Un vis

Atenţie: dacă aveţi orice altceva util de făcut cu timpul dvs ca de exemplu să vă uitaţi la iarbă cum creşte sau cum se plimbă un melc atunci opriţi-vă din citit chiar acum şi apucaţi-vă de activitatea respectivă. Dar dacă nu există nimic interesant în viaţa dumneavoastră şi sunteţi dispuşi să investiţi 5 minute din timpul dumneavoastră, 5 minute pe care nu le veţi mai primi înapoi apropo, atunci aveţi binecuvântarea mea să citiţi în continuare.

În nesfârşita mea cruciadă de a învăţa să scriu şi când zic asta nu mă refer la a scrie corect gramatical, nu am să reuşesc niciodată să fiu fără greşeală de ortografie, am dat peste un autor care dă nişte sfaturi pe ici pe colo despre cum să scrii cărţi. Unul dintre sfaturi este: “Scrie tot ce ţi trece prin cap”. Indiferent de nivelul prostiei doar ca să antrenezi creieraşul. Şi pentru că este încă frig, muncesc în acelaşi loc, stau în acelaşi apartament şi DA viaţa mea e plictisitoare m-am decis să scriu despre un vis pe care l-am avut acum două seri. Şi pentru că nu doresc să vă irosiţi timpul degeaba citind despre visul meu kung fu care e de fapt un exerciţiu pentru creieraşul meu în speranţa că poate cândva voi scrie un ceva care să dea sens eforturilor mele de până acuma, v-am dat atenţionarea de mai sus. Dacă aţi citit până acuma deja aţi pierdut vreo 10 secunde pe care nu le veţi căpăta înapoi.

În visul meu de duminică seară se făcea că eram un fel de maestru kung fui. De ce un maestru kung fu? Habar nu am, e primul vis de acest gen de până acuma. Şi culmea nu am vizionat nici un film cu arte marţiale în ultima vreme care să mi bulverseze subconştientul în asemenea măsură încât să am un vis kung fu. Totuşi pentru câteva minute creierul meu a transformat fabrica universului şi a schimbat realitatea în asemenea hal încât eu m-am crezut un veritabil maestru kung fu. Detaliile visului erau impresionante, de la un corp  sculptat de o viaţă practicând arte marţiale până la un fel de port tradiţional chinezesc frecvent în filmele timpurii ale lui Jackie Chan. Totul fiind uimitor mai ales că în realitate eu, deşi sunt un bărbat extrem de atrăgător, nu am un corp tocmai bine definit, asta ca să nu zic mai pe şleau că sunt gras. Dar în vis eram că tipii din 300 şi incredibil această transformare radicală mi se părea perfect normală, nimic nu mi se părea ieşit din comun. Întrebări existenţiale ca de ce mă aflam într-un depozit luptând cot la cot cu un alt maestru kung fu încercând să eliminăm un chinez îmbrăcat în negru, nu şi aveau loc în acest vis. Era doar acel sentiment de corectitudine de parcă acea luptă trebuia să se întâmple, visele aparent neavând nevoie de motive raţionale că să se manifeste.
Aşa că m-am luptat cu tipul în negru şi pot să vă zic că a fost o luptă pe cinste. Tipul îşi ştia kung fu-ul, probabil de aia aveam un partener în vis şi nu eram de unul singur. Loviturile mele de picior întotdeauna găseau mâinile adversarului, pumnii mei mereu blocaţi fără efort de către inamic. Nimic din cea ce făceam nu dădea rezultate. Eram trei tipi sărind din raft în raft, mereu alergând după tipul în negru, mereu atacând, mereu în ofensivă. O lovitură de picior ţintită spre capul inamicului dă din nou greş, chinezul în negru lăsându-se în jos după care sărind pe alt raft exact când încercam o lovitură de cot. Partenerul meu nu avea mai mult noroc în a marca vreo lovitură. Frustrarea mea atingea culmi extreme şi deşi îl uram pe tipul în negru eram în acelaşi timp impresionat de nivelul kung fu-ul ui demonstrat. Mi-am întins mâna cu palma îndreptată spre pieptul adversarului într-o mişcare ce în filme ar fi aruncat inamicul vreo 3 metri în aer dar în visul meu, tipul de o graţie lichidă îmi deviază atacul folosind cotul mâini stângi ca un scut în timp ce palmă mâini drepte se înfige adânc în pieptul meu trimiţându-mă în aer, o mişcare denumită în câteva filme ca şi Palma lui Budha. În timp ce eu pluteam neajutorat în aer partenerul meu îmbrăcat în roşu începe un schimb de lovituri rapide cu tipul în negru. Duşmanul câştigă şi aliatul meu se trezeşte şi el aruncat în aer. În acest moment un nou sentiment a început să se strecoare printre duşmănia şi respectul ce îi purtam chinezului în negru. Frica! Dacă tovarăşul meu ar fi înfrânt atunci eu aş fi singur împotriva unui maestru kung fu ce momentan părea de nebătut.
Cum această realizare, prezenţa unui sentiment primordial, îmi zguduia subconştientul mi-am dat seama că trebuie să schimb tactica, că trebuie să încerc ceva diferit. Aşa că în loc să-l atac ca şi până acum am încercat în schimb să-mi folosesc expertiza kung fu ca să-l imobilizez pe adversar dându-i astfel o şansă aliatului meu în roşu de a lovi inamicul. Mi am adaptat stilul pentru ce mi am propus fără nici un efort, astfel de lucruri fiind posibile în lumea viselor. În loc de a trimite lovituri devastatoare către cap şi corp încercam în schimb să prind mâinile şi picioarele inamicului. În loc de palmă şi pumn mâinile mele erau acum gheare ca în stilul tigrului. M-am lansat cu forţa înspre inamic, braţele mişcându-se într-un vârtej menit să surprindă inamicul şi să îi atragă atenţia către un atac al mâinilor în timp ce genuchiul meu caută să se sprijine pe genuchiul lui ţintuind în loc piciorul. Cumva ne prăbuşim pe un raft din depozit plin cu scule. O mână de a mea prinde o mână de a lui ca într-o menghină, piciorul meu încolăcindu-se de piciorul lui. Văd cum aliatul meu se repede spre inamic să lovească cu toată forţa. Ca prin vis, deşi doborât la pământ cu o mână şi un picior imobilizate adversarul meu reuşeşte să respingă atacul partenerului. Caut din ochi ceva greu să arunc spre inamic într-o încercare disperată de ai reţine atenţia înspre mine astfel încât aliatul meu să reuşească de data asta să treacă prin garda duşmanului şi în sfârşit să îl înfrângă. Degetele de la mâna mea liberă găsesc ceva ce seamănă vag cu un pistol de cuie vândut de Roofmart. Ridic maşinăria să o arunc în capul inamicului şi când colo acesta numai e. Numai e nici aliatul, numai e nici depozitul, totul a dispărut, totul e alb şi eu stau din nou în picioare cu pistolul de cuie în mână căutând din ochi cea ce numai era. Uimit de cea ce se întâmplă m-am trezit din somn transpirat. Ciudat nu-i aşa?
Partea bună a lucrurilor e că deşi în ciuda estimărilor mele anterioare a citi această postare nu ar trebui să vă ia mai mult de un minut deci mă simt mai uşurat că nu am irosit decât un minuţel din viaţa celor care fideli în extremă au reuşit să citească până la capăt. Deşi sunt sigur că mai toţi aţi fi aşteptat un altfel de final pentru visul meu kung fu. Ei bine, aparent visele nu au nevoie de un punch line.

De sambata

E în sfârşit sâmbătă, e weekend, e libertate. Un miros îmbietor de cafea îmi umple dimineaţa. Nu orice cafea, nu Tim Hortons, nu Selection sau vreo ieftineală, ci LavAzza pentru că e sâmbătă. Am muncit din greu o săptămână întreagă, mi-am făcut datoria, acum e timpul meu, timpul să mă răsfăţ!
Arunc nişte ouă în tigaie, bag cartofi la cuptor, prepar nişte şunculiţe. Micul dejun al campionilor! Deschid calculatorul intru pe pro fm clasic rock. Boxele bubuie, sunca sfârâie în tigaie, e weekend. Nu mă uit la vreme azi, mi-am făcut cumpărăturile de ieri, sâmbăta e pentru relax. Cafeaua e gata! Nişte lapte, puţină miere şi am perfecţiune lichidă. Întorc ouăle şi sunca, încă puţin şi se rumenesc şi cartofii, sunt de aia crocanţi de la McCain. D-abia aştept! Intru un pic pe facebook, mă bag la un candy crush saga, şunca miroase incredibil. Cartofii sunt gata, pun ouăle deasupra cu o bucată de brânză galbenă, sunca de un aur perfect stă pe lângă în farfurie. Am şi ceva salată de ieri.
Las facebook ul în pace, planşa din candy crush saga e deja frustrantă şi nu vreau să-mi fac draci degeaba, doar e sâmbătă. Mă aşez pe canapea cu farfuria în mână. Nu aprind televizorul. Nu se merită! Laurie face câteva exerciţii fizice, aşa că mă uit la ea, o admir în linişte în timp ce mi înfund arterele cu grăsimea micului dejun deşi numai mic nu e. Nu contează doar e weekend, o să ard destule calorii în timpul săptămânii când o să îngheţ de frig în timp ce fug ca un nebun să prind vreun autobuz. Muzica din boxe e în tandem cu starea mea de spirit. Încep să mă mişc în ritm cu muzica în timp ce mi înfulec cartofii.
Telefonul ţipă. Mă sună prietenul Georgescu din Anglia pe facebook, a făcut 90 de lire ducând un tip din Fareham în Londra. Mi se laudă că bea o cafeluţă în stil londonez. Eu că o beau acasă în stil torontian. Cine s-ar fi gândit uitându-se la noi cum fumam împreună pe treptele liceului, palmând ţigările să nu ne vadă profesorii, bând cafea de 1 Ron de la dozator, că după 10 ani unu o să fie în Toronto şi altul în Londra?
Ne promitem să ne vedem la vară, când venim în Constanţa că se însoară frate-miu. Mare motiv de petrecere şi bucurie. Cumnata îmi trimite poze cu rochia de mireasă, arată superb. Frate-miu nu ştie, cică el nu are voie să vadă rochia. Aşa că îl tachinez cu un: "Surprize! Surprize!" când mă întreabă.
Începe să mi placă facebook ul, vorbesc cu mătuşa din Spania, mai vorbesc cu un prieten din Constanţa. Mai aflu veşti şi bârfe şi timpul trece. Mă apucă un pic melancolia. Încă vreo trei luni până la nuntă, până îmi revăd prietenii şi familia. Dar e sâmbătă aşa că mi trag o palmă şi mi revin. Nu o palmă reală ci una de aia psihologică. Am aşteptat o săptămână întreagă să vină şi ziua asta, când pot să mă relaxez şi să mă bucur de viaţă. E o prostie să mă gândesc la ce nu pot avea. Timpul trece şi o să vină şi vara când o să văd pe toată lumea.
Aşa că dau muzica mai tare, citesc ce a mai scris lumea pe blog uri, trag un gât serios de cafea şi las sâmbăta să mă ia în primire.

O cafea buna

După 8 luni în Canada am reuşit în sfârşit să beau o băutură servită frumos într-o ceaşcă şi nu într-un pahar mizerabil de hârtie. Acest lucru a avut o asemenea importanţă pentru mine încât m-am simţit dator de a vă împărtăşi fericirea mea. Am găsit în sfârşit un local în Canada unde eşti servit exact ca în România! Băuturile vin în ceşti, pliculeţele de zahăr aranjate într-un coşuleţ frumos. Ospătăriţe care vin şi îţi i-au comanda, care chiar vin şi te servesc. Decor frumos pentru a crea cât de cât o atmosferă plăcută. Doar canapele confortabile din cafenele noastre mai lipseau şi m-aş fi simţit ca în Constanţa.
Aviz noilor imigranţi, în Toronto nu sunt prea multe cafenele în stilul celor din România. Nume ca Burbon, Cremă, Beta, Cazemata nu sunt prezente aici. De fapt singura cafenea din Constanţa care e prezentă şi în Toronto este McCafe. Aici cafenele ca şi majoritatea restaurantelor sunt în regimul fast food. Te aşezi la o coadă ca să ţi comanzi cafeaua, îţi ridici comanda pe o tavă de cantină, te aşezi la o masă mică unde tava d-abia încape, pe un scaun mic de îţi găzduieşte doar juma de cur şi îţi consumi cafeluţa într-o hărmălaie îngrozitoare. În plus mai trebuie să faci faţă şi privirilor răutăcioase a clienţilor care nu au loc să se aşeze şi aşteaptă nerăbdători să ţi consumi cafeaua ca să ţi ia masa. Şi desigur cafeaua este execrabilă comparată cu fortuna roşie. Sau poate că ambianţă de rahat strică gustul cafelei, încă nu m-am decis. Ideea este că aici oriunde te duci vezi numai lanţuri de cafenele gen Tim Hortons, Starbucks, McCafe, Coffe Time etc. Nu există o cafenea decentă în tot Scarborough ul. Şi apropo McDonalds urile din România sunt de 1000 mai confortabile şi curate decât cele de aici.
Dar aşa e în Toronto, toată lumea grăbită şi eficientă. Nici un efort depus pentru confort, ambianţă sau plăcere. O cafea în Constanta poate să fie o adevărată experienţă. Poţi sta la o terasă, la aer proaspăt cu vedere spre mare sau înăuntru la căldurică tolănit pe canapele de piele. Te duci în mall şi ai o mie de cafenele care mai de care mai fiţoase care se întrec în oferte numai ca să le treci pragul. Te plimbi prin mall, îţi faci cumpărăturile te aşezi frumos la o cafea sau un ceai, prinzi din nou puteri şi o iei de la capăt. Aici mallurile sunt de evitat. Eu personal nu pot să rezist mai mult de juma de oră într-un shopping center din Toronto. Aglomeraţie infernală de simt că înot într-o mare de oameni, gălăgie de plec mereu cu durere de cap, mirosuri ciudate, copii gălăgioşi ce intră în tine fără nici un stres. E o experienţă pe care eu cel puţin nu o să o mai repet. Am fost de 2 ori în Scarborough town centre şi mi-a pierit cheful de a mai călca pe acolo. A doua oară, fiind mai înţelept, am intrat într-un restaurant unde gălăgia mall-ului nu era prezentă unde am putut să stau jos şi să consum o masă delicioasă cu Laurie fără nici un stres. Prima vizită a fost în schimb oribilă! Nu văzusem în viaţa mea atâţia oameni la un loc. Nici unul într-o stare de repaus, toţi mişcându-se în jurul tău, ignoranţi la oameni din jur lor, uitându-se la magazine, îmbrâncindu-se unul pe altul din neatenţie. Atunci ne-am decis să bem o cafea în mall. Cea mai proastă decizie din viaţa mea. A trebuit să îmi car băutura la o masă minusculă care tocmai ce se eliberase. Jonglând 5 săcoşi cu cumpărături şi băutura fierbinte care era desigur într-un pahar de carton. Făcându-mă cât mai mic ca să am loc pe scaun şi ca să evit oameni ce se plimbau fără nici un stres în jurul meu. Aici nu ai geamuri care să te despartă de cumpărătorii grăbiţi şi zgomotele lor. Eşti aşezat pe o insuliţă exact în mijlocul lor. Mult noroc încercând să ai o conversaţie decentă în care să nu ţipi ca să te faci auzit. Şi în ciuda condiţiilor mizere toate localurile lor sunt pline până la refuz. Cum reuşesc canadienii să stea mai mult de 5 minute în cafenele astea chiar nu ştiu. Poate pentru că nu ştiu că există şi mai bine. Altfel nu-mi explic de ce un popor întreg frecventează Tim Hortons sau Starbucks.
Văzusem într-o conversaţie pe facebook că Starbucks ar dori să vină şi în România. Dragi concetăţeni fac apel la omenia voastră să nu lăsaţi aşa ceva să se întâmple. Şi dacă e să se întâmple încercaţi să evitaţi pe cât posibil localul. Nu lăsaţi cafenele noastre cochete să dispară din cauza unor lanţuri comerciale care o să vă servească rahat şi o să-l numească cafea. Spuneţi NU paharelor de carton şi respectaţi-vă: serviţi-vă cafeaua în ceşti. Eu în sfârşit am găsit o cafenea cochetă în Toronto care îmi place. Duminica asta am dat un Google search: “European type cafe în Scarborough” şi al doilea rezultat în căutarea mea a fost Gerhard's cafe. Amplasată aproape de Ellesmere şi Bellamy această cafenea/cofetărie serveşte ceai, cafea şi cappucino pe lângă deserturile minunate făcute în atelierul propriu. Cu personal capabil, ambianţă plăcută, deserturi minunate şi preţuri rezonabile acest local a intrat direct pe locul numărul 1 în topul localurilor de acest gen. Nu că ar fi cine ştie ce competiţie. Eu eram deja vândut când când o domnişoară mi-a adus băutura într-o ceaşcă. Laurie şi Janice au fost încântate de ceaiul lor organic iar eu am fost transportat în al nouălea cer devorând o felie de tort şi delectându-mă cu un cappucino perfect. Singura problemă cu acest local a fost lipsa spaţiului. Ca peste tot în Toronto, mese minuscule, scaune şi mai mici şi mereu 20 de oameni în 3 metri pătraţi. În rest toate bune şi frumoase, nu am regretat deloc cei 17 dolari cheltuiţi în local şi am de gând să-l frecventez din nou în ciuda faptului că e destul de departe.
Dacă ştiţi cumva şi alte localuri unde o cafea se poate servi cu un pic de rafinament în Toronto nu fiţi egoişti share the knowledge ca să beneficiem şi noi. Poate uni dintre voi consideraţi că dramatizez un pic importanţa unei cafele servită în ceaşcă, vă înşelaţi. O cafea bună, servită impecabil, poate schimba lumea. Eu personal d-abia aştept să mă întorc în Constanta, vara asta, să mă bucur de o cafea bună. Mai ales că patronii de la “Onix Center” şi “Cazemata” au promis să mă îndoape cu cafea pentru toată durata vizitei pentru această mică reclamă “ascunsă” pe care le am făcuto.

Despre ce are în comun iarna cu bâtlani, elani si acrobaţi...

După câteva zile mai călduţe am crezut că totul o să fie bine. Gâştele zburau graţios pe un cer albastru, păsările ciripeau prin copaci, soarele era un disc mare de lumină şi căldură, eu renunţasem la masca de schi care era acum inutilă. Totul mirosea suspicios a primăvară. Tocmai de aceea probabil, pentru că trăgeam adânc în piept aerul primăvăratic, pentru că mă trezeam zâmbind la soare, de aceea iarna s-a decis să se întoarcă şi să-mi facă viaţa mizerabilă. Cum se face că în anul în care am pus eu piciorul în Canada e acelaşi an în care continentul american a experimentat cea mai ticăloasă iarnă din ultimi 25 de ani? Să fie oare coincidenţă că exact atunci, când simţeam că am scăpat în sfârşit de ea, că după luni de suferinţă o să vină primăvara, iarna se decide să ne trimită încă o furtună de zăpadă? Eu cred că e ceva personal! Nu a fost o asemenea iarnă timp de 25 de ani. Putea atât de uşor să fie 26 sau 27 de ani. Dar Nu! Trebuia să fie în prima mea iarnă din Canada. Până acuma au fost numai ierni călduţe şi plăcute şi cum am ajuns eu cum au venit vortexurile polare, furtunile de gheaţă, vânturile arctice şi viscolele de zăpadă. Poate o să mă consideraţi un pic paranoic dar această iarnă are ceva cu mine. Totul îmi mergea ca pe roate. Un job nou, călduţ la birou, acasă totul perfect, fără probleme, fără stres. Ceva trebuia să meargă prost, totul îmi mergea prea bine şi deci m-am trezit pe cap cu această iarnă, altă explicaţie nu există. Întregul continent nord american îngheaţă pentru că această iarnă are ce are cu mine.
După cum vă ziceam începusem să simt că în sfârşit vine primăvara, deci iarna, ca să mi facă în ciudă şi ca să mi spulbere speranţa încolţită în suflet, a trimis în această miercuri o furtună năprasnică cu vânturi puternice, 20 de centimetri de zăpadă şi vreo -15 grade. Dacă ar fi nins după ce aş fi scăpat de la muncă nu ar fi fost o problemă. A doua zi trotuarele şi străzile ar fi fost curăţate şi eu m-aş fi deplasat cu uşurinţă. Din păcate ninsoarea m-a prins la birou cu două staţii de mers pe jos ca să ajung acasă. Desigur aş fi putut să aleg altă rută şi să evit mersul pe jos prin mormanele de zăpadă. Dar eram furios. De ce eu? De ce mie? De ce acum? Şi cum omul la nervi e şi prost m-am decis să înfrunt iarna. Să îi arunc mănuşa în faţă. Apoi dacă iarna îmi face în ciudă eu de ce nu i-aş face la fel? De ce să mă ascund de ea? De ce să mi schimb rutina? De ce să îi arăt slăbiciune? Aşa că am refuzat invitaţia unui coleg de a merge în maşina lui până la staţie şi am pornit pe jos pe ruta obişnuită. Iarna răutăcioasă îmi arunca fulgi reci în faţă. Vântul la porunca ei bătea de crăpa şi pietrele iar eu îmi târâiam anevoios picioarele prin zăpadă. Încet, încet devine obositor. Zăpada începe să se strecoare mişeleşte în bocanci. Iarna lupta psihologic atacându-mă simultan şi la faţă şi la picioare, zăpada opunând rezistenţă la fiecare pas, vântul tăind cu sabia-i de gheaţă. Ceva trebuia făcut, oboseam repede, aerul rece era greu de respirat iar efortul îmi făcea plămânii flămânzi după oxigen. Norocul meu că mi-am amintit de o emisiune pe Animal Planet. Unde păsările ca bâtlani ca să meargă uşor prin apă îşi ridică picioarele deasupra apei şi după, printr-o mişcare lungă, face un pas mare. Pe scurt nu se târâiau ca mine lăsând apa să le opună rezistenţă. Aşa că încep să fac şi eu ca bâtlani, ridic piciorul din zăpadă, îndrept vârful bocancului în depărtare şi lansez piciorul. Pentru şoferii ce treceau pe lângă mine probabil arătam ca tipul din karate kid (ăla original) dar pentru mine nu conta, ridicăm, îndreptăm, lansam şi repetam. Metoda dădea roade, numai simţeam oboseala atât de tare iar zăpada nu găsea nici o slăbiciune în apărarea picioarelor mele ca să mi le îngheţe. Iarna văzând acest lucru îşi dublează eforturile făcând vântul să bată şi mai tare, fulgi de zăpadă şi mai nemiloşi, intrând peste tot. Dacă picioarele îmi erau acum în siguranţă, ticăloasa ataca pe unde putea, totul ca să mă oprească. Şi dacă nici dovadă asta clară de răutate din partea iernii nu v-a convins că are ceva personal cu mine atunci nu ştiu ce ar putea.
Amintindu-mi totuşi cum o haită de lupi vânau un elan prin munţi şi cum erbivorul sărea de mama focului să scape de zăpadă şi de prădători de pe urma lui am realizat că şi eu trebuia să sar ca să scap de zăpadă şi să parcurg distanţa către staţie mai rapid. Aşa că am început să sar, cu fiecare salt făcut un metru mai puţin de parcurs. Din păcate fiecare salt mă lăsa şi fără respiraţie. Plămânii mei abuzaţi de 10 ani de fumat numai făceau faţă aerului rece aşa că salturile mele deveneau din ce în mai scurte şi greoaie semănând suspicios de mult cu o târâială forţată.
Deci într-un final m-am oprit, respirând greoi, cu picioarele de plumb, obosit şi pedepsit de vânt. Totul părea pierdut. Iarna părea că a câştigat acest meci şi eu stăteam în frig, înfrânt. Mi-am ridicat obosit privirea căutându-mi disperat din ochii destinaţia. Încă o staţie de parcurs, de luptat cu zăpadă adâncă şi nemilosul vânt. Şi atunci am zărit gheaţă deasupra mormanului de zăpadă. Zăpadă ce acum o săptămână era dată la o parte de pe trotuar, topită şi întărită din nou de vremea capricioasă, formând acum o potecă alunecoasă dar destul de solidă încât să mă susţină. Aşa că am mers pe cărarea alunecoasă, cu mâinile întinse pentru echilibru, cu vântul luptând să mă împingă în lături. Am evitat astfel zăpada şi deşi paşi mei erau nesiguri nu erau deloc înceţi. Într-un ultim efort de sfidare am început să alerg pe gheaţă, intersecţia din ce în ce mai aproape. Iarna urlând neputincioasă în jurul meu, furtuna aruncând zăpadă peste tot. Mă uit în faţă, semaforul verde, autobuzul în staţie, mă arunc cu capul înainte, inima pompând tare. Cinci metri, cinci secunde pe semafor, fac un pas înainte şi din cinci se fac patru. Încă un pas, încă un metru, autobuzul încă în staţie. Un ultim pas de făcut şi intru! În faţă un aer cald îmi mângâie chipul, încărcat cu mirosuri grele de om şi haine umede. Răsuflu uşurat uitându-mă după un loc liber după care inspir adânc, aerul cald al victoriei.

De ce e Canada minunata...

Nu am mai scris nimic notabil pe blog zilele astea din cauză că m-am împotmolit într-un proiect. Am vrut să scriu ceva special de 1 martie, să surprind frumuseţea zilei, frumuseţea primăveri, renaşterea naturii. Să scriu o poveste scurtă despre un festival al primăveri, să scriu o poveste despre cum strămoşii noştri petreceau ziua de 1 martie. Cu tradiţii autohtone şi un peisaj dobrogean împletite în povestire. Ideea mi-a venit în autobuz. Stăteam pe scaun şi mă gândeam la ce am să scriu şi parcă povestea deja prindea viaţă în mintea mea: Un foc arzând voios în mijlocul satului ţinând frigul departe, săteni îmbrăcaţi în haine simple de lână dar totuşi festive ocupaţi cu aranjarea meselor în jurul focului. Tineri cu mijlocul subţire ocupaţi cu aranjarea tacâmurilor pe mese sau aducând carafe cu vin fiert în timp ce evitau copii voioşi ce se perindau printre picioarele lor. Bărbaţi mustăcioşi aşezaţi în grupuri trăgând câte o duşcă din nişte recipiente de lemn şi judecându-le solemn conţinutul. Femei întrecându-se în bucătărie sacrificând tot ce aveau mai bun în cămări sau prin ogradă. Văzând cu ochii minţi cocoşii ce cu o zi înainte se plimbau falnici prin curţile sătenilor şi care stăteau acum jumuliţi în oale. Cuvintele luau formă în mintea mea aranjându-se în rânduri imaginare de o perfecţiune artistică.
Aveam de gând să povestesc totul prin ochii unui băiat de vreo 13-14 ani. Un băiat frumos îmbrăcat de maică-sa stând cu băieţii de vârsta lui la o masă, forţându-se să bea nişte vin îndoit cu apă într-o încercare copilărească de a imita comportamentul bărbaţilor. Aruncând priviri ascunse unei fete mai mari cu câţiva ani. Înghiţind în sec când fata începe să joace o horă. Supărându-se când un alt băiat de vârsta lui se laudă că i-a furat un sărut fetei deşi în sinea lui ştia că sunt doar vorbe goale. Jucându-se nervos cu mărţişorul din buzunar pe care la făcut special şi pe care avea să îl dea fetei odată cu o declaraţie de dragoste neţărmurită pe care o repeta acum necontenit în sinea sa. O poveste de dragoste inocentă pe care aş fi făcuto totuşi neîmplinită.
Când suntem băieţi de vârsta aceea întotdeauna avem o fată mai mare în gândurile noastre căci fetele de o seamă încă nu au rotunjimile femeieşti pe care le apreciem încă de copii. Nu că băiatul ar fi avut gânduri necurate ci e pur şi simplu o regulă nescrisă, aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ să oftăm după nişte forme femeieşti de la o vârstă fragedă până la adânci bătrâneţi. Totuşi nu aş fi lăsat băiatul să sufere într-o dragoste ce pentru mai toţi băieţi de vârsta aceea se dovedeşte neîmplinită. Aşa că aş fi introdus un nou personaj, o fată de aceeaşi vârstă, zglobie un pic mai înaltă decât băiatul nostru şi pe care îl tachinează copilăreşte pentru că îl place. Mama flăcăului ar încuraja relaţia, poate pentru că se înţelege bine cu mama fetei sau poate pentru că şi ar fi amintit bucuria de a primi un mărţişor la vârsta acea, aşa că îi dă băiatului un mărţişor pentru fata zglobie şi îl trimite fără menajamente să îl dea. Băiatul timid şi naiv se achită cu greu de datorie nevăzând fata zglobie cum se înroşeşte în obraji cum inima îi bate mai tare şi buzele îi tremură. El avea în seara aia ochii pentru altcineva dar după ce îi dă fetei zglobii mărţişorul observă că fata mai mare după care s-a uitat toată noaptea încercând să şi adune curajul e acuma dispărută (probabil într-o căpiţă de fân culegând sărutări de la vreun tânăr cu mustaţa neagră). Neconsolat băiatul nostru se uită acum pierdut la petrecere. Şansa lui dispărută odată cu fata, iluziile lui de dragoste acum destrămate. Şi cum stătea el aşa singurel cu privirea în pământ în timp ce în jurul lui lăutari înălţau imnuri primăveri şi sătenii încingeau hore vesele iaca vine şi fata zglobie îl apucă de mână şi îl trage fără drept de apel la dans. Salvând băiatul de gândurile lui negre.
Frumoasă poveste nu-i aşa? Cu happy ending and shit! Ei bine eu deja mă vedeam narând această poveste fermecătoare cu umorul lui Creangă şi sensibilitatea lui Eminescu. Aveam de gând să o scriu şi în limba engleză, să ofer cititorilor mei internaţionali (vreo 3 la număr) şansa de a afla câte ceva despre tradiţiile româneşti, despre viaţa simplă de la ţară. Deja mă vedeam un ambasador cultural al României exact ca şi frunza lui Udrea. Ei bine după numeroase tentative de a da viaţa satului şi personajelor am reuşit să scriu doar un rahat. Şi când vă zic rahat nu mă refer la rahatul turcesc plin cu zahăr pudră care ne îndulcea copilăria. Asta ar presupune talent. Nu mă refer nici măcar la rahatul acela ce seamănă cu un baton de Mars topit. Nu! Eu mă refer la o diaree mocirloasă fătată de mintea mea incompetentă. După vreo 20 de tentative eşuate numai ca să scriu primul paragraf. După vreo 5 zile de concentrare intensă în care îmi ieşea şi fum din urechi am reuşit să scriu exact asta “un rahat!”. Am început cu un promiţător: “A fire burned happily in the small village square warding bustling villagers against the cold”, doar ca să modific. “The sun was setting down on the first day of spring sending it’s last rays of warm light on the thracian fields” şi după am modificat din nou şi din nou până m-am înnebunit şi am tras un Ctrl+A + Backspace şi am scris pe pagina acum goală: “Un Rahat!”.
Cum naiba în autobuz totul părea că se aşează perfect doar ca să dispară imediat ce am ajuns în faţa unui calculator. Cum de am inspiraţie în autobuz dar când trebuie să înşir cuvintele pe o foaie totul dispare? Îmi simţeam gândurile îndepărtate, cum încercam să le adun cum se pierdeau. Ca o palmă deschisă încercând să reţină apă. Faptul că îmi citeam cărţile în momentele de neinspiraţie nu m-a ajutat deloc. Cum reuşesc aceşti autori să povestească totul cu farmec şi fără nici un efort? Propoziţiile lor având o simplitate atrăgătoare cu un mesaj clar. Totul legându-se armonios, natura desfăşurându-se în toată frumuseţea ei, sentimentele şi gândurile personajelor aşezate la picioarele cititorilor, pagina numărul 735 fidelă mesajului din pagina numărul 1. Şi când te mănâncă în fund să te compari cu autori recunoscuţi nu-i de mirare că povestea mea amărâtă pare de rahat.
Dar să nu credeţi că mă dau bătut, o să scriu această poveste. Chiar dacă îmi ia un an întreg, o să o termin! Şi am să o scriu frumos, nu o să o public până nu e rahat turcesc. Dar probabil vă întrebaţi ce legătură are titlul acestei postări cu frustrările mele. Ei bine Canada e minunată pentru că, dacă sunteţi ca şi mine, om responsabil şi nu vă aruncaţi dolarii prin cluburi, pe ţigări, droguri sau cazinouri, vă trataţi locul de muncă cu seriozitate şi respect puteţi ca şi mine să aveţi mici drame fără importanţă asupra unui hobby care nu interesează pe nimeni. Lux ce în România nu ni-l permitem, problemele existenţiale de acolo ocupând mai mult timp şi atenţie. Şi cum altfel v-aş fi determinat să citiţi un articol de 3 pagini despre problemele mele neinteresante? Lucru pentru care îmi cer la final umil iertare.

Despre pureci si cum se fac!

Ieri am aşezat o carte în mica mea bibliotecă şi când zic bibliotecă mă refer la suprafaţa superioară oferită de un dulap plin de haine ce îmi găzduieşte cărţile achiziţionate în Canada. Cea ce m-a surprins când încercam să mi depozitez cartea e că numai aveam loc şi pentru ea. Când a crescut biblioteca mea atât de repede? Începusem doar cu 2 volume din Gai-Jin (cu coperta din piele pe care am dat 70 de Ron, mândria colecţiei mele canadiene) pe care le am adus de acasă. Iar acum pe lângă cele două volume roşii din colecţia Adevărul am adunat încă 19 volume în engleză din care am citit deja 15. Când am avut timp să citesc 15 cărţi în engleză? Cum au ajuns cărţile lui Laurie pe scaune prin casă din lipsa unui spaţiu de depozitare? Probabil pentru că puişorii mei au întâietate în faţa cărţilor lui Laurie dar când s-a întâmplat asta?
Alt semn curios este prezenţa hainelor peste tot prin casă, pe canapea, pe scaune, pe pat. Când a ajuns garderoba mea atât de mare că numai e loc pentru hainele mele prin dulapuri? Şi credeţi-mă nu e vorba de lene, nu vin acasă şi îmi arunc hainele pe canapea din comoditate când aş putea să le aşez frumos în dulap ci le arunc pe un scaun din lipsă de spaţiu. Apartamentul micuţ a lui Laurie pare acum neîncăpător. Nu era aşa când am ajuns în Canada, atunci apartamentul părea să aibă destul spaţiu. Hainele mele aveau locul lor prin sertare, geamantanul cu care am venit depozitat într-un colţ, cele două volume aduse din România stăteau singuratice pe dulap, o sticlă cu parfum şi o periuţă de dinţi prin baie. Asta era tot. Când au apărut cărţile, perechile noi de pantofi, de blugi, puloverele, aspiratorul? Când am primit aparatul de bărbierit, calculatorul, masa de sticlă? Când şi au găsit locul atâtea nimicuri prin apartament?
Mă uit în jur şi numai recunosc apartamentul micuţ dar confortabil în care am dormit prima noapte în Canada. E plin acuma, plin cu semne că am făcut pureci în Canada. Am trecut deja de pragul unui vizitator ce vine, pleacă şi nu lasă nici un semn în jurul lui. Un cui bătut în baie de care atârnă acum o oglindă, o icoană cu sfântul Anton aşezată comod pe un raft, câteva perechi de ciorapi murdari în coşul de rufe, un telefon la încărcat pe podea, o pereche de papuci ieftini prin baie, un covor nou la intrare. Semne ale unei prezenţe mai permanente, ale cuiva care are de gând să stea. Mă uit în jurul meu şi realizez cu uimire că sunt acasă. Şi cum revelaţia acestui lucru m-a izbit, când am înţeles în sfârşit că acest apartament micuţ şi aglomerat e acum noua mea casă, Laurie mi-a comunicat dorinţa ei de a ne muta. Apartamentul mic şi prost luminat numai e capabil să ne găzduiască. Ne trebuie mai mult spaţiu, mai multă lumină, condiţii mai bune. Şi cine ştie poate o bibliotecă adevărată pentru cărţile mele.