Adio...

Timpul trece nemilos peste noi toti. Un vânt năprasnic din nord ce prevesteşte iarna şi care îngheaţă totul în calea lui lăsând lumea schimbată. Visele, corpurile noastre, nimic nu este iertat de timp, totul este transformat.

Acum zece ani eu eram înalt şi slab ca o trestie, colegul Liviu mereu îmi zicea că dacă pun puţină grăsime pe mine o să arăt şmecher, gen moartea femeilor, (de ce îmi zicea Liviu aşa ceva nu ştiu, din câte ştiu eu omul e heterosexual), acum în schimb, un sac de grăsime atârnă monstruos de abdomenul meu şi constant cu oroare că sunt băgat în categoria de "dad bod". Şi visele se schimbă, când eram tânăr şi un pic tocilar, visam cu ochii deschişi cum la 20 de ani deja o să fiu CEO la vreo companie multimiliardară şi o să am asistente hoţ care să mi facă cafeaua şi o să se aplece lasciv după creioane căzute, nu ştiam cum să îmi mai împart visul ca să ajung bogat cât mai repede să mă pot bucura de bogăţie şi putere. Fantezia asta mergea mână în mână cu un alt vis în care eram capturat de un trib de amazoane sexy ce vroiau disperat să se reproducă dar asta nu e relevant pentru că toţi tinerii adolescenţi au avut o variantă a visului ăsta.

Acum desigur visele s-au mai schimbat, au trecut prin filtrul experienţei acumulate într-un deceniu şi dacă amazoanele au dispărut în schimb visul de cucerire a lumii doar s-a schimbat, acum vreau să cuceresc lumea prin simţuri, prin miros când trec cu bicicleta pe lângă un cireş înflorit sau vreun tufiş de liliac sau când îmi afund faţa în părul partenerei după duş. Vizual când din "the drop zone" toată lumea e la picioarele mele, cel puţin până când îşi termină vocea din aparat numărătoarea inversă şi sunt propulsat cu genuchii în gât înapoi la sol. Sau când privesc în cer şi văd nişte statui monstruoase ce mă captivează şi care după câţiva kilometri realizez că fac parte dintr-un palat gigantic construit cu mii de ani înainte ca eu să fi făcut primul pas în această lume (mulţumesc Mihaela). Şi desigur artistic, nu că nu mi ar plăcea să fiu vreun CEO cu o secretară hot dar am descoperit ce mă face fericit şi asta e să spun poveşti chiar dacă marea majoritate se derulează în capul meu. Vedeţi eu iubesc cărţile deoarece prin intermediul cărţilor cititorul poate să trăiască o mie de vieţi, să vadă sute de mii de peisaje şi aibă un milion de aventuri. Chiar dacă aş fi cel mai bogat om din lume şi aş călători mereu tot nu aş putea să văd lumea toată şi chiar dacă aş putea, aş vedea doar prin ochii mei. Când citesc o carte bună o văd prin ochii altora. Tocmai de aceea vreau să scriu o carte, să fac un om să simtă prin munca mea exact ce am simţit eu când am citit Shogun-ul sau Legendele Olimpului. Să dau un tribut cărţilor pentru toate simţămintele pe care mi le au oferit de a lungul anilor. O plată pentru lacrimile vărsate pe paginile lor atunci când cu bastonul de mareşal în mână D'Artagnan este sfârtecat de o ghiulea, pentru hohotele de râs oferite cu generozitate de Teatru lui Caragiale şi toată gama de simţăminte ce se află între tristeţe şi râs. În filmul "The last Samurai" Ken Watanabe îi zice lui Tom Cruise ceva în genul: "Floarea perfectă este un lucru rar. Ai putea să îţi petreci toată viaţa căutând-o şi nu ar fi o viaţă irosită." Aşa simt şi eu despre fantezia asta chiar dacă mi aş petrece toată viaţa să scriu o singură poveste mediocră şi tot nu ar fi o viaţă irosită pentru că mi-am urmat visul.

Palatul Imperial din Roma

Am scris "Adio" în titlul acestei postări nu pentru că plec undeva ci pentru că îmi i-au rămas bun de la tânărul de acum zece ani. Astăzi e ultima mea zi în acelaşi deceniu cu acel fecior slăbuţ ca trestia cu vise fabuloase şi cu ochii inocenţi ce priveau nu prea inocent la fetele din facultate (câteva dintre ele făcând parte din tribul de amazoane). Astăzi e ultima zi în care mai figurez cu cifra doi înainte, de mâine voi fi cu trei. Şi dacă trebuie să las pradă timpului corpul meu de tânăr holtei o să îmi i-au în schimb amintirile, realizările şi visele în acest nou deceniu de viaţă. Şi promit solemn (în această criză de vârstă mijlocie) că deşi nu mai pot să urc zece trepte fără să mi dau duhul, sufletul meu arde la fel de năprasnic că zece sori şi va arde aşa mereu pentru că atâta timp cât ne agăţăm de visele noastre nu îmbătrânim cu adevărat.

Corpul ofileşte şi îşi pierde vigoarea dar sufletul creşte mereu cu experienţe noi şi amintiri dragi, sufletul nu are ceas. Mă uit la toţi bunicii din lumea asta mare şi nici unu nu îmi pare bătrân atuncea când se joacă cu nepoţeii lor, nu se văd ridurile când zâmbesc cu dragoste, ochii-i lor îşi păstrează sclipirea şi vezi prin ei copilul de altădată aşteptând să iasă la joacă. Mă gândesc că deşi peste vreo 30 de ani nu o să mă mai pot urca prin copaci ca acuma şi sexul nu o să mai fie la fel de grozav, o să am copii, nepoţi, cărţi bune şi bani să mă urc în avion să văd lumea. Desigur o să fiu şi un autor cunoscut idolatrizat de mii de tinere de douăzeci de ani. Şi cine ştie poate se inventează şi corpul artificial şi o să renasc ca un Phoneix în varianta Tony 2.0. Nu ştii niciodată ce ţi poate rezervă viitorul şi în asta constă farmecul vieţi.

Pe final vreau să vă spun că am căutat în lung şi în lat pentru o melodie care să reprezinte exact pasiunea ce arde în sufletul meu în acest moment şi am găsit-o. Enjoy!