De pe bicicleta!

 "Sometimes you got to stop and smell the roses" asa zic americani asa am facut si eu. Dovada in urmatoarele poze:

Tipul asta stie ce vorbeste!!!

Oglinda! Oglinjoara cine are cea mai mare burta din tara? 

Nu scap de miei nici in Canada!

De dupa

Alimentat de energia gliei mioritice la fel ca odinioară Antaeus în Libia, m-am decis să fac nişte schimbări pozitive în viaţa mea. Prima fiind inspirată de bucătăria românească, mai ales de ciorbele noastre care lipsesc cu desăvârşire din bucătăria canadiană (cel puţin din câte am văzut eu) şi fiind adept al principiului: “If you can’t buy it, make it!” m-am apucat şi de gătit. Probabil dacă aş fi găsit o ciorbă bună la restaurantele canadiene gen Swiss Chalet nu m-aş fi obosit dar după vacanţa din România, după ce papilele mele gustative au intrat din nou în contact cu ciorbe de burtă sau pui a la grec am ştiut că nu pot trăii fără ciorbe. Aşa că am intrat pe internet am dat google la reţete şi mi-am belit şi eu ochii pe acolo să găsesc o ciorbă simplă să o pot face şi eu. M-am decis asupra unei ciorbe ţărăneşti de pui, nu neapărat că era cea mai simplă ci pentru că mi se părea mie că e ciorba ce duce cel mai mult a omletă. Genul ăla de mâncare unde arunci tot ce ai prin frigider şi iese ok. Aşa că mi-am notat ingredientele am folosit google translate ca să le şi găsesc în super marketurile din Canada deoarece au denumirile în engleză iar eu nu sunt destul de experimentat să le recunosc din ochi. Lucru trist având în vedere că am fost şi vânzător la aprozar printre numeroasele profesii practicate. Desigur nu am găsit toate ingredientele de pe listă şi nici infrastructura necesară nu era pusă la punct, Laurie neavând 3 oale de ciorbă după cum vroia reţeta ci trebuind să mă mulţumesc doar cu o oală obosită în care făceam eu floricele în weekenduri şi care e probabil de pe vremea războiului. Dar nu am lăsat aceste neajunsuri să stea în faţa ambiţiilor mele culinare. Mai ales că dădusem deja vreo 30 de dolari numai pe ingrediente (din care nu am folosit nici jumătate) şi am precizat doar că am şi sânge de machidon prin vene. Deci mi am luat carnea de pui, am spălat-o sub jet puternic de apă rece, am aruncat-o în oală am turnat nişte apă şi mi-am început ciorba. În timp ce puiu se relaxa bine mersi la foc mic în oală eu tăiam cubuleţe mici de ardei gras, cartofi, morcovi, păstârnac şi pe lângă decojeam nişte roşi si mai culegeam nişte frunze de pătrunjel şi mărar. Ca după orice baie bună impurităţile încep să iasă la suprafaţă şi cum nu vroiam să le şi mănânc a  trebuit să spumez ciorba. Acum pentru cei novici ca mine operaţiunea asta de spumat a ciorbei este de fapt ridicarea unei spume inestetice din oală şi aruncarea ei în chiuvetă. Lucru greu de realizat iniţial pentru neuronul meu aşa că stăteam cu ochii beliţi în monitor să văd cum spumează o tanti ciorba pe youtube. Imaginaţi-vă ce ruşinat am fost să realizez că tanti de pe youtube făcea acelaşi lucru ca şi taică-miu în România când ne gătea zi de zi şi că l-am văzut făcând asta de o mie de ori. Dar pe atunci minţile mele erau prin nori înalţi şi nu la lucrurile pământeşti de bun simţ, gen cum să faci o ciorbă.

După ce puiul fierbea în draci în oală, probabil supărat că nu s-a născut în epoca unde toţi oamenii sunt vegetarieni şi după ce am spumat conştiincios ciorba de îmi rămăsese doar jumate din ea. Asta ca să mi fie învăţătură de minte că trebuie să aştepţi un pic să se facă spuma aia mai consistentă şi că nu orice bulă de aer e spumă ce trebui scoasă din ciorbă. Am început să adaug restul ingredientelor. Acum deoarece, după cum am precizat mai devreme, nu aveam infrastructura sau materialele să urmez reţeta de pe internet m-am decis să urmez alte reţete care aveau puncte similare cu ce aveam eu pe masă. Şi din o reţetă am început să fac vreo 3 mai ales că în unele erau ingrediente care în altele nu erau da pe care eu, bucuros, le aveam în cămară. Într-un final după vreo 3 ore de experimente ciorba mea era “alive”. Avea culoarea roşiatică a sângelui, dată de pasta de tomate şi pentru că era făcută şi după mai multe reţete m-am decis să o numesc Frankstein Soup aka ciorba omletă. Acum nu vreau să mă laud dar a ieşit super OK! Laurie a mâncat cu plăcere, eu am mâncat cu plăcere şi în trei zile numai era nici un strop din primul meu experiment culinar.

Încurajat de marele meu succes în bucătărie am decis să fac şi câteva investiţi căci nu poţi să faci “artă” fără sacrificii (observaţi modestia da?) aşa că mi-am luat de la Walmart o oală nouă mai mare (dacă tot mă chinui 3 ore la ea măcar să mănânc o săptămână) şi câteva alte ustensile pe care Laurie nu le avea gen lingura aia babană cu multe găuri de cules spuma. La prima ciorbă m-am chinuit cu o lingură normală şi de aia am aruncat juma de ciorbă. Deoarece oala nouă era mult mai babană şi pentru că eu am folosit cam acelaşi cantităţi ca şi data trecută ciorba numărul doi a ieşit mai mult supă. Fiind mult mai slabă ca prima dar totuşi comestibilă şi delicioasă şi până la urmă decât deloc merge şi o supă. Tot inspirat de bucătăria românească am tras şi o mămăligă acum 2 weekenduri, am fript nişte carne de porc cubuleţe am aruncat peste mămăligă şi capodopera culinară numărul 3 a luat naştere. Deşi ca să fiu sincer mămăliga mi-a ieşit cam apoasă probabil trebuia lăsată mai mult la foc.

Bucătăria nu este singurul teren pe care am repurtat victorii, sunt mândru să raportez că şi sănătatea mea a primit un bonus de când m-am întors în Canada. M-am decis să mai fac câţiva paşi în căutarea armoniei spirituale şi cum un spirit sănătos are nevoie de un corp sănătos mi-am luat bicicletă să fac mişcare. Fiind la câţiva kilometri de muncă dar trebuind să schimb 2 autobuze şi pierzând 50 de minute din care majoritatea aşteptând în staţie m-am decis că e timpul pentru un alt mijloc de transport. Aşa că m-am dus la Canadian tire şi mi-am luat o ieftineală de mountain bike la 160 CAD fără taxe. Practic nici cea mai ieftină bicicletă din magazin dar nici prea departe. Cu tot cu accesoriii m-a ajuns la vreo 250 de CAD, investiţie pe care eu sper să o recuperez din preţul abonamentului pe care l-aş fi plătit dacă aş fi luat autobuzul şi care nu e de neglijat (130 CAD). Ideea e că dacă pedalez două luni la muncă mi-am scos investiţia, dacă bag 3 luni deja sunt pe plus cu vreo 130 de dolari. Până acuma deja am o lună de când tot pedalez la muncă şi înapoi deci bicicleta e pe jumătate plătită şi sunt mândru nevoie mare de acest lucru.

În acest caz e bine câteodată să fii naiv aşa cum sunt eu. Şi mă refer la faptul că nici nu mi-am bătut capul că o să fie greu să pedalez până la muncă şi înapoi sau că o să pedalez 50 de minute numai la deal sau că eu habar nu am despre viteze la o bicicletă sau cum să o întreţin etc. Nu! Eu doar m-am uitat pe google am văzut că cică ar trebui să fac doar juma de oră şi cu asta basta. I-am zis mândrei că o să mi i-au bicicletă la care ea a aprobat din toată inima şi asta a fost. Că eu mai aveam un pic şi mi dădeam sufletul pedalând la ditamai dealul cu viteza a şaptea e partea a doua. Dacă ştiam cât de greu e nu aş mai fi cumpărat-o şi aş fi stat relax cu autobuzul. Dar odată investiţia făcută şi eu având sânge de machidon a trebuit să-mi scot banii înapoi aşa că în fiecare zi mă urc pe bicicletă îmi pun o melodie rock în cască şi îmi rup picioarele şi fundul ca să-mi scot banii înapoi. Pe lângă faptul că economisesc nişte bani mă menţin în formă şi câştig şi nişte timp, pe bicicletă realizând un timp mai bun faţă de autobuz. Desigur, ca orice lucru, există şi câteva neajunsuri, primul fiind că mă doare fundul. Mă doare curul atât de tare de zici că am scăpat săpunul în închisoare. Al doilea că mă dor mâinile, toată greutatea îmi stă în încheieturile de la mâini şi până m-am obişnuit cât de cât mă opream din 5 în 5 minute ca să mi frec încheieturile şi mai sus menţionatul fund. Al treilea neajuns e că pe ploaie trebuie să i-au autobuzul aşa că mai trebuie să tai din “economiile” pe care le fac. Al patrulea e că Laurie văzându-mă pe mine cu bicicletă nu putea să nu aibă şi ea deci am mai spart 250 de dolari şi pentru ea. Ca să amortizez şi bicicleta ei mai trebuie să pedalez încă vreo 2 luni deci fundul meu o să sufere până în noiembrie. Partea cea mai rea e totuşi că acuma mândra vrea să şi scoată bicicletă la plimbare şi cum singură nu se duce fundul meu trebuie să sufere şi în weekenduri abuz, nu numai în timpul săptămâni. Yay for me!

Şi ghiciţi ce, în nici două săptămâni am reuşit să distrug o pedală. Lucru ce nu mă miră, pedala fiind făcută dintr-un plastic de căcat şi eu având 100 de kile. Norocul meu e că Ray e biciclist avid aşa că mi-a făcut cadou două pedale din aluminiu ce promit că o să mă ţină o veşnicie. Tot el m-a dotat cu o cheie universală pentru bicicletă ca să pot face reparaţi oricând, m-a învăţat să-mi folosesc vitezele ca să nu mă omor pedalând la deal cu viteza cea mai mare şi mi-a arătat câteva chestii pe care altfel ar trebui să le ghicesc eu în mod dureros. Să nu credeţi totuşi că Ray a făcut chestiile astea din bunătatea inimi. Nu! El speră că o să mă transforme pe mine în partenerul lui de drum şi că o să mi petrec weekendurile pedalând prin păduri. Evident încă nu mă cunoaşte îndeajuns de bine încât să realizeze că eu sunt un om leneş.

În weekend-ul lung de pe patru am fost şi noi la plajă pe lacul Simcoe. Părinţii lui Laurie au binevoit să ne plimbe cu maşina până acolo şi astfel am bifat şi prima plajă în Canada. Până acuma neavând plăcerea să înot în vreo apă canadiană excluzând doar apa din cadă desigur. Lacul cu apă dulce este imens dar nu prea adânc trebuind să mergi mult până ajungi la un nivel acceptabil. Apa era curată şi ne sărată deci adio ochii iritaţi. Singurul neajuns al plajei e că nisipul avea foarte multe pietre deci trebuia călcat cu grijă şi pe mal dar şi în apă. Plaja era frumos amenajată cu mese de picnic în apropiere unde am halit nişte sandwişuri delicioase a la Janice, terenuri de volei ball unde câţiva tineri ne amuzau cu eforturile lor şi băi publice unde nu trebuia să plăteşti şi care erau bine îngrijite nu ca focarele de infecţie pe care le avem noi în Constanţa. Overall m-aş duce din nou acolo, soarele canadian nu arde prea tare deci te poţi bucura mai mult timp de el, apa este ok şi cu compania adecvată ai reţetă unei zile perfecte. Relaxarea de la Lacul Simcoe ne-a prins extrem de bine după agitaţia din România. 

Cam atâta am de povestit momentan aşa că vă las să vizionaţi câteva poze şi vă doresc un weekend extraordinar.

In Romania part 3

Ştiu! Am întârziat mult cu partea a 3 a din vizita mea în România, dar nu poţi grăbii perfecţiunea cum zic americanii. Şi aşa aş vrea să vă zic şi eu dar din păcate eu sunt prea leneş ca să fiu perfecţionist aşa că motivele mele au fost de altă natură. Am avut o săptămână mai aglomerată la muncă şi colac peste pupăză, filiala la care muncesc eu a fost vizitată în weekend de nişte musafiri nepoftiţi. De ăia care pleacă cu buzunarele pline, în cazul nostru cu camionul plin. Chiar citisem pe blog-ul cuiva că a avut ghinionul de a se afla într-o bancă în momentul unor retrageri neprevăzute şi skiorul ne povestea de împuşcăturile de la Moncton iar acum suntem şi noi loviţi. Din fericire pentru mine, nu a trebuit să trec prin momente terifiante căci noi am fost vizitaţi în weekend, noaptea, când eu probabil dormeam cu băşini la fund. Da totuşi! WTF is happening in Canada? Când citeam documentaţia despre Canada, înainte să vin în Toronto, era cică foarte safe, doar Disneyland avea parcă rata criminalităţii mai mică decât Toronto. În fine pe lângă faptul că a trebuit să fac inventare pe la muncă m-am apucat şi de un joc nou, un mmorpg (RoM) şi de fiecare dată când mă apuc de ceva nou mă dedic 100% până mă plictisesc. Aşa că la muncă am muncit şi acasă m-am jucat deci nu am mai avut timp şi de blog. Dar să revin la vizita din România...
Ultima oară vă povesteam cum obosiţi după o zi plină de plimbări, dansuri pe străzi şi ceremonii ne am întors acasă pentru un duş rapid, o schimbare de ţinută şi repejor fuguţa la restaurant. Recepţia a avut loc la hotelul Del Mar din Mamaia, restaurantul de o eleganţă desăvârşită, foarte frumos decorat pentru nuntă cu bar de fructe, un pepene sculptat şi o fântână de ciocolată, totul arăta incredibil de delicios. Mi-a plăcut şi faptul că era foarte bine aerisit deşi la kilogramele mele 2 ture de restaurant şi eram deja transpirat gen Kevin James care zicea că el transpiră după ce curăţa o portocală.
La intrarea în restaurant, frăţiorul meu şi noua doamnă Arnautu, ne aşteptau cu un pahar de şampanie să ciocnim pentru norocul lor. Norocul lor da şi al meu, că mi am tras o nouă surioară de gaşcă şi dacă dă doamne doamne să câştige ceva la Loto sigur îmi fac şi mie parte măcar de o vilă acolo. După ce i-am felicitat, Laurie şi cu mine ne-am aşezat la masă şi relax, cele patru bătături de la picioarele mele fiind extrem de mulţumite de acest fapt. Mi-am comandat o cafea pentru mine (dormeam în front) şi un gin pentru Laurie şi am tras un ochii la lumea deja aşezată, am tras câteva saluturi din alea de la distanţă în gen mafiot la oamenii pe care i-am recunoscut şi m-am bucurat de faptul că numai trebuia să fac nimic. Lucru ce n-a durat foarte mult, căci nici nu s-au aşezat bine invitaţii pe la mese şi deja formaţia a dat chemarea la dans. Prima oară pentru ginerică şi mireasă desigur, ei având dansul de deschidere. Au ales un vals pentru care au luat chiar şi lecţii înainte şi în ciuda emoţiilor au “încins” ringul de dans încât ieşeau scântei. Mă rog artificiile amplasate pe ring au fost responsabile pentru scântei da asta nu înseamnă că porumbeii nu au dansat extrem de bine în ciuda rochiei voluminoase, a oboseli de pe zi şi emoţiilor aferente.
După ce s-a terminat dansul miriilor, formaţia a dat-o pe macedoneşti căci vorba aia avem sânge de machidon. Şi dai şi joacă şi dai şi saltă picioarele în aer, de ţipau bătăturile după un scaun ca peştele pe uscat după apă. Cum s-a făcut că tocmai eu şi socru mare, care trebuia să ne destrăbălăm cel mai tare, eram şi cei mai accidentaţi nu ştiu. Socrul mare reuşind marea performanţă să facă o întindere urâtă exact în ziua nunţii. Dar în ciuda oboselii, bătăturilor şi întinderilor suferite ne am făcut datoria onorabil. Şi oricum neamul nostru, fără nici o exagerare, e plin de oameni frumoşi aşa că a avut cine să ducă stindardul pe ringul de dans. Verişoarele mele, una îmbrăcată într-o rochie roşie pasională de ziceai că e dansatoare de flamenco şi cealaltă îmbrăcată într-o superbă rochie metalizată au dat dovadă de graţie şi frumuseţe. Verişorul din păcate nu şi a tocit prea mult pantofi pe ringul de dans fiind mult prea preocupat cu starea de bine a domnişoarei de onoare, motivele sale fiind total ne platonice. Surioara mea cu ochii albaştri a avut nevoie de ore bune de convingere că să onoreze ringul de dans cu prezenţa ei încântătoare dar cum sunt încăpăţânat din fire am reuşit într-un final. Papu şi cu maia nu au avut nevoie să vină pe ringul de dans ca să şi facă cunoscută prezenţa ei fiind centrul unui întreg univers. Lali Tase conducea horele cu o mână experimentată sau poate mai bine zis cu un picior experimentat. Mătuşile mele au luminat nunta cu prezenţa lor încântătoare, gaşca de la magazin şi a asumat responsabilitatea de a fi sufletul petrecerii iar prietenii, oameni de spirit, ne-au înfrumuseţat momentele de pauză cu vorbe de duh şi aşa mai departe. Aş mai dori să menţionez că naşul a dansat steagul (un fel de cruce cu 3 mere înfipte în extremităţi) cu multă ardoare iar naşa a luminat audienţa cu zâmbetul ei. Alex şi Alina sunt foarte norocoşi să îi aibă ca naşi. Soacra mică ne-a arătat de unde îşi moşteneşte Alina graţia şi frumuseţea iar surorile ei au făcut un adevărat efort că nunta să iasă extraordinară lucru pentru care le mulţumesc. Sunt atât de mulţi oameni care au înfrumuseţat această nuntă prin prezenţa lor dar din păcate ca să îi menţionez pe toţi ar dura prea mult şi nu vreau să plictisesc pe nimeni. Tot ce pot face e să le mulţumesc pentru prezenţă şi să-mi cer iertare că nu pot să îi menţionez individual.
Mâncarea a fost Ok, Alex şi Alina au ales un meniu tradiţional ce mie mi-a convenit maxim că şi aşa duceam dorul mâncărilor noastre de atâta timp. Formaţia a fost bună deşi am simţit că toată noaptea a fost dominată de hore macedoneşti iar eu unul prefer şi alte genuri care oferă un pic de libertate de exprimare dar aşa e la nuntă. Ce mă bucură e, că deşi eu eram plictisit de horele noastre, pentru Laurie a fost ceva nou şi în stilul ei caracteristic s-a băgat în mijlocul petrecerii fără nici un stres. Recunosc că m-am umflat puţin în pene când lumea o lăuda cât de bine dansează şi mă bucur că s-a distrat mai ales că vizita în România a fost cam stresantă pentru amândoi. În două săptămâni am alergat de nebuni să ne cumpărăm vestimentaţia, toată lumea a fost ocupată cu pregătirile de nuntă şi toată încărcătura emoţională ne-a împovărat un pic. Când vine vorba de familie e mereu complicat iar mândra a trebuit să facă cunoştinţă cu un întreg clan de machidoni în două săptămâni. Dar totul e bine când se termină cu bine şi am fost fericit să o văd dansând cot la cot cu rudele mele. La un moment dat o domnişoară bine dotată şi vocal şi fizic a început să cânte nişte bluesuri aşa că am avut plăcerea să-mi plimb mândra pe ringul de dans.
În programul seri a fost planificat şi dansul găini iar mai nou şi dansul cu mielul, cum se face că eu am fost delegat să dansez cu mielul în cârcă nu ştiu. Ce ştiam e că nu săream în sus de bucurie să am un miel viu în cârcă şi să ţopăi de nebun cu el. Poate dacă aveam câteva sticle la bord mai mergea dar fiind dureros de treaz toată nunta şi cu picioarele protestând la fiecare mişcare am fost în culmea fericirii când Robert verişorul Alinei şi-a luat asupra sa povara mea. Câteva domnişoare frumoase s-au deghizat în ţigănci şi împreună cu o găină jumulită care ţinea tacticos o ţigare în cioc i s-au alăturat lui Robi şi mielului într-un dans nebunesc printre invitaţi. Fiind cu toţi răsplătiţi generos de către spectatori cu bani şi aplauze iar în cazul mielului cu mângâieri duioase. Naşii la final fiind noi posesori ai unui miel speriat iar Robi posesorul unei cămăşi ce mirosea stringent a oaie. S-a furat şi mireasa desigur iar ginerică machidon adevărat s-a târguit o oră întreagă poate poate obţine un preţ mai bun. Au avut şi un tort mare cât casa pe care Laurie l-a lăudat că fiind foarte bun mai ales că de obicei nu au un gust prea strălucit. Iar petrecerea a ţinut până în zori şi probabil că s-ar fi prelungit şi mai mult dacă formaţia ar fi cântat în continuare. Dar toate au un sfârşit inclusiv nunta frăţiorului meu. Invitaţii au pornit spre casele lor pentru o odihnă bine meritată după atâta zbenguit, lucru pe care aş fi vrut să-l fac şi eu cu Laurie doar că am fost însărcinat să duc mielul la magazin şi să-l las în curte deoarece naşii nu se duceau la ţară şi nu puteau să care mielul cu ei. Asta dovadă că e mai bine să te îmbeţi decât să fi treaz şi capabil să conduci. Deci pe la 7 dimineaţa mergeam împreună cu Laurie, sora mea Elena şi mielul în drum spre magazin. Eu şi cu Elena în faţă şi Laurie în spate cu mielul, totul bine şi frumos până ajungem la magazin când constat că nu am cheie de la poartă. Şi cum sunt prea milos ca să arunc mielul peste gard mai ales că avem un lup ciobănesc care l-ar fi făcut pe miel patee şi nu altceva ne-am decis să ducem mielul la apartament să-l lăsăm să doarmă pe balcon până când ne om trezi că să-l ducem la magazin. Zis şi făcut, am luat mielul înapoi în maşină şi dai drumul spre casă. În faţa scării constat că nu am cheie de la interfon. Şi uite aşa se face că stăteam cu Laurie după mine şi cu un miel în braţe la uşa scări înjurând de mama focului. Dau şi sun pe socru mare poate vine şi ne descurcă, dar socrul mare împreună cu ginerică aveau detalii de aranjat după nuntă aşa că nimeni nu avea timp de mine şi de miel. Într-un final, frustrat la maxim pe uşa ce stătea între mine şi patul mult visat, îmi bag muşchiuleţii în acţiune şi cu puţin noroc forţez uşa scări. Odată ajunşi în apartament mă decid să dau mielului lapte de băut că mă gândeam eu că poate îi este sete şi lui după atâta dans, îi fac un culcuş pe balcon şi mă arunc şi eu în pat. Când să adorm şi eu cu Laurie auzim: Baaaaaaaaaaaa!!!
După ce s-a văzut mielul singurel fără oamenii ăia înfricoşători în jurul lui s-a apucat să ţipe după măsa. Baaaaaaaaaaaaa!!! Face mielul pe balcon de trezeşte tot blocul. Taci mielule că te fac friptură!!! Ţip eu la miel din sufragerie. Tace mielul ce tace şi din nou: Baaaaaaaaaaaaa!!! Şi eu: Taciiiiiiiii că te fac ciulama!!!
Într-un final de la atâta oboseală am adormit în ciuda mielului şi ţin pe această cale să îmi cer scuze vecinilor şi pentru uşa scării şi pentru ţipetele mielului. Când m-am trezit am luat mielul şi în ciuda dorinţei mele de al face friptură l-am dus la magazin unde s-a ţinut şi ciorba de potroace. Deci ne am strâns din nou toată familia şi cu cearcăne adânci sub ochii am făcut schimb de impresii. În aceeaşi zi a trebuit să ne facem şi bagajele, avionul nostru fiind a doua zi la 6 dimineaţa. Totul a fost un val vârtej nici nu am avut şansa să ne luăm la revedere de la familie şi prieteni pentru că marea majoritate nici nu se treziseră bine după nuntă iar Alex avea un after party pregătit pe plajă.
Despărţirea de ai mei a fost dureroasă, am simţit un mare gol în stomac când mi-am luat la revedere de la ei şi încă nu mi venea să cred că două săptămâni au trecut deja. Dar aşa e viaţa azi eşti într-un loc mâine în altul. După un zbor lung cu escală în Istanbul am ajuns în sfârşit în Toronto unde eram aşteptaţi de părinţii lui Laurie, ajunsesem acasă. După ce am trecut pragul apartamentului am tras o cină şi un duş rapid şi ne am prezentat omagiile patului. După un somn bine meritat de 11 ore a început ceasul să sune şi subsemnatul se trezea cu chin să se ducă la muncă.
M-a mâncat în cur să le zic colegilor din filială despre dansul cu mielul şi că am dus mielul acasă şi am şi ajuns ţinta tuturor glumelor pentru vreo 3 săptămâni. Să zicem doar că: Baaaaaaaaaa!!! A fost înlocuit cu: Steeeefaaaaan!!! 
Şi uite aşa am încălecat pe o sa şi v-am povestit aventura mea din România. O să pun şi poze de la nuntă în curând când o să le primesc de la al meu frăţior. Până atunci have a nice weekend!

In Romania part 2

Trebuie să recunosc că a fost distractiv să-mi plimb mândra pe toate străzile prăfuite ale satului, mai ales că ea părea mai fascinată de coteţe şi grajduri decât eram eu odinioară de coloşii lor de sticlă şi oţel. Iar aromele emanate de respectivele grajduri sunt imbatabile, miros autentic de ţară şi nu altceva. Numai zic că o mătuşă după ce i-a făcut mândrei cadou un ditamai buchetul de flori culese din grădină, ne-a mai aruncat în traistă şi vreo 15 ouă de ţară. Combinate cu o brânză de oaie veritabilă luată de la ţâţa oii şi am tras a doua zi o omletă straşnică. Şi că tot veni vorba de mâncare bună, la tata acasă: sarmale în viţă de vie şi ciorbă de pui a la grec, la mătuşa: sarmale în varză murată şi creveţi, la bunici: friptură la cuptor, la magazin grătar, la frati-miu clătite, la Cazemata ceafă de porc şi ciorbă de burtă. Numai spun că nunta a început de vineri cu un fel de mini party unde din nou ne-am îndopat cu tot felul de mâncăruri grase şi dulciuri. Doar alergătura bezmetică pe care am făcut-o în două săptămâni mi-a ţinut burta la cote rezonabile. Numai la câte drumuri am făcut prin mall-uri şi am dat jos vreo 20 de sarmale. O excursie până la dentist m-a lăsat chinuit şi fără poftă de mâncare dar cu un zâmbet impecabil. Doamna doctor deşi o doamnă extrem de cumsecade deţine locul întâi în clasamentul femeilor care m-au făcut să sufăr. Dar care are totuşi mulţumirile mele sincere că m-a primit în regim de urgenţă şi nu m-a lăsat să plec de pe scaunul torturi până nu mi-a rezolvat toate problemele la doar o fracţiune din preţul dentiştilor din Canada. După vizita la dentist am tras tare la curăţenie să terminăm apartamentul pentru nuntă iar vinerea eram pe scări cu baxuri de Cola în braţe urcând patru etaje (no fcking elevator). După vreo 20 de du-te vino pe scări nu a mai rămas nimica din caloriile pe care eu le depozitasem în 2 săptămâni de mâncat în România.

Şi sincer, nu ştiu cum se face că eu şi cu Laurie, practic singurii nefumători din toată Constanţa, am făcut vreo 5 drumuri la magazin ca să cumpărăm ţigări. Nu că m-a deranjat prea mult drumul (deşi erau 4 etaje de urcat la întoarcere) era chiar un motiv perfect ca să o i-au pe Laurie şi să evadăm pentru vreo 15 minute. De ce aveam nevoie de evadare? Ei bine vineri seara tot clanul Arnautu s-a întâlnit la tata acasă pentru coacerea unui colac sau turtă (încă nu ştiu ce era). Şi când clanul Arnautu îşi dă întâlnire volumul are doar o setare şi aia este foarte tare. Oameni inteligenţi şi pasionali, noi, cei din neamul Arnautu ne încingem repede în discuţii şi cu cât e subiectul mai interesant cu atâta e volumul mai mare. Imaginaţi-vă deci o sufragerie plină la refuz cu oameni ţipând uni la alţi, râzând şi gesticulând la fiecare vorbă şi într-un colţ o domnişoară din Canada uitându-se cu ochii mari cât cepele la cea ce poate părea, pentru un observator ce nu cunoaşte limba, un conflict în toată regula. Atât de gălăgios îmi este clanul că îi auzeam de la parter când mă întorceam cu ţigările în braţe. Mă crede şi Laurie acuma că eu chiar nu ţip la ea când mi se ridica vocea, sunt doar angrenat în discuţie. A fost dificil pentru ea să înţeleagă că noi suntem un neam mai volatil, suntem pasionali, ne aprindem repede ca spirtu. Familia ei e total opusă, oameni liniştiţi, ce ţin totul în sinea lor. La noi îţi zice lumea totul în faţă nu scapi cu o băşină trasă pe ascuns, tot te “miroase” careva.

După petrecerea de vineri seara, ce s-a încheiat târziu, ne-am băgat la somn pentru câteva ore scurte căci la 7 dimineaţa eram cu toţii în picioare în fervoarea pregătirilor de nuntă. Nici nu m-am încheiat bine la nasturi că deja suna lumea la interfon, primul a fost lăutarul, după şoferul maşinii, apoi au venit cei trei fotografi cu sculele după ei, rude, prieteni etc. De iarăşi numai era loc în apartament.

S-a început cu tradiţionalul bărbierit al mirelui, practic l-am dat cu puţină spumă pe faţă şi ne am tras în poze. În momente ca astea mă mănâncă în fund să fac ceva prostesc, ca de exemplu să pun o tonă de spumă pe faţa frăţiorului meu, dar pentru că era deja îmbrăcat în costum şi era ziua cea mare mi-am ţinut impulsurile sub control. După am făcut vreo 50 de poze la foc rapid de mă simţeam ca pe covorul roşu. Deşi trebuie să recunosc eram un pic crispat la început, eu ca eu da ginerică uitase deja să mai zâmbească, (probabil îşi dăduse seama că numai era cale de întoarcere). Câteva “Zâmbeşte ginerică că te duci la nuntă!” din partea publicului canadian aka Je, a readus zâmbetul pierdut pe buzele mirelui. După ce ne-am tras destul în poze că deja mă dezmorţisem bine şi o dădeam în posturi Fashion Tv şi nu altceva, am coborât jos, am încins o horă în mijlocul străzii că aşa e frumos, ne-am urcat în maşini şi fuguţa la naşi care sunt din Plopeni. 50 de kilometri mai târziu mâncam la naşi, ne tragem din nou în poze, încingem o horă pe strada plină de găinaţ de gâscă că suntem doar la ţară şi pornim spre Constanţa să luăm steagul. Luăm steagul dansăm în stradă, facem poze şi mergem spre mireasă, ajungem la mireasă facem poze, mâncăm, dansăm, luăm mireasa şi fugim la starea civilă.

La starea civilă linişte de mormânt în timp ce tanti judecătoarea îndrugă nişte bălării cum statul român protejează familia and bullshit. Yeah right! Îmi ziceam în sinea mea, de aia fuge toată lumea în afară, de bine ce ne protejează şi ne încurajează statul român. În fine nu vreau să critic patria mumă acuma, important e că pe o voce un pic sugrumată de emoţie au zis porumbeii "DA!" în faţa judecătoarei. La sărutul de după nu a mai fost nici o emoţie ba chiar se cam lungea încât şi judecătoarea glumeaţă le-a zis că mai au timp de pupături şi după. Aşa mai da ginerică, chiteam eu în sinea mea.

După cununia civilă am pornit cu tot alaiul spre biserică pentru ceremonia religioasă. Biserica “Sfântul Mina” este o biserică superbă din lemn pe malul lacului Tăbăcărie, un loc ideal pentru nunţi, confirmat şi de numărul mare de mirese ce băteau potecile din jurul ei. Până să intre alaiul nostru în biserică preoţii au executat deja vreo 3 nunţi la foc rapid. Eu şi cu Laurie am profitat de ocazie să bem un suc la una din numeroasele terase de pe malul lacului şi să ne mai odihnim picioarele.

Cununia religioasă a fost momentul cu cea mai mare încărcătură emoţională, până şi eu, cel poreclit “Şarpele” de propria bunică, fiindcă am sângele rece şi tot m-am emoţionat. Deşi adevărul este că eu nu am sânge rece de şarpe ci sunt doar prea aiurit ca să înţeleg ce se întâmplă pe moment. În timp ce toată lumea reacţionează la un eveniment eu încă încerc să desluşesc ce se întâmplă. Sau poate vă păcălesc şi eu de fapt chiar am sânge rece şi calculat de geniu malefic şi vă îndrug minciuni că sunt aiurit ca să nu vă prindeţi! You will never know! Bwhahahahahaha!

Dar ca să revenim, toată lumea era emoţionată la lacrimi, până şi eu “şarpele” plesneam de mândrie şi bucurie să-mi văd fratele la altar şi ţineam o lacrimă în colţul ochiului. Să numai spun că taică-miu era numai lacrimi pe umărul meu şi soacra mică suspina şi ea încetişor în timp ce preoţii îi dădeau înainte cu doamne miluieşte. Şi cum îi puneau preoţii o coroană pe capul lui Alex mă gândeam câtă bucurie şi fericire ar fi fost pe chipul mamei şi bunicii mele să-l vadă acum ginerică. Mai ales că Alex a fost mereu copilul nebunatic al familiei, dacă era vreo prostie executată pe undeva puteai să fi sigur că era şi coada lui frate-miu sau a verişoarei Alina pe acolo. Taică-miu tot îi zicea: “Ah să te văd odată însurat şi la casa ta!”. Şi iată că acum aveam prilejul să-l şi vedem însurat. They grow up so fast!!! *sniffles sniffles*

După ce şi-au spus “Da!” am ieşit din biserică pentru şi mai multe poze, am avut chiar şi nişte porumbei dresaţi pe care câţiva invitaţi i-au aruncat în aer. Obosiţi fizic şi emoţional după cununia religioasă ne am îndreptat spre casă unde am mâncat repede, am tras un duş, mi-am schimbat costumul iar Laurie şi a schimbat rochia de pe zi cu o superbă rochie de mătase albastră şi am fugit la restaurant.