Aiureala de Marti

Am ajuns la concluzia că eu în Canada sunt ca un copil. Mă uit la oamenii din jurul meu, cu fascinaţie, când îşi sună ba companiile de asigurări ba băncile cu probleme ce par de adulţi. Tot timpul cu întrebări savante despre un produs sau altul ori făcând comparaţii între pachetele disponibile, tot timpul căutând câte un “deal” fie că e la pachetul de telefonie mobilă sau pur şi simplu la carnea de porc vândută de No Frills. Aceşti oameni mari se agită mereu, au mereu probleme de rezolvat, oameni de sunat. Eu în schimb nu am astfel de complicaţii, viaţa mea e de o simplitate maximă. Nu am 15 carduri în portofel, am doar un card de debit şi o carte de credit pe care nu o folosesc pentru că sunt fan al reclamelor Interac. Nu am 3 abonamente de telefonie mobilă ca uni oameni, de fapt nu am nici unul, i-am făcut lui Laurie un abonament cu MobiliCity că era cel mai ieftin doar 24 de Cad pe lună, fără internet ori alte nebunii doar pachetul basic, ca să comunice oricând cu familia. Asta pentru că mândra mea e şi mai zgârcită decât mine, până să vin eu în Canada folosea o bălărie numită Magic Jack (telefonie prin internet) şi nici măcar nu avea telefon mobil. Şoc să trăieşti în secolul ăsta şi nu ai telefon mobil dar aşa e ea mai specială, eu o iubesc oricum. Aşa că după ce am convins-o cu chiu cu vai de utilitatea unui telefon mobil am fost să îi cumpărăm unul. Am achiziţionat un samsung galaxy mini, de ăla ieftin de care ea a fost încântată, mai ales că ea a sărit de la no phone la smart phone. Desigur puteam să mi deblochez telefonul meu, să mi scot Vodafone-ul şi să bag noul abonament de la mobili city, dar atunci mă gândeam că o să mi fac şi eu un abonament şi încă aveam roamingul activat ca să vorbesc cu familia în România (asta până ce au plătit vreo 700 Ron într-o lună pentru roaming). Abonament în Canada nu mi-am făcut nici până acuma pentru că, tristeţe, nu am nici un prieten în Canada pe care să sun, telefonul meu meu fiind acum donat în fiecare zi lui Laurie să se joace Candy crush saga în drum spre muncă. În timp ce eu mă angrenez în activitatea mea preferată de “people watching” în autobuz. Ea nu se poate juca pe mini galaxy-ul ei pentru că bateria e cam najpa şi are ecranul mai mic decât telefonul meu. Deci de când am ajuns în Canada din buzunarele mele au dispărut pachetele de ţigări cu brichetele aferente şi mai nou şi telefonul mobil. Doar portofelul şi un pachet de gumă Five mai sălăşluiesc prin buzunarele mele goale. Într-un cuvânt: Simplitate!

Cutia poştală este şi ea mereu goală deşi eu, paranoic, cotrobăi prin ea în fiecare zi. Doar un alt semn al vieţii simple pe care o ducem. Banca îmi trimite toate prostile online, facturi nu îmi vin niciodată pentru că proprietarul plăteşte tot, singura factură ar fi fost de la MobiliCity da pe aia am făcuto să se plătească singură online deci să nu mă deranjeze. Nici în ziarele cu oferte nu mă uit pentru că fără maşină nu mă pot duce decât la Food Basic, iar acolo ştiu deja toate preţurile la ce mă interesează, când sunt la reducere sau la preţ normal.

La muncă nu am dat nici un telefon în interes personal, mă gândeam odată să o sun pe Laurie să îi zic să mi i-a nişte pastile de răceală că simţeam eu că aş răci. Da m-am luat cu treabă şi am uitat şi nici de pastile nu am avut nevoie. Nu sunt deloc invidios pe oamenii aceştia cu atâtea probleme, îi văd mereu agitându-se, alergând cu un scop. Eu nu am nici un scop decât să mă duc la muncă, să merg acasă şi să o tachinez pe Laurie. Viaţă simplă ca a unui copil, poate doar cu excepţia muncii. Acum mai nou, ne căutăm apartament aşa că o să facem şi noi pasul acela către lumea oamenilor adulţi cu probleme şi facturi în poştă. Nu o să fie prea multe, poate doar curentul cu abonamentul Tv şi internetul. Oricum mă gândeam să le fac şi pe alea să se plătească singurele când le o veni rândul. Să păstrez căsuţa poştală liberă doar pentru scrisorile alea neprevăzute.

 Încerc să fiu mai organizat în Canada decât eram în România, în fiecare vineri mă aşez solemn în faţa calculatorului şi verific contul bancar. Îmi place să mă uit vinerea pentru că atunci sunt plătit, am observat câteva semne de avariţie în mine, îmi place să văd cum ne creşte contul. Deşi nu sunt un avar din acela făţiş care nu cheltuie nimic doar ca să mai pună ceva deoparte, din potrivă, eu, exact ca un copil, îmi place să fiu răsfăţat. Aşa că frecventez restaurante şi cafenele cu Laurie în fiecare weekend. Avariţia mea manifestându-se total diferit. Dacă ies în oraş şi vreau să mă simt bine, nu o să mă uit la preţuri, vreau să comand cea ce doresc fără să fac nici un compromis în speranţa că o să economisesc un dolar. Eu sunt avar prin faptul că evit aceste cheltuieli de oameni mari, prefer să mă pun în imposibilitatea de a le face. Nu plătesc asigurare pe maşină sau benzină pentru că nu am maşină, nu plătesc abonament la sală pentru că mi ard caloriile când merg pe jos în fiecare zi căci nu am maşină. Nu este uşor să mergi 3 staţii de autobuz pe jos prin iarna canadiană doar ca să ţi faci cumpărăturile, câteodată aş vrea să sar într-o maşină şi să fac totul rapid şi confortabil. Dar apoi o să vreau să folosesc maşina mereu chiar şi când o plimbare pe jos nu mi ar strica deloc şi odată şi odată o să fie primăvară şi la noi sau cel puţin aşa sper.

Eu sunt un ameţit, aşa am fost mereu, în România eram mereu certat de taică-miu pentru că aveam “issues” să mă concentrez la cea ce făceam. Şi acum la muncă când trebuie să fac ceva, observ că mintea mea intră pe pilot automat, degetele mele încep să tasteze sarcinile necesare în timp ce o parte a minţii mele fuge în alte zări. Chiar şi când fac ceva incitant, ca de exemplu să scriu pe blog, observ că o parte a minţii o ia cu mult înainte în timp ce pilotul automat are grijă de restul. Mă gândesc cu 5 fraze înainte faţă de cea ce scriu, rezultatul fiind discrepanţe pe care după trebuie să le rezolv. Tocmai pentru că sunt un ameţit apreciez importanţa unor reguli bine determinate care să mă ţină pe un anumit curs. De acea prefer să mi planific existenţa şi să fac lucrurile într-un anumit fel. Ca un cioban care şi ţine oaia pe drumul cel bun, numai că în acest caz eu sunt şi oaie şi cioban. Cea ce nu sună neapărat a compliment mai ales când asociam ciobanii cu oameni fără maniere şi oile cu oameni care nu gândesc pentru ei. Ideea este că prefer să mi creez un habitat care să mă forţeze la obiceiuri sănătoase. Nu tu maşină = mers pe jos= mai puţină burtă = sănătate şi desigur aspect atrăgător. Iar banii economisiţi pe asigurare şi benzină clar nu strică.

Din viata mea

M-au văzut, m-au plăcut aşa că nu le-a mai rămas nimic de făcut decât să renunţe la agenţie şi să mă angajeze oficial. Săptămâna trecută am primit documentaţia necesară demarări procesului de angajare. Documentaţie care era mai voluminoasă decât un volum a lui George R Martin şi total plictisitoare. Iar eu cum sunt un naiv în multe aspecte ale vieţii m-am apucat de citit tot cap coadă. Mi se trage de la faptul că am muncit atâta timp numai pentru afacerea familiei şi nu am avut un "real job" ca să semnez şi eu un contract. Da! Am muncit part time ca asistent universitar la universitatea Tomis dar la 2 ore pe săptămână nici nu mai ţin minte dacă am semnat vreun contract. Ştiu doar că mi-am ridicat primul salariu care nu-mi acoperea nici taxiul până acolo. Cu restul nici nu m-am mai deranjat, le-am lăsat universităţi că donaţie. Cine ştie poate într-o zi o să fie şi o aripă cu numele meu pentru contribuţia mea "generoasă".
Chestia este că eu încă am mentalitatea că aici în Canada totul se face ca la carte, după cum tatăl meu mă tot ameninţa, aşa că eu chiar încerc să fac totul perfect. Deci am citit atent volumul cu "policies & regulations" până mi-au mai dat câteva fire de păr alb în cap. Nu ştiu de ce are manualul 1000 de pagini ca să ţi zică doar că nu ai voie să fi beat, drogat sau nepoliticos la locul de muncă. Că trebuie să fi respectos cu toată lumea şi să te îmbraci corespunzător. Dar cumva au reuşit şi această performanţă.
O tanti de la head office mi-a oferit o explicaţie, aparent firma nu are voie să speculeze asupra nivelului meu de cunoştinţe ci trebuie să mă trateze ca şi cum tocmai ce am ieşit din peşteră şi nu ştiu nimic. Aparent să nu zic şi eu ca "Chip": I didn't know I couldn't do that! Şi să vin beat mort la muncă.
Dar am vorbit destul despre muncă, ideea principală este că o să fiu angajat oficial şi o să mă bucur de "benefits". Deci în trei luni o să mă pot duce la dentist pe banii companiei deşi eu am intenţia să mi vizitez dentistul din România pentru că are mâna uşoară şi când scoate dintele şi când mă taxează. Cea ce este îmbucurător este că firma mi-a luat o piatră de pe inimă exact când ne am decis să ne mutăm într-un apartament mai mare. Cât timp lucrezi pentru o agenţie poţi să fi dat afară fără nici un menajament şi în primele trei luni de muncă pentru companie pot să fiu dat afară lejer pentru că sunt în "probă" dar mă gândesc şi eu că nu şi ar bate capul să mă angajezeze doar ca să mă dea afară. Glumeam cu managerul că acum numai sunt "the new guy" (titulatură cu care managerul mă binecuvântează în fiecare email) la care el îmi răspunde că de acu încolo o să mă strige "Probi" de la probation.
Ieri am fost cu Laurie să vizionăm două apartamente în eforturile noastre de a ne găsi ceva mai bun în care să locuim. Suntem pregătiţi să părăsim stadiul de "basement" apartment şi să ne mutăm deasupra pământului. Pentru cei care urmăresc "House Hunters" să ştiţi că noi nu am fost deloc ca acele cupluri fiţoase care vor "granit counter tops" şi "stainless steel appliances". Cu un buget mic şi locaţia Scarborough (deoarece jobul meu e aicea) luxul e ceva ce trebuie sacrificat pentru "transit" şi un Wallmart sau Food Basic în apropiere. Nu avem încă maşină şi eu nu vreau să mă car cu sacoşi prin autobuze ci prefer să mi i-au căruciorul la o plimbare pe jos. Căci vorba aia mersul pe jos face piciorul frumos.
Coincidenţă mare, tanti ce ne-a arătat primul apartament era o româncă venită aici dinainte de revoluţie. Cum de am aflat că e româncă? Aparent am un talent special de a recunoaşte accentele mioritice. Apartamentul în sine are potenţial, era ieftin la 940 $ (doar un dormitor), fără granit tops sau stainless steel appliances dar era destul de măricel cu multe dulapuri şi cică ar fi adus un aragaz nou şi o baie nouă. Problema cu apartamentul ăsta era că holul mirosea îngrozitor şi cam tot apartamentul arată de parcă a văzut zile mai bune acum vreo 200 de ani.
Al doilea apartament avea "stainless steel appliances" dar restul lasa de dorit şi ca şi primul apartament avea un miros aparte. Chiria era 1000 $ pe lună şi traseul până la mine la muncă era cu 20 de minute mai mare. Deci am zis: No!
Pe internet am găsit mai multe opţiuni promiţătoare aşa că weekendurile viitoare o să fim ocupaţi cu căutările noastre. Deci wish us luck!

Aiureala de Luni!

E din nou luni, eu sunt din nou la muncă, într-un cuvânt: tristeţe. Nasol lucru lunea dis de dimineaţă să te scoli din pat şi să pleci la muncă. Şi mă jur că niciodată nu arată patul mai confortabil şi mai primitor ca în dimineţile de luni, başca când e sărbătoare şi marea majoritate a oamenilor stau în casă. Doar eu şi încă câteva feţe triste, cu cearcăne purpuri sub ochii, împărţeam azi pe la 6 autobuzul. Şi când mă gândesc că mândra mea stă acum pe facebook şi se joacă Royal Story în timp ce eu stau plictisit la muncă. Nu numai că are timp să se joace cu contul ei da mi-a făcut şi mie cont şi se joacă şi cu al meu ca să şi trimită chestii gratis. Ea şi a tras ca avatar un prinţ şaten în timp ce mie mi-a făcut o prinţesă cu părul negru şi ochi mari, ca să mi fie de învăţătura să nu-i mai dau parola de la facebook. Mai şi trimite random requests la oameni ca să se mire toţi de ce mă joc cu prinţesa pe Royal Story.
 Problema cu facebook este că pentru ceva care nu ţi umple stomacul şi nu ţi ţine de cald pe timp de iarnă îţi dă totuşi destule dureri de cap. Câteodată simt că "nebunia" asta ar trebui să vină cu propriul manual de utilizare sau un fel de protocol pentru diferite situaţi. Câţi dintre voi aţi simţit de exemplu că trebuie să daţi parola de la facebook partenerului deşi undeva în sufleţelul dumneavoastră aţi dori ca partenerul să nu vă folosească contul ca să creeze o prinţesă pe un joc? Dar trebuie să daţi parola că dacă nu o daţi atunci aţi putea fi suspecţi. De ce ţi facebook ul ascuns? La ce pagini ai dat "Like"? Cu cine vorbeşti pe facebook de nu vrei să mi dai parola? Deşi trebuie să recunosc că eu sunt foarte norocos să am o parteneră încrezătoare. Fără multă încredere din partea la amândoi relaţia noastră nu ar fi rezistat distanţei şi greutăţilor întâmpinate. Dar asta nu înseamnă că îmi doresc să fiu o prinţesă într-un joc, nici măcar pentru Laurie. Deci cine poate să îmi spună care este protocolul în asemenea cazuri?
Facebook îmi mai dă o durere de cap. Am citit recent că tinerii numai folosesc facebook ul din cauza la părinţi, şocant tinerii nu vor să fie asociaţi cu bătrâneii care populează acum facebook ul şi au migrat spre alte reţele de socializare. Eu fiind încă tinerel, sub pragul de 30, mă gândeam să abandonez şi eu facebook ul şi să migrez cu tineretul pe celelalte nebunii. Din păcate spiritul meu tânăr şi neliniştit e temperat de lene, timp sau mai bine spus lipsa lui şi desigur de prietenii mei bătrâni de pe facebook care probabil nu ar supravieţui migraţiei. Deşi din când în când mă apucă aşa o poftă să mi fac un cont pe Tweeter numai ca să mi dau un tweet la blog şi să bag un hashtag meseriaş. Dar cum mă apucă cum mă lasă.
Din fericire trece şi această zi insuportabilă de luni, doar o jumătate de oră mai stă între mine şi libertate. Deşi dacă stau şi mă gândesc mai bine azi la muncă am fost productiv, am câştigat nişte bani, mi am exercitat calităţile creative ca să scriu acest blog, am făcut până şi câteva exerciţi fizice. Pe când acasă o să vegetez în faţa calculatorului încercând să cuceresc lumea într-un joc pc. Deci e bună şi munca asta din când în când, atâta timp cât nu exagerăm desigur.