ ca al meu, totul este foarte scump. Privind din această perspectivă produsele şi serviciile chinezeşti sau thrift stores au devenit foarte atrăgătoare în ciuda aspectului mizerabil. Dar dacă trebuie să calci prin nămol măcar fă-o cu grijă. Momentan încă adun informaţii despre unde să găsesc produsele şi serviciile de care am nevoie la un raport preţ/calitate satisfăcător.

Cumparaturi de Craciun

În clanul Ross, unde am fost primit cu braţele deschise, tradiţia este că fiecare să tragă de Crăciun un nume din pălărie. Fiind un clan numeros ar fi fost prea mult financiar ca să facem cadouri tuturor aşa că un nume, un cadou. O practică care este foarte răspândită în Canada. La locul de muncă, Laurie a trebuit să participe în “a secret Santa” unde a trebuit să cumpere cadouri mai multor colegi. Din fericire pentru mine la RoofMart nu se practică aşa ceva. Cel mai frumos cadou pentru firmă fiind probabil faptul că ne târâim la muncă în fiecare zi.
Odată cu intrarea în Decembrie se poate spune că sezonul pentru cadouri s-a deschis. Toată lumea înnebunită după cumpărături. Băiat inteligent cum sunt am reuşit să mi fac cumpărăturile online. Astfel am reuşit să cumpăr cadoul perfect pentru numele tras la tombola pe amazon.ca. Totuşi dacă sunteţi un nou iniţiat în cumpărăturile online ca mine trebuie să aveţi mare grijă să nu vă păcăliţi. Ţineţi minte că lucrul comandat pe internet poate să fie ceva total diferit faţă de ce aţi crezut că este şi astfel să vă aflaţi într-o situaţie neplăcută. Ca de exemplu să îi cumpăraţi nevestei o carte după serialul preferat doar ca să o returnaţi pentru că e în franceză şi astfel să pierdeţi vreo 20 de dolari în restocking fees. Nu că aşa ceva mi s-ar întâmpla mie. Ce v-am povestit i să întâmplat unui prieten al cărui nume nu pot să îl dezvălui şi a cărui inexistentă nu o puteţi dovedi.
Deşi mi-am făcut toate cumpărăturile online să nu credeţi că am scăpat de mallurile aglomerate şi de sesiuni prelungite de shopping. Chiar dacă eu mi-am făcut cumpărăturile online asta nu înseamnă că şi Laurie şi le-a făcut pe ale ei. Aşa că Laurie mă rugat să merg cu ea la cumpărături şi cu un zâmbet graţios poate un pic forţat i-am răspuns afirmativ.
Cum se face că unui bărbat îi trebuie 5 secunde să se decidă ce trebuie să cumpere şi unei femei îi trebuie 5 ore nu voi şti niciodată. Cert este că după ce m-am ţinut după fusta ei prin tot mall-ul ajunsesem să declar orice articol de îmbrăcăminte ca “amaizing” său “perfect” poate poate se va decide. Şi desigur folosind toate argumentele posibile şi imposibile ca să nu mergem la celălalt magazin unde după spusele lui Laurie ar putea fi mai “cheaper”. Din fericire într-un final ne-am decis ce să cumpărăm şi amândoi ne am simţit mai uşuraţi.
Acum că mă uit în retrospectivă mă bucur că m-am dus cu Laurie la cumpărături. Am ieşit din casă, m-am plimbat cu Laurie, am dat din nas când am văzut preţurile exorbitante din “The Bay”, am alergat prin zăpadă trăgând-o pe Laurie după mine ca să prindem un autobuz şi am mâncat un McWrap. Şi deşi nu aş putea numi ziua ca aventuroasă măcar nu a fost monotonă. Aşa sunt femeile ciudate câteodată, te obligă cu zâmbetul pe buze să faci ceva ce nu vrei şi într-un final ajunge să ţi şi placă. Ticăloşie şi nu altceva.

Updates

Cu cât petrec mai mult timp în Canada observ că mă “minunez” din ce în ce mai puţin şi din păcate şi scriu mai puţin. Odată cu găsirea unui job stabil care îmi mănâncă aproape toată săptămâna nu am mai avut nici timpul şi nici energia să explorez oraşul Toronto ca la început. Weekendul îl petrec de obicei plimbându-mă cu Laurie prin împrejurimi încercând noi restaurante sau puburi ori mergând la shopping. O tradiţie periculoasă ce trebuie stârpită de la rădăcină. Mai ales că mie imposibil să zic nu când ochişorii verzi ai lui Laurie se uită insistent la mine. Nu că ar fi o mână spartă când vine vorba de cumpărături în general, dar ca orice femeie îi plac hainele. Şi cum eu nu pot să îi zic ei NU nici ea nu poate să zică NU când e vorba de haine. Şi astfel se face că mândra pleacă să şi cumpere cizme şi se întoarce cu un sacou sau intră într-un magazin să şi cumpere o pălărie şi se întoarce cu mănuşi. Şi deşi am obţinut permisiunea lui Laurie să vă povestesc cum am ajuns să dau 20 de dolari pe 60 de grame de ceai de iasomie pentru că o iubesc, nu am să o fac.
Ce pot să vă zic însă e că mi-am decorat primul brad de crăciun în Canada. Şi deşi este un brad artificial, amarat si care a văzut zile mai bune este totuşi bradul nostru şi sunt foarte mândru de cum l-am decorat. Mai ales că procesul de împodobire a necesitat o sticlă de vin, nişte colinde la televizor, câteva lumânări aprinse şi o fată cu ochişori verzi.

Atmosfera festivă ne-a cuprins şi la birou, unde înălţimea mea să dovedit de folos în agăţarea decoraţiunilor de Crăciun. După supusele managerului tradiţia este ca noul angajat să facă cadouri celorlalţi angajaţi. Cea ce am şi făcut! Din păcate pentru ei cadourile fiind doar nişte cutii goale ambalate frumos pe care le puteţi observa la baza bradului.

În rest viaţa mea în Canada a ajuns într-un stadiu de rutină: munca - casa. Lucru care nu-mi displace, neaparat am avut destule temeri şi emoţii în primele luni. Acum numai trebuie să mă gândesc cu frică dacă voi găsi un loc de muncă ci pot să mă relaxez şi să mă bucur de ce are Canada de oferit. Acum Laurie şi cu mine ne gândim la viitor, la ce vrem de la viaţă. Stăm amândoi pe canapeaua noastră mică, în apartamentul nostru micuţ şi ne facem planuri de viitor. Deşi am studii în finanţe să nu vă gândiţi că Laurie şi cu mine ne gândim să investim bani în obligaţiuni/acţiuni/aur sau ceva de genul. Planurile noastre includ o canapea mai mare pe care să putem sta amândoi întinşi când ne uităm la Tv, o maşină la mâna a doua, un apartament mai mare, o vizită în România şi Irlanda, să cucerim lumea (: P) etc.
La muncă sunt norocos să am un colectiv minunat. Deşi sunt “the new guy” şi sunt tachinat destul de des nu mă las mai prejos. Atmosfera este destul de relaxată. Colegii şi clienţii sunt mereu puşi pe glume, lucru ce face ziua să curgă mai repede. Managerul ne face cafeaua de dimineaţă, supervisor-ul face toată munca şi “the new guy” se relaxează citind cărţi. Şi deşi nu glumesc despre manager că ne face cafeaua de dimineaţă, exagerez un pic când vine vorba despre atribuţiunile mele. De fapt nu citesc cărţi pe cât de mult mi aş dori. Cu cât acumulez mai multă experienţă şi încredere la locul de muncă cu atât responsabilităţile mele se înmulţesc. Consider că fac o treabă foarte bună. Superviser-ul îmi acordă mână liberă ce denotă încredere. Clienţi par să mă placă şi până şi o tanti de la Head Office care a venit să mă antreneze a fost plăcut surprinsă să vadă că îmi ştiu deja meseria. Încă am probleme să înţeleg ce îmi spun unui clienţi asiatici la telefon dar nu sunt singurul. Până şi superviser-ul care este o veterană cu 8 ani vechime în această firmă şi tot are probleme să îi înţeleagă. În rest încerc să mă fac cât mai util şi să compensez lipsa experienţei cu o atitudine pozitivă şi hărnicie.

Aş putea zice că aventura mea în Canada a ajuns la un nou stadiu. Unde visele prind contur şi încep să se realizeze. Am început să strâng resursele pentru noi aventuri. Cine ştie poate la anul pe vremea asta o să urmez exemplu atâtor canadieni care se duc în vacanţe prin Jamaica sau Barbados să scape de iarna canadiană. Şi o să am lucruri mai interesante despre care să scriu ca de exemplu cum mi se prăjeşte fundul pe o insulă exotică. Până atunci mă pregătesc emoţional pentru primul Crăciun departe de casă. Deja simt un val de tristeţe când mă gândesc la familia din România de care o să mi fie dor nespus. Faptul că nu voi mânca sarmale şi cârnaţi de aceste sărbători nu face decât să toarne sare pe rană. Totuşi nu trebuie să uit că acesta va fi primul meu Crăciun în Canada şi că ar fi păcat să-l petrec posac gândindu-mă la ce nu am. În schimb am să-l petrec numarandu-mi binecuvântările: o fată frumoasă cu ochii verzi, un nou job, o nouă familie, noi prieteni şi desigur mai puţină grăsime pe artere.
În final vreau să vă urez un Crăciun fericit alături de cei dragi and a happy new year!

De ziua ta draga Romanie!

Nu am vrut să scriu nimic iniţial despre ziua României. Unul din motivele principale este că am nişte sentimente foarte contradictoriii despre România şi desigur despre români. Dar citind câteva din blog urile româneşti pe care le urmăresc şi care au tratat subiectul în diferite forme m-am decis să împărtăşesc şi eu din gândurile mele despre muma ţară din perspectiva unui nou imigrant în Canada.
Eu am plecat din România nu împins de nevoi materiale ci din cu totul alte motive. Dacă aş fi stat în România aş fi avut un loc de muncă decent, asigurat în afacerea familiei şi probabil nu aş fi fost forţat să sparg pereţi falşi în construcţii pentru 9 dolari pe oră în altă ţară. Deci nu lipsa merindelor pe masă mă împinge pe mine să scriu acest articol. Eu sunt şi nu sunt mândru de ţara mea de baştină. Sunt mândru când văd tineri români la televizor câştigând medalii la olimpiade sau premiati de NASA pentru realizări academice. Sunt mândru când recunosc artişti români pe posturile de radio canadiene (deşi nu sunt neapărat fanul lor).
Din păcate asta nu înseamnă că sunt mândru când văd un popor înfrânt. Nu sunt mândru când bătrânii noştri sunt puşi să aleagă între mâncarea de zi cu zi şi medicamentele de care au nevoie. Nu sunt mândru când toată populaţia unei ţări trebuie să dea sau să primească mită într-un fel sau altul. Nu sunt mândru de o ţară care te forţează să fi “şmecher” ca să supravieţuieşti. O ţară unde omul trebuie să înveţe cum să păcălească sistemul ca să aibă succes.
Şi nu sunt de acord cu “Politicienii sunt de vină”. Dacă cineva îşi bagă mâna în buzunarul tău în autobuz îl plesneşti, ţipi după ajutor, nu te laşi jefuit fără să faci nimic. Dar ne am obişnuit să fim călcaţi în picioare de nişte oameni exact ca noi. Nişte oameni pe care îi facem răspunzători de soarta noastră dar dacă am avea şansa le-am lua locul şi le am urma exemplu. Şi poate suntem câţiva români decenţi din fire care nu am abuza de o funcţie. Dar asta nu ne iartă poate de cel mai mare păcat de care românii sunt răspunzători. Indolenţa! Suntem un popor care poate să vorbească şi 7 ore pe zi despre politichie şi clasa politică dar nu ne facem timp nici măcar 5 minute ca să votăm. "Nu avem cu cine vota!" O să ziceţi mulţi. Votaţi cu ecologişti cu partidul republican, cu nea Marin de la etajul 2. Votaţi cu un partid care ştiţi că nu a fost la putere deci care încă nu va furat. Să vedem ce o să zică marile noastre partide când o să piardă câteva scaune de senatori şi deputaţi. Dacă câteva autobuze o să influenţeze alegerile când 60% din români se prezintă la vot. Sau dacă UDMR o să obţină 5 %.
 Din fericire noi nu ne deranjăm pentru nimicuri ca alegerile. Suntem prea inteligenţi să ne irosim energia pentru a vota o schimbare. Doamne fereşte să ne comportăm ca nebunii din Canada, Grecia sau Franţa care chiar ies în stradă când nu le convine ceva. De ce să dârdăim în frig afară când putem să flămânzim şi să dârdâim de frig în casă?
Politicienii sunt de vină. Noi suntem curaţi ca lacrima, nu avem nici o responsabilitate. Nu este vina noastră că politicieni sunt corupţi. Chiar dacă am putea să îi schimbăm cu alţii şi pe aceia cu alţii noi. Chiar dacă am putea ieşi în stradă să protestăm împotriva legilor nedrepte şi să ne facem frustrările cunoscute. Nu este vina noastră. Politicienii ar trebui să fie toţi oameni de onoare şi să facă ce e drept şi corect fără ca noi să îi păzim. Canadienii şi francezii sunt nişte neîncrezători şi nişte huligani dar nu noi. Noi poporul român putem să mergem zambind 8 ani pe mâna PSD-ului încrezători în scuzele lui Năstase, Mitrea. "Suntem o economie de tranziţie!" Asta ne au zis timp de 8 ani. Câte "privatizări" dubioase s-au făcut oare în acei 8 ani după revoluţie? Nimeni nu ştie. Pentru că nimănui nu i-a păsat. După am crezut în democrato-liberali, PNL şi PDL. Şi ei ne-au zis "Criză" şi sub acest titlu au furat şi ei tot în 8 ani ce-a mai rămas de la PSD. Iar acum avem un guvern social-liberal cu un preşedinte democrat.
Vrem schimbare, vrem altă clasă politică dar nu putem să facem această schimbare în noi înşine. Când canadienii ies în stradă şi protestează că echipa lor de hochei preferată a pierdut noi stăm în casă când bătrâni ne mor de foame, boală sau frig. Când copiii noştri sunt omorâţi de câini comunitari. Când şpaga este un fenomen zilnic din viaţa noastră. Când străinii vin şi ne fură resursele naturale şi ne lasă otrăvurile.
Stăm în casă şi dăm vina pe politicieni. Iar canadienii un popor recunoscut pentru politeţea şi manierele deosebite distrug un oraş întreg pentru că au pierdut un meci de hochei.
Dar a fost ziua României. Şi cadou de ziua ei i-am scris un mic poem:
                                    Sărmană Românie
                                     Buchet de flori
                                     Îmi pare rău
                                     Căci cu spatele plecat
                                     Te am cedat la corbi