La magazinul "Mobila cu stil" part I

Într-o frumoasă zi de sâmbătă un cuplu de tineri intră într-un magazin de mobilă să se uite de preţuri şi oferte. La intrare în magazin, Domnul, ce se vrea profesor în economie dar care este doar un funcţionar minor, este foarte ferm cu Doamna.

Domnul: Dragă! Azi doar ne vom uita la preţuri, nu cumpărăm nimic ci doar ne interesăm. După ce vizităm toate magazinele şi ne formăm o părere doar atunci ne decidem ce să luăm.

După ce Doamna se închină solemn în faţa logici fără de cusur a Domnului, cuplul intră în magazin. Nici nu trec bine pragul că vânzătorul, un indian dolofan fără podoaba capilară îi întâmpină cu zâmbetul pe buze şi un ton mieros.

Vânzătorul: Bine aţi venit! Cu ce vă putem ajuta?

Domnul auzind zvonuri că vânzători în Canada se ţin ca râia de client, activitate ce l-ar incomoda teribil în cercetările sale pentru cea mai bună ofertă, încearcă să scape de vânzător.

Domnul: Cu nimic! Doar ne uităm!

Domnul o prinde pe Doamnă de braţ şi se avântă în magazin ca să scape de vânzător. Vânzătorul îi urmăreşte grăbit.

Vânzătorul: Vă uitaţi după ceva anume?

Domnul: Nu! Doar ne uităm la preţuri.

Vânzătorul: Dar dragă domnule, noi, avem cele mai bune preţuri! Uitaţi-vă la această mobilă de dormitor! Uitaţi-vă la acest pat! E un "Ashley"!

Domnul ca să nu pară ignorant că nu ştie ce e un Ashley se opreşte un pic să admire patul. Vânzătorul încearcă imediat să capitalizeze mica victorie.

Vânzătorul: Vă rog aşezaţi-vă în el! Este o saltea minunată cu gel ce memorează poziţia corpului. O să vă simţiţi de parcă plutiţi pe un nor.

Domnul simţind capcana se uită la Doamnă care pare şi ea îngrijorată de tonul mieros al vânzătorului. Domnul o ia din nou de braţ pe Doamnă şi grăbit încearcă să piardă vânzătorul. Din păcate Doamna nu poate mări pasul suficient încât să scape de urmăritorul insistent.

Vânzătorul: Numai uitaţi-vă dragi clienţi la această masă de sticlă. Imaginaţi-vă ce bine o să staţi în aceste scaune! E o canapea din piele de Ashley şi la un preţ atât de mic. Chilipir Domnule şi nimic altceva!

Domnul şi Doamna exasperaţi fug de vânzător când tragedie Doamna vede o canapea ce îi place. Canapea ce coincidenţă, este o Ashley. Doamna se opreşte să studieze fascinată obiectul, Domnul cu nările fremătând miroase primejdia, vânzătorul cu un zâmbet şi mai mare se pregăteşte de atac.

Doamna emoţionată: Îmi place canapeaua asta.

Domnul îngrijorat: Nu ştiu ce să zic dragă, eu vreau alt model.

Vânzătorul fericit: Această canapea e o minune! Vă rog aşezaţi-vă o să vă îndrăgostiţi de ea.

Doamna fascinată se aşează. Domnul îşi încrucişează braţele şi rămâne în picioare. Vânzătorul îşi freacă mâinile.

Doamna uimită: E chiar foarte confortabilă şi pur şi simplu ador materialul.

Vânzătorul şi mai mieros: Fin ca mătasea nu-i aşa? E o canapea Ashley desigur şi unul din cele mai vândute modele ale noastre.

Doamna dă afirmativ din cap la spusele vânzătorului. Domnul şade încăpăţânat în picioare aruncând priviri răutăcioase Doamnei. Vânzătorul îşi întoarce atenţia spre Domn.

Vânzătorul: Dar vă rog faceţi-vă comod. Simţiţi textura acestui material formidabil.

Doamna visătoare: Şezi dragă! E atât de moale...

Domnul întinde curios o mână să simtă materialul în timp ce Doamna şi Vânzătorul îi aruncă priviri fericite. Domnul resemnat se uită de preţ, poate vreo sumă exorbitantă o să o aducă din nou pe Doamnă în tabără să. Canapeaua nu are nici un preţ afişat.

Domnul ironic: Şi cât e această minunăţie?

Vânzătorul mieros: Se pare că cineva a uitat să pună un preţ. Poate aveţi noroc şi e la reducere.

Domnul şi Doamna se uită suspicios la vânzător. Vânzătorul adoptă o atitudine serviabilă.

Vânzătorul conspirativ: Numai o clipă să-l întreb pe patron. E în toane bune!

Patronul, un indian uscăţiv, cu o barbă atent îngrijită şi un mers apăsat îşi face apariţia. Vânzătorul umil îl întreabă de preţ.

Patronul: Pentru ei, căci par un cuplu simpatic, doar o mie!

Vânzătorul şocat: Doar o mie?

Patronul se îndepărtează grăbit spre alţi clienţi. Vânzătorul încă vizibil şocat îşi îndreaptă atenţia către Domn şi Doamnă ce par înmărmuriţi de întreaga situaţie.

Vânzătorul şocat: Incredibil! Acest model e de obicei 3 mii. Nu-mi vine să cred ce reducere a putut să facă.

Doamna convinsă: Dragă eu zic să o luăm.

Domnul încă suspicios: Nu ştiu ce să zic dragă...

Vânzătorul indignat: O asemenea ofertă nu vine în fiecare zi Domnule!

Doamna: Ar trebui să-o luăm!

Domnul încercând să caute o ieşire onorabilă se îndreaptă spre alt model de canapea şi încearcă să îndrepte atenţia Doamnei şi Vânzătorului departe de canapeaua Ashley.

Domnul optimist: Şi cam cât costă acest model? Ăsta e modelul care îmi place cel mai mult.

Vânzătorul amuzat: 2 mii 500 Domnule.

Domnul bâiguie ceva şi se întoarce la Doamna care îl priveşte insistent. Vânzătorul se uită şi el la Domn, o tăcere de mormânt aşternându-se între ei. Între timp vine şi patronul care aruncă şi el priviri încărcate Domnului.

Domnul înfrânt: Ce zici dragă? Să o luăm?

Doamna fericită: Da dragă! O să arate minunat în noua noastră sufragerie.

Vânzătorul mulţumit: Aţi făcut o alegere minunată!

Patronul arogant: O să mă ţineţi minte toată viaţa pentru această achiziţie!


To be continued!

Frustrari

Sâmbăta asta Laurie şi cu mine am pornit din nou în căutarea unui apartament de închiriat. Pe lista noastră aveam 5 apartamente de vizionat în zone destul de bunicele în Scarborough deci speranţele erau mari şi moralul ridicat. Când zic zone bunicele în Scarborough mă refer la aşezarea lor strategică între jobul meu şi jobul lui Laurie, nu există caracter sau frumuseţe în Scarborough, cel puţin nu unde am fost noi cu căutările noastre. Cum vă ziceam când am plecat de acasă vremea era frumoasă şi moralul ridicat. Eram atât de veseli încât ne fugăream ca doi copii pe stradă râzând din orice nimic. Aveam toate premisele unei zile fabuloase, asta până când ajunşi în staţie, am realizat că mi-am uitat portofelul acasă. Portofel care conţine acel card mic şi verde de la TD cu care plăteşti totul pe aci şi abonamentul meu TTC. Fără bani şi fără abonament am pornit în sprint spre casă ca să recuperez portofelul în timp ce Laurie îmi aruncă priviri îngrijorate din staţie. Iarna grea ce ne-a forţat la sedentarism m-a lăsat într-o formă de ne invidiat dar nevoia mi-a dat aripi aşa că am zburat spre casă, am recuperat portofelul şi cu un ultim efort supraomenesc am alergat spre Laurie. Exact când m-am oprit în faţa ei, cocoşat de efort cu mâinile pe genuchi şi inhalând aer cu lăcomie, mi-a zis mândra cu o voce plină de reproş că a trecut autobuzul exact când intram în casă. Tragedie şi nu altceva! Dacă pierzi autobuzul în timpul săptămâni nu-i bai aştepţi 8 minute şi vine următorul, pierzi autobuzul Sâmbăta şi aştepţi încă 20 de minute iar dacă l-ai pierdut Duminica poţi să ţi iei adio de la următoarele 40 de minute din viaţa ta. Cum ne-am dat întâlnire la 11 să vedem un apartament şi cum tanti ce trebuia să ne arate apartamentul ne-a rugat să fim “on time” pentru că avea şi altă întâlnire iar următorul autobuz venea peste 20 de minute, cineva nu stătea tocmai pe roze. “I am sorry it could happen to everyone!!!” Zic eu plin de pasiune încercând să sting focul din privirile mândrei. Ea îmi trânteşte un “You don’t seem sorry to me!” asta pentru că eram în modul defensiv şi nu mi-am cerut iertare per say ci mai degrabă explicam cum oricine ar putea fi autorul unei asemenea greşeli.
Nu ştiu dacă aţi observat da atunci când eşti grăbit parcă totul merge împotriva ta, după ce aşteptasem deja 30 de minute în staţie ne-am urcat în autobuz. Şoferul părea că nu are nici un stres şi conducea enervant de încet, în staţie o tanti cu cărucior se chinuia să urce în autobuz, în gândul meu spumegam, adică chiar acum când suntem în întârziere s-a găsit şi tanti să iasă la plimbare cu autobuzul. Urât din partea mea să mă gândesc în felul ăsta despre săraca băbuţă care nu avea nici o vină, dar eram grăbiţi iar mândra supărată şi conştiinţa mea încărcată nu îmbunătăţeau situaţia.
Ajunşi la Ellesmere unde trebuia să ne urcăm în alt autobuz eram deja în întârziere şi desigur a trebuit să aşteptăm şi aici 20 de minute. Deja spumegam când am văzut un autobuz veninând din aceeaşi direcţie din care venisem noi iar autobuzul pe care trebuia să-l luăm nu se vedea încă în zare. Când ne am urcat în al doilea autobuz Laurie îmi întinde telefonul supărată şi îmi zice “You talk to her this time!”. Păi dacă eşti vinovat plăteşti, aşa că m-am trezit la telefon utilizând un ton plângăreţ cu tanti la care aveam programare şi mai obţin un sfert de oră academic. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, cât timp noi eram ocupaţi să fim supăraţi unul pe celălalt trecem de staţia unde trebuia să coborâm. Alarmat că numai ajungeam la destinaţie, observ că am depăşit staţia noastră aşa că trag de cablu şi cobor împreună cu Laurie la prima oprire. Din păcate depăşisem destinaţia cu vreo 3 staţi şi rămăsesem cu opţiunea de a aştepta un alt autobuz din direcţia opusă vreo 20 de minute s-au să mergem pe jos. Am ales să o luăm la picior, lucru bun căci odată cu efortul fizic s-au calmat şi spiritele şi ne-am cerut iertare unu la celalt sincer şi din toată inima. După care, în stilul nostru, am început să ne certăm din nou, de data asta cine este vinovatul, eu insistând că eu sunt căci mi am uitat portofelul, ea zicând că e vina ei că nu a planificat mai bine. Într-un final ajungem şi la clădirea unde se afla apartamentul. Tanti ce trebuia să ne arate apartamentul era deja plecată dar a lăsat vorbă administratorului aşa că a fost posibil să vizionăm apartamentul deşi mare lucru nu era de văzut. Clădirea era urâtă deşi erau în proces de renovare a balcoanelor, apartamentul era micuţ şi neimpresionant aşa că am pus câteva întrebări din politeţe să nu zică omul că nu suntem interesaţi şi am plecat cu decizia deja făcută să nu ne mai uităm înapoi.
Ca să vizionăm al doilea apartament trebuia să ne urcăm din nou într-un autobuz. Din cauză că pe google maps zicea să coborâm la 1222 York Mills Rd – Sandor Ave, noi aşteptam ca fraieri să auzim în difuzorul autobuzului Sandor Ave fără să realizăm că York Mills road 1220 deja trecuse. Aşa că am mai mers 3 staţi până mi-am dat seama de eroare şi ne-am dat jos. Acum în drum spre al doilea apartament aceeaşi situaţie pe harta google. Era Victoria park –Sloane avenue, numai că de data asta eu fiind mai “deştept” când s-a ţipat Victoria Park am luat-o pe Laurie de mână şi am coborât. Problema e că acum chiar trebuia să mergem pe Victoria park până să auzim şi cealaltă stradă aşa că de data asta am coborât prea devreme. Din nou am luat-o la picior către destinaţie. Run Forest! Run! De data asta paguba fiind mai mică, de doar o staţie.
După ce am năvălit împreună cu administratorul peste un cuplu în vârstă am vizionat şi acest al doilea apartament. Ca să fac un rezumat, holul clădirii împuţit, apartamentul mic şi neîntreţinut deci tăiat de pe listă şi mers mai departe. Singurul lucru pozitiv la această vizită a fost o trupă de copii care se jucau “the walking dead” pe hol, câţiva dintre prichindei dovedindu-se nişte “zombie” foarte înfricoşători.
Ne-am urcat din nou în autobuz iar de data asta din cauza unei probleme TTC autobuzul nostru era prima maşină după vreo 40 de minute. Aşa că autobuzul s-a transformat într-o cutie de sardine, cu noi pe post de sardine. După mult chiu şi vai ne am găsit şi locuri dar asta numai datorită faptului că sunt masiv şi oameni nu puteau trece pe lângă mine. Din cauza aglomeraţiei nervii oamenilor erau întinşi la maxim, un tip chiar lovind piciorul altui tip care nu a înţeles ce înseamnă “excuse me!” strigat de vreo 3 ori de către celălalt călător. S-a dus pe apa sâmbetei faimoasa politeţe canadiană. Până şi şoferul îşi ieşise din pepeni şi ţipă din toţi rărunchi “Go behind the white line!”. A se observa că nu a zis "please" deci era foarte furios. După o oră în acest calvar am ajuns în sfârşit obosiţi şi la al 3 lea apartament. Din nou aceeaşi poveste, hol împuţit, apartament de căcat.
Deci din nou în autobuz spre apartamentul numărul 4. Vă scutesc de detaliile călătoriei pentru că nu ni să mai întâmplat nimic interesant în afară de faptul că a început spre marea mea supărare să mai şi plouă. Apartamentul numărul 4 era chiar drăguţ, aflat într-un cartier deţinut de o singură firmă şi care avea un aer liniştit. Holul nu mirosea ciudat şi clădirea părea în stare bună fată de ce văzusem până acum. Apartamentul în sine era curat şi bine întreţinut cu un miros de proaspăt vopsit. Problema cu acest apartament era că faţă de restul apartamentelor vizionate era minuscul, în bucătărie neîncăpând 2 persoane iar chiria destul de piperată. Aşa că cu regret am zis “Nu” şi acestui apartament deşi Laurie zicea că ar fi sărit pe el dacă era un pic mai mare. Al patrulea apartament era aproape de casă aşa că fiind flămânzi ne am decis să mâncăm la un “Wendy”. Am luat-o din nou la picior către restaurant când vedem un cartier mişto de clădiri, cu un semn de închiriat, aşa că ne am decis să investigăm. Cartierul în sine era superb, flori plantate peste tot, parcare spaţioasă, magazin în clădire până şi un "gym". Deja speranţa înflorea în sufleţelul meu. Găsim repede biroul de închiriat şi cu puţin tupeu de românaş, mă bag în seamă cu tanti de la birou care se decidă să ne arate un apartament. Aşa că o luăm pe urmele doamnei pe un hol din nou urât mirositor (e un blestem al tuturor clădirilor de pe aici) şi intrăm cu japca în apartamentul unei domnişoare ca să vedem marfa. Domnişoara sfioasă că era dezastru în apartament nu prea vroia să ne lase înăuntru deşi tanti de la birou cică i-a dat înştiinţare că o să aducă clienţi de 3 săptămâni. Apartamentul copie fidelă a tot ce am văzut până acuma. Acelaşi format, aceeaşi mărime doar preţul cu 100 de dolari mai mare că vezi doamne au “gym” desi un abonament la sală e ceva în genul la 10 dolari pe lună.
Aşa că descurajaţi, obosiţi şi flămânzi ne am îndreptat mână în mână către primul Wendy. Singurul lucru pozitiv din această zi fiind cunoaşterea că deşi lucrurile pot să meargă foarte prost şi ghinionul să atingă cote maxime eu şi cu mândra mea vom găsi mereu resursele să trecem peste ele, mână în mână. Dacă stau şi mă gândesc mai bine burgerul cu bacon şi the chilly fries merită trecuţi şi ei în lista lucrurilor pozitive.

Din viata mea

M-au văzut, m-au plăcut aşa că nu le-a mai rămas nimic de făcut decât să renunţe la agenţie şi să mă angajeze oficial. Săptămâna trecută am primit documentaţia necesară demarări procesului de angajare. Documentaţie care era mai voluminoasă decât un volum a lui George R Martin şi total plictisitoare. Iar eu cum sunt un naiv în multe aspecte ale vieţii m-am apucat de citit tot cap coadă. Mi se trage de la faptul că am muncit atâta timp numai pentru afacerea familiei şi nu am avut un "real job" ca să semnez şi eu un contract. Da! Am muncit part time ca asistent universitar la universitatea Tomis dar la 2 ore pe săptămână nici nu mai ţin minte dacă am semnat vreun contract. Ştiu doar că mi-am ridicat primul salariu care nu-mi acoperea nici taxiul până acolo. Cu restul nici nu m-am mai deranjat, le-am lăsat universităţi că donaţie. Cine ştie poate într-o zi o să fie şi o aripă cu numele meu pentru contribuţia mea "generoasă".
Chestia este că eu încă am mentalitatea că aici în Canada totul se face ca la carte, după cum tatăl meu mă tot ameninţa, aşa că eu chiar încerc să fac totul perfect. Deci am citit atent volumul cu "policies & regulations" până mi-au mai dat câteva fire de păr alb în cap. Nu ştiu de ce are manualul 1000 de pagini ca să ţi zică doar că nu ai voie să fi beat, drogat sau nepoliticos la locul de muncă. Că trebuie să fi respectos cu toată lumea şi să te îmbraci corespunzător. Dar cumva au reuşit şi această performanţă.
O tanti de la head office mi-a oferit o explicaţie, aparent firma nu are voie să speculeze asupra nivelului meu de cunoştinţe ci trebuie să mă trateze ca şi cum tocmai ce am ieşit din peşteră şi nu ştiu nimic. Aparent să nu zic şi eu ca "Chip": I didn't know I couldn't do that! Şi să vin beat mort la muncă.
Dar am vorbit destul despre muncă, ideea principală este că o să fiu angajat oficial şi o să mă bucur de "benefits". Deci în trei luni o să mă pot duce la dentist pe banii companiei deşi eu am intenţia să mi vizitez dentistul din România pentru că are mâna uşoară şi când scoate dintele şi când mă taxează. Cea ce este îmbucurător este că firma mi-a luat o piatră de pe inimă exact când ne am decis să ne mutăm într-un apartament mai mare. Cât timp lucrezi pentru o agenţie poţi să fi dat afară fără nici un menajament şi în primele trei luni de muncă pentru companie pot să fiu dat afară lejer pentru că sunt în "probă" dar mă gândesc şi eu că nu şi ar bate capul să mă angajezeze doar ca să mă dea afară. Glumeam cu managerul că acum numai sunt "the new guy" (titulatură cu care managerul mă binecuvântează în fiecare email) la care el îmi răspunde că de acu încolo o să mă strige "Probi" de la probation.
Ieri am fost cu Laurie să vizionăm două apartamente în eforturile noastre de a ne găsi ceva mai bun în care să locuim. Suntem pregătiţi să părăsim stadiul de "basement" apartment şi să ne mutăm deasupra pământului. Pentru cei care urmăresc "House Hunters" să ştiţi că noi nu am fost deloc ca acele cupluri fiţoase care vor "granit counter tops" şi "stainless steel appliances". Cu un buget mic şi locaţia Scarborough (deoarece jobul meu e aicea) luxul e ceva ce trebuie sacrificat pentru "transit" şi un Wallmart sau Food Basic în apropiere. Nu avem încă maşină şi eu nu vreau să mă car cu sacoşi prin autobuze ci prefer să mi i-au căruciorul la o plimbare pe jos. Căci vorba aia mersul pe jos face piciorul frumos.
Coincidenţă mare, tanti ce ne-a arătat primul apartament era o româncă venită aici dinainte de revoluţie. Cum de am aflat că e româncă? Aparent am un talent special de a recunoaşte accentele mioritice. Apartamentul în sine are potenţial, era ieftin la 940 $ (doar un dormitor), fără granit tops sau stainless steel appliances dar era destul de măricel cu multe dulapuri şi cică ar fi adus un aragaz nou şi o baie nouă. Problema cu apartamentul ăsta era că holul mirosea îngrozitor şi cam tot apartamentul arată de parcă a văzut zile mai bune acum vreo 200 de ani.
Al doilea apartament avea "stainless steel appliances" dar restul lasa de dorit şi ca şi primul apartament avea un miros aparte. Chiria era 1000 $ pe lună şi traseul până la mine la muncă era cu 20 de minute mai mare. Deci am zis: No!
Pe internet am găsit mai multe opţiuni promiţătoare aşa că weekendurile viitoare o să fim ocupaţi cu căutările noastre. Deci wish us luck!

Plimbari si poze

De acest paşte nu am făcut nimic tradiţional, este primul paşte departe de casă şi am fost prins în offside. Customer appreciation day la muncă, o onomastică şi câteva invitaţii la cină din partea clanului Ross şi nici nu am avut timp să mă uit de vreun restaurant care să servească miel. Planul iniţial era să o scot pe Laurie în oraş la un restaurant grecesc şi să mâncăm ceva preparate tradiţionale. Dacă nu tu cină tradiţională de paşti românească cu ouă roşii şi drob, pentru că evident calităţile mele de bucătar sunt insuficiente pentru a prepara ceva din miel, măcar o cină plăcută la restaurant. Dar cum viaţa e imprevizibilă, planurile mele au fost schimbate, dar nu regret nimic. Deşi nu am făcut nimic tradiţional am reuşit să profit de vremea ceva mai frumoasă şi să mă plimb cu Laurie prin Scarborough. Şi chiar dacă nu e cea mai pitorească parte din oraş activitatea fizică împreună cu soarele ceva mai darnic a avut efecte miraculoase asupra unui corp obosit de atâta iarnă. Pentru cei care cunosc Scarborough ţin să menţionez că am mers ieri pe jos de la Finch până la Lawrence, o distanţă deloc neglijabilă. În timpul excursiilor pe afară am reuşit să fac şi câteva poze care sper că au captat ceva din esenţa "cartierului" unde locuiesc.