Adio...

Timpul trece nemilos peste noi toti. Un vânt năprasnic din nord ce prevesteşte iarna şi care îngheaţă totul în calea lui lăsând lumea schimbată. Visele, corpurile noastre, nimic nu este iertat de timp, totul este transformat.

Acum zece ani eu eram înalt şi slab ca o trestie, colegul Liviu mereu îmi zicea că dacă pun puţină grăsime pe mine o să arăt şmecher, gen moartea femeilor, (de ce îmi zicea Liviu aşa ceva nu ştiu, din câte ştiu eu omul e heterosexual), acum în schimb, un sac de grăsime atârnă monstruos de abdomenul meu şi constant cu oroare că sunt băgat în categoria de "dad bod". Şi visele se schimbă, când eram tânăr şi un pic tocilar, visam cu ochii deschişi cum la 20 de ani deja o să fiu CEO la vreo companie multimiliardară şi o să am asistente hoţ care să mi facă cafeaua şi o să se aplece lasciv după creioane căzute, nu ştiam cum să îmi mai împart visul ca să ajung bogat cât mai repede să mă pot bucura de bogăţie şi putere. Fantezia asta mergea mână în mână cu un alt vis în care eram capturat de un trib de amazoane sexy ce vroiau disperat să se reproducă dar asta nu e relevant pentru că toţi tinerii adolescenţi au avut o variantă a visului ăsta.

Acum desigur visele s-au mai schimbat, au trecut prin filtrul experienţei acumulate într-un deceniu şi dacă amazoanele au dispărut în schimb visul de cucerire a lumii doar s-a schimbat, acum vreau să cuceresc lumea prin simţuri, prin miros când trec cu bicicleta pe lângă un cireş înflorit sau vreun tufiş de liliac sau când îmi afund faţa în părul partenerei după duş. Vizual când din "the drop zone" toată lumea e la picioarele mele, cel puţin până când îşi termină vocea din aparat numărătoarea inversă şi sunt propulsat cu genuchii în gât înapoi la sol. Sau când privesc în cer şi văd nişte statui monstruoase ce mă captivează şi care după câţiva kilometri realizez că fac parte dintr-un palat gigantic construit cu mii de ani înainte ca eu să fi făcut primul pas în această lume (mulţumesc Mihaela). Şi desigur artistic, nu că nu mi ar plăcea să fiu vreun CEO cu o secretară hot dar am descoperit ce mă face fericit şi asta e să spun poveşti chiar dacă marea majoritate se derulează în capul meu. Vedeţi eu iubesc cărţile deoarece prin intermediul cărţilor cititorul poate să trăiască o mie de vieţi, să vadă sute de mii de peisaje şi aibă un milion de aventuri. Chiar dacă aş fi cel mai bogat om din lume şi aş călători mereu tot nu aş putea să văd lumea toată şi chiar dacă aş putea, aş vedea doar prin ochii mei. Când citesc o carte bună o văd prin ochii altora. Tocmai de aceea vreau să scriu o carte, să fac un om să simtă prin munca mea exact ce am simţit eu când am citit Shogun-ul sau Legendele Olimpului. Să dau un tribut cărţilor pentru toate simţămintele pe care mi le au oferit de a lungul anilor. O plată pentru lacrimile vărsate pe paginile lor atunci când cu bastonul de mareşal în mână D'Artagnan este sfârtecat de o ghiulea, pentru hohotele de râs oferite cu generozitate de Teatru lui Caragiale şi toată gama de simţăminte ce se află între tristeţe şi râs. În filmul "The last Samurai" Ken Watanabe îi zice lui Tom Cruise ceva în genul: "Floarea perfectă este un lucru rar. Ai putea să îţi petreci toată viaţa căutând-o şi nu ar fi o viaţă irosită." Aşa simt şi eu despre fantezia asta chiar dacă mi aş petrece toată viaţa să scriu o singură poveste mediocră şi tot nu ar fi o viaţă irosită pentru că mi-am urmat visul.

Palatul Imperial din Roma

Am scris "Adio" în titlul acestei postări nu pentru că plec undeva ci pentru că îmi i-au rămas bun de la tânărul de acum zece ani. Astăzi e ultima mea zi în acelaşi deceniu cu acel fecior slăbuţ ca trestia cu vise fabuloase şi cu ochii inocenţi ce priveau nu prea inocent la fetele din facultate (câteva dintre ele făcând parte din tribul de amazoane). Astăzi e ultima zi în care mai figurez cu cifra doi înainte, de mâine voi fi cu trei. Şi dacă trebuie să las pradă timpului corpul meu de tânăr holtei o să îmi i-au în schimb amintirile, realizările şi visele în acest nou deceniu de viaţă. Şi promit solemn (în această criză de vârstă mijlocie) că deşi nu mai pot să urc zece trepte fără să mi dau duhul, sufletul meu arde la fel de năprasnic că zece sori şi va arde aşa mereu pentru că atâta timp cât ne agăţăm de visele noastre nu îmbătrânim cu adevărat.

Corpul ofileşte şi îşi pierde vigoarea dar sufletul creşte mereu cu experienţe noi şi amintiri dragi, sufletul nu are ceas. Mă uit la toţi bunicii din lumea asta mare şi nici unu nu îmi pare bătrân atuncea când se joacă cu nepoţeii lor, nu se văd ridurile când zâmbesc cu dragoste, ochii-i lor îşi păstrează sclipirea şi vezi prin ei copilul de altădată aşteptând să iasă la joacă. Mă gândesc că deşi peste vreo 30 de ani nu o să mă mai pot urca prin copaci ca acuma şi sexul nu o să mai fie la fel de grozav, o să am copii, nepoţi, cărţi bune şi bani să mă urc în avion să văd lumea. Desigur o să fiu şi un autor cunoscut idolatrizat de mii de tinere de douăzeci de ani. Şi cine ştie poate se inventează şi corpul artificial şi o să renasc ca un Phoneix în varianta Tony 2.0. Nu ştii niciodată ce ţi poate rezervă viitorul şi în asta constă farmecul vieţi.

Pe final vreau să vă spun că am căutat în lung şi în lat pentru o melodie care să reprezinte exact pasiunea ce arde în sufletul meu în acest moment şi am găsit-o. Enjoy!

  



   

Activitati de weekend...

În timpul săptămâni nu avem timp de nimic căci doar suntem elemente productive ale societăţii şi muncim, până şi serile se pierd în negura rutini. Fără maşină nu prea avem altceva de făcut decât să stăm în casă sau să ne plimbăm prin împrejurimi, dar după o zi lungă de muncă cine are energia şi cheful să se aventureze pe afară? Cu siguranţă nu noi aşa că ne rămâne doar calculatorul, o carte bună sau Tv-ul. Nici weekendul nu e mai cu soi, atuncea facem toate treburile pe care nu le am făcut în timpul săptămânii. Şi totuşi printre toate sarcinile casnice mai găsim câte un moment de libertate în care cerul este limita. Dar dacă vă aşteptaţi că această postare să conţină vreun moment monumental al vieţii noastre de weekend o să fiţi dezamăgiţi. În schimb dacă vă aşteptaţi să vă povestesc ceva banal ce probabil se întâmplă şi în casele voastre atunci felicitări, m-aţi ghicit.


Tree hugging: Facebook ul a fost asaltat acum câteva luni cu poze şi articole despre preoţi şi averile lor, acum mai nou e la modă defrişarea pădurilor din România, ei bine eu sunt în modă cu moda aşa ca mi am tras o poza cu un copac ca sa va atrag atenţia asupra importantei copacilor. Ok, recunosc, nu asta a fost motivul, ci am văzut un copac când ne plimbam prin parc si copilul din mine a ţipat: "Provocare!" exact ca John Travolta in filmul Michael, ala cu îngerul beat care s-a dat cap în cap cu taurul, deşi trebuie să ne iubim şi mediul ca să poată şi copiii noştri să fie copii şi să se urce prin copaci.

Puzzles: Nu! Nu este vorba de misterele universului ci de fun and games şi da... chores.

Hers

His

A se observa, că eu mi-am terminat primul puzzle-ul meu:

Pe când mândra...

Nu că ar fi vreo competiţie...

Painting: Mândra îmi seamănă şi este o fire artistică, aicea o puteţi observa în mediul ei natural:

Aici puteţi admira un tablou creat de mânuţele ei după ce a urmărit un video pe Youtube şi de care eu sunt foarte mândru. Nu zic că mândra e vreun Picasso dar îmi rezerv dreptul să fiu impresionat.                            

Shopping: Cred că cea mai des întâlnită formă de distracţie în America de Nord este shoppingul şi noi ca şi restul lumii ne facem shoppingul în weekend. Deşi un zgârcit notoriu am făcut nişte investiţii bunicele weekendurile astea. În primul rând am cumpărat masa de mai sus deoarece bucătăriei noastre îi lipseşte cu desăvârşire spaţiul de lucru. Şi am mai găsit-o şi la reducere de la 240 la doar 134 CAD. Masa ca masa, da dacă sunt mândru de ceva e de noul meu Google Chromecast, pentru cei care nu prea le au cu tehnologia Google Chromecast este un aparat minune ce îţi conectează browserul ( Google Chrome ) cu Tv-ul prin Wi Fi, astfel pot să ascult youtube direct pe Tv. Dacă instalaţi şi aplicaţia pentru video atunci puteţi să vedeţi şi filmele din memoria calculatorului. Am auzit că nişte indivizi ar putea să vadă şi filmele downloada-te ilegal de pe Pirate Bay direct pe Tv, desigur eu nu am nici asemenea cunoştinţe nici intenţiile necurate. 

Tot în expediţiile noastre de shopping mi am găsit şi un scaun pentru PC de la Staples 190 CAD cu tot cu Taxe. Mai îmi trebuie un birou pentru calculator că ieftineala ( 69 CAD) pe care am cumpărat-o de la Walmart anul trecut şi-a dat duhul. Acum căutăm ba vreunul la mâna a doua da care să arate super sau ceva nou de sticlă să fim şi noi moderni. 

Am fost şi pe la Value Village (magazin second hand) şi am spart vreo 30 de CAD pe cărţi, probabil cea mai bună investiţie pe care am făcut-o săptămânile astea. Multe din titlurile cumpărate (Game of Thrones, Iliada, Odisea, Gai-Jin) le am citit deja în Romană dar având în vedere visul meu ambiţios de a scrie o carte în engleză m-am decis să le citesc şi în această limbă, ca să vadă şi ochiul meu cum pictează eroii mei lumea în engleză. Desigur cartea care o să fie citită probabil prima o să fie Poetics de Aristotle, deja am pus cartea pe standul de la WC unde se mai găsesc încă vreo 3 cărţi, îmi place să am diversitate.

Plimbări: Deoarece a venit primăvară şi pe la noi, foarte multe zile le petrecem în natură ba vânând căprioare ba doar să respirăm aer curat. Eu am scos bicicleta de la naftalină din Aprilie şi o folosesc ca mijloc de transport până la muncă şi înapoi. Nu numai că sunt Verde şi salvez pădurile, da mai economisesc şi 141 de dolari pe lună abonamentul, başca vreo 10 minute pe zi deoarece sunt mai rapid decât autobuzul. Vedeţi deci de unde provin banii pentru toate aceste cumpărăturii extravagante.

   

Cam atâta am de zis pe ziua de azi, vedeţi chiar nu v-am minţit, total plictisitor. Cu plăcere apropos, pentru toţi cei care au citit acest articol şi se gândesc că weekendurile lor sunt mai mişto decât ale mele. Da! Aş fi putut să pun poze cu marele Zid Chinezesc sau de pe vreo insulă exotică şi să vă fac în ciudă, da nu eu. Nope, eu celebrez normalitatea, mă rog asta până când o să mi permit vizite pe la marele Zid Chinezesc. Până atunci insa mai sunt destui copaci de cucerit, so don't F-ing cut them.

Ca sa fie si ceva interesant in aceasta postare. 

  

De ce e Canada minunata...

Nu am mai scris nimic notabil pe blog zilele astea din cauză că m-am împotmolit într-un proiect. Am vrut să scriu ceva special de 1 martie, să surprind frumuseţea zilei, frumuseţea primăveri, renaşterea naturii. Să scriu o poveste scurtă despre un festival al primăveri, să scriu o poveste despre cum strămoşii noştri petreceau ziua de 1 martie. Cu tradiţii autohtone şi un peisaj dobrogean împletite în povestire. Ideea mi-a venit în autobuz. Stăteam pe scaun şi mă gândeam la ce am să scriu şi parcă povestea deja prindea viaţă în mintea mea: Un foc arzând voios în mijlocul satului ţinând frigul departe, săteni îmbrăcaţi în haine simple de lână dar totuşi festive ocupaţi cu aranjarea meselor în jurul focului. Tineri cu mijlocul subţire ocupaţi cu aranjarea tacâmurilor pe mese sau aducând carafe cu vin fiert în timp ce evitau copii voioşi ce se perindau printre picioarele lor. Bărbaţi mustăcioşi aşezaţi în grupuri trăgând câte o duşcă din nişte recipiente de lemn şi judecându-le solemn conţinutul. Femei întrecându-se în bucătărie sacrificând tot ce aveau mai bun în cămări sau prin ogradă. Văzând cu ochii minţi cocoşii ce cu o zi înainte se plimbau falnici prin curţile sătenilor şi care stăteau acum jumuliţi în oale. Cuvintele luau formă în mintea mea aranjându-se în rânduri imaginare de o perfecţiune artistică.
Aveam de gând să povestesc totul prin ochii unui băiat de vreo 13-14 ani. Un băiat frumos îmbrăcat de maică-sa stând cu băieţii de vârsta lui la o masă, forţându-se să bea nişte vin îndoit cu apă într-o încercare copilărească de a imita comportamentul bărbaţilor. Aruncând priviri ascunse unei fete mai mari cu câţiva ani. Înghiţind în sec când fata începe să joace o horă. Supărându-se când un alt băiat de vârsta lui se laudă că i-a furat un sărut fetei deşi în sinea lui ştia că sunt doar vorbe goale. Jucându-se nervos cu mărţişorul din buzunar pe care la făcut special şi pe care avea să îl dea fetei odată cu o declaraţie de dragoste neţărmurită pe care o repeta acum necontenit în sinea sa. O poveste de dragoste inocentă pe care aş fi făcuto totuşi neîmplinită.
Când suntem băieţi de vârsta aceea întotdeauna avem o fată mai mare în gândurile noastre căci fetele de o seamă încă nu au rotunjimile femeieşti pe care le apreciem încă de copii. Nu că băiatul ar fi avut gânduri necurate ci e pur şi simplu o regulă nescrisă, aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ să oftăm după nişte forme femeieşti de la o vârstă fragedă până la adânci bătrâneţi. Totuşi nu aş fi lăsat băiatul să sufere într-o dragoste ce pentru mai toţi băieţi de vârsta aceea se dovedeşte neîmplinită. Aşa că aş fi introdus un nou personaj, o fată de aceeaşi vârstă, zglobie un pic mai înaltă decât băiatul nostru şi pe care îl tachinează copilăreşte pentru că îl place. Mama flăcăului ar încuraja relaţia, poate pentru că se înţelege bine cu mama fetei sau poate pentru că şi ar fi amintit bucuria de a primi un mărţişor la vârsta acea, aşa că îi dă băiatului un mărţişor pentru fata zglobie şi îl trimite fără menajamente să îl dea. Băiatul timid şi naiv se achită cu greu de datorie nevăzând fata zglobie cum se înroşeşte în obraji cum inima îi bate mai tare şi buzele îi tremură. El avea în seara aia ochii pentru altcineva dar după ce îi dă fetei zglobii mărţişorul observă că fata mai mare după care s-a uitat toată noaptea încercând să şi adune curajul e acuma dispărută (probabil într-o căpiţă de fân culegând sărutări de la vreun tânăr cu mustaţa neagră). Neconsolat băiatul nostru se uită acum pierdut la petrecere. Şansa lui dispărută odată cu fata, iluziile lui de dragoste acum destrămate. Şi cum stătea el aşa singurel cu privirea în pământ în timp ce în jurul lui lăutari înălţau imnuri primăveri şi sătenii încingeau hore vesele iaca vine şi fata zglobie îl apucă de mână şi îl trage fără drept de apel la dans. Salvând băiatul de gândurile lui negre.
Frumoasă poveste nu-i aşa? Cu happy ending and shit! Ei bine eu deja mă vedeam narând această poveste fermecătoare cu umorul lui Creangă şi sensibilitatea lui Eminescu. Aveam de gând să o scriu şi în limba engleză, să ofer cititorilor mei internaţionali (vreo 3 la număr) şansa de a afla câte ceva despre tradiţiile româneşti, despre viaţa simplă de la ţară. Deja mă vedeam un ambasador cultural al României exact ca şi frunza lui Udrea. Ei bine după numeroase tentative de a da viaţa satului şi personajelor am reuşit să scriu doar un rahat. Şi când vă zic rahat nu mă refer la rahatul turcesc plin cu zahăr pudră care ne îndulcea copilăria. Asta ar presupune talent. Nu mă refer nici măcar la rahatul acela ce seamănă cu un baton de Mars topit. Nu! Eu mă refer la o diaree mocirloasă fătată de mintea mea incompetentă. După vreo 20 de tentative eşuate numai ca să scriu primul paragraf. După vreo 5 zile de concentrare intensă în care îmi ieşea şi fum din urechi am reuşit să scriu exact asta “un rahat!”. Am început cu un promiţător: “A fire burned happily in the small village square warding bustling villagers against the cold”, doar ca să modific. “The sun was setting down on the first day of spring sending it’s last rays of warm light on the thracian fields” şi după am modificat din nou şi din nou până m-am înnebunit şi am tras un Ctrl+A + Backspace şi am scris pe pagina acum goală: “Un Rahat!”.
Cum naiba în autobuz totul părea că se aşează perfect doar ca să dispară imediat ce am ajuns în faţa unui calculator. Cum de am inspiraţie în autobuz dar când trebuie să înşir cuvintele pe o foaie totul dispare? Îmi simţeam gândurile îndepărtate, cum încercam să le adun cum se pierdeau. Ca o palmă deschisă încercând să reţină apă. Faptul că îmi citeam cărţile în momentele de neinspiraţie nu m-a ajutat deloc. Cum reuşesc aceşti autori să povestească totul cu farmec şi fără nici un efort? Propoziţiile lor având o simplitate atrăgătoare cu un mesaj clar. Totul legându-se armonios, natura desfăşurându-se în toată frumuseţea ei, sentimentele şi gândurile personajelor aşezate la picioarele cititorilor, pagina numărul 735 fidelă mesajului din pagina numărul 1. Şi când te mănâncă în fund să te compari cu autori recunoscuţi nu-i de mirare că povestea mea amărâtă pare de rahat.
Dar să nu credeţi că mă dau bătut, o să scriu această poveste. Chiar dacă îmi ia un an întreg, o să o termin! Şi am să o scriu frumos, nu o să o public până nu e rahat turcesc. Dar probabil vă întrebaţi ce legătură are titlul acestei postări cu frustrările mele. Ei bine Canada e minunată pentru că, dacă sunteţi ca şi mine, om responsabil şi nu vă aruncaţi dolarii prin cluburi, pe ţigări, droguri sau cazinouri, vă trataţi locul de muncă cu seriozitate şi respect puteţi ca şi mine să aveţi mici drame fără importanţă asupra unui hobby care nu interesează pe nimeni. Lux ce în România nu ni-l permitem, problemele existenţiale de acolo ocupând mai mult timp şi atenţie. Şi cum altfel v-aş fi determinat să citiţi un articol de 3 pagini despre problemele mele neinteresante? Lucru pentru care îmi cer la final umil iertare.

Despre pureci si cum se fac!

Ieri am aşezat o carte în mica mea bibliotecă şi când zic bibliotecă mă refer la suprafaţa superioară oferită de un dulap plin de haine ce îmi găzduieşte cărţile achiziţionate în Canada. Cea ce m-a surprins când încercam să mi depozitez cartea e că numai aveam loc şi pentru ea. Când a crescut biblioteca mea atât de repede? Începusem doar cu 2 volume din Gai-Jin (cu coperta din piele pe care am dat 70 de Ron, mândria colecţiei mele canadiene) pe care le am adus de acasă. Iar acum pe lângă cele două volume roşii din colecţia Adevărul am adunat încă 19 volume în engleză din care am citit deja 15. Când am avut timp să citesc 15 cărţi în engleză? Cum au ajuns cărţile lui Laurie pe scaune prin casă din lipsa unui spaţiu de depozitare? Probabil pentru că puişorii mei au întâietate în faţa cărţilor lui Laurie dar când s-a întâmplat asta?
Alt semn curios este prezenţa hainelor peste tot prin casă, pe canapea, pe scaune, pe pat. Când a ajuns garderoba mea atât de mare că numai e loc pentru hainele mele prin dulapuri? Şi credeţi-mă nu e vorba de lene, nu vin acasă şi îmi arunc hainele pe canapea din comoditate când aş putea să le aşez frumos în dulap ci le arunc pe un scaun din lipsă de spaţiu. Apartamentul micuţ a lui Laurie pare acum neîncăpător. Nu era aşa când am ajuns în Canada, atunci apartamentul părea să aibă destul spaţiu. Hainele mele aveau locul lor prin sertare, geamantanul cu care am venit depozitat într-un colţ, cele două volume aduse din România stăteau singuratice pe dulap, o sticlă cu parfum şi o periuţă de dinţi prin baie. Asta era tot. Când au apărut cărţile, perechile noi de pantofi, de blugi, puloverele, aspiratorul? Când am primit aparatul de bărbierit, calculatorul, masa de sticlă? Când şi au găsit locul atâtea nimicuri prin apartament?
Mă uit în jur şi numai recunosc apartamentul micuţ dar confortabil în care am dormit prima noapte în Canada. E plin acuma, plin cu semne că am făcut pureci în Canada. Am trecut deja de pragul unui vizitator ce vine, pleacă şi nu lasă nici un semn în jurul lui. Un cui bătut în baie de care atârnă acum o oglindă, o icoană cu sfântul Anton aşezată comod pe un raft, câteva perechi de ciorapi murdari în coşul de rufe, un telefon la încărcat pe podea, o pereche de papuci ieftini prin baie, un covor nou la intrare. Semne ale unei prezenţe mai permanente, ale cuiva care are de gând să stea. Mă uit în jurul meu şi realizez cu uimire că sunt acasă. Şi cum revelaţia acestui lucru m-a izbit, când am înţeles în sfârşit că acest apartament micuţ şi aglomerat e acum noua mea casă, Laurie mi-a comunicat dorinţa ei de a ne muta. Apartamentul mic şi prost luminat numai e capabil să ne găzduiască. Ne trebuie mai mult spaţiu, mai multă lumină, condiţii mai bune. Şi cine ştie poate o bibliotecă adevărată pentru cărţile mele.

Despre plictiseala

Mă omoară plictiseala. Lucrurile îmi merg prea bine în Canada numai e deloc palpitant. Mă simt ca Cezar am venit am văzut şi am cucerit. Numai că la mine cucerirea e pe doar 14 dolari pe oră. S-a dus şi incertitudinea zilei de mâine, am deja 3 luni la noul job. S-a dus şi explorarea, munca şi iarna îmi mănâncă toată energia şi cheful. Fiecare zi e o clonă a zilei de ieri. Mă trezesc, mănânc nişte waffelsi albaştri, mă îmbrac, îngheţ în staţia de autobuz. Aproape alerg vreo 3 staţi până la locul de muncă. Citesc, muncesc, beau 3 cafele, citesc, i-au pauza de masă, citesc, i-au pauză de la citit şi muncesc un pic. Îngheţ din nou. Ajung acasă mă dezgheţ şi petrec câteva ore minunate cu Laurie. După care mă duc la somn şi repetare.
Poate iarna e de vină, numai e vremea plimbărilor lungi prin străzile Toronto-ului. Nimic nou de văzut, de experimentat. Rutina! Singurele momente palpitante oferite de către nebunii din autobuz. Nici să scriu nu prea mai îmi vine. Nici o idee nu îmi mai pare bună. Îmi simt mintea leneşă, creativitatea sufocată. Noroc cu Laurie, ea transformă iarna în primăvară. Din păcate orele petrecute cu ea sunt prea puţine iar weekendul încă departe.
A nu se crede că mă plâng, pur şi simplu sunt plictisit de iarna canadiană. Vreau primăvară, vreau verde în copaci, vreau soarele să mă încălzească. Vreau să alerg din nou cu Laurie. M-am săturat să stau mereu în casă, singurele expediţii fiind spre Food Basic pentru cumpărăturile de zi cu zi. Norocul meu e că Laurie a primit un gift card pentru “second city” aşa că va fi măcar o seară interesantă în viitorul apropiat. Până atunci trebuie să îndur acelaşi peisaj alb, acelaşi frig, aceeaşi plictiseală. Măcar Canadieni sunt fericiţi că e sezonul de hochei, au la ce să se uite. Eu încă nu am urmărit un meci de hochei. Nici în România nu prea eram pasionat de sport. Mă mai uităm la câte un meci de fotbal cu băieţi ca să fiu în rând cu lumea. Un prieten m-a întrebat pe Facebook dacă m-am dus la meciul lui Bute ţinut în Toronto. Sincer nici nu ştiam că boxează. Nici acum nu ştiu dacă a câştigat sau a pierdut.
Îmi petrec serile vizionând filme, deja am văzut tot ce 2013 a avut de oferit, în afară de Killing season cu Robert de Niro şi John Travolta nu recomand nimic. Citesc foarte mult. O activitate numai bună de omorât plictiseala în această iarnă urâtă. Mica mea bibliotecă din Canada, care număra la început doar cele două volume din Gai-Jin aduse din România, a ajuns acum la un număr destul de măricel. Toate cărţile fiind deja citite. Sper sâmbăta asta să găsesc şi restul de 5 volume din Wheel of Time la Salvation Army altfel sunt în pericol să le comand online şi să plătesc mai mult de 4 dolari pentru 5 cărţi doar ca să termin seria. Încă nu îmi vine să cred că seria are 14 volume. Sper pe lângă să mai găsesc şi alte titluri interesante. Îmi doresc din tot sufletul să găsesc varianta în engleză a Shogunului sau alte opere clasice. Bibliotecă din Salvation army e prea dominată de genul Fantasy ca să fie pe gustul meu. Star Trek şi Star Wars pe toate rafturile. Acum mai nou am văzut că au început să scrie cărţi şi după jocuri. Am rămas surprins să văd că există şi o carte după World of Warcraft.
Prima iarnă în Canada şi a trebuit să fie prima iarnă cu “arctic blasts” şi “ice storms” din istoria recentă a Canadei. Din fericire a mai rămas doar o lună până la primăvară. Nu că mi fac iluzii că martie nu o să fie la fel de friguroasă ca şi lunile de iarnă dar măcar o să fie mai multă lumină. Până atunci mă voi strădui să înving pana de idei şi să menţin blog-ul alive. Nu că mă aştept să scriu vreo bijuterie literară dar măcar îmi mai omoară timpul şi mai forţează mintea să lucreze. Aşa ca o să vă urez la toţi un canadian “stay warm” şi sper să ne revedem cât mai curând.

Thrift Store

     În ultimele două postări v-am povestit despre cum am luat examenul de limba engleză şi despre mica mea infracţiune. Deşi fericit că am luat nota maximă la examenul de limba engleză vreau să ştiţi că nu am fost fericit de faptul că am păcălit guvernul canadian cu aproape 3 dolari. Mai ales că a fost fără voia mea şi desigur pentru că nutresc un respect enorm guvernului şi poporului Canadian care finanţează atâtea organizaţii non profit ce ajută noi imigranţi ca mine să se adapteze în Canada şi deoarece canadieni au în loc de câini maidanezi veveriţe.
     Aşa că dorind să mă revanşez faţă de poporul canadian şi în acelaşi timp să sărbătoresc realizările mele şi ale lui Laurie am mers la cumpărături. Poate vi se pare ciudat cum o expediţie într-un magazin poate să mă ajute cu dorinţa de a mă revanşa faţă de poporul canadian. Ei bine perimiteti-mi să vă explic, am fost la cumpărături într-un Thrift store (magazin second hand) care este gestionat de către organizaţia Salvation Army . Această organizaţie non profit comercializează bunurile donate de oameni la preţuri extrem de mici şi foloseşte profiturile obţinute pentru acţiuni caritabile. Ca de exemplu anul acesta magazinele Salvation Army au strâns peste 70 000 CAD, bani pe care i-au folosit în a trimite 332 de copii în tabără.
     Deci faptul că putem să facem o faptă bună pentru comunitate şi în acelaşi timp să ne cumpărăm câteva chestii la preţ redus ne-a împins pe uşa magazinului gestionat de Armata Salvări. Unde la incredibilul preţ de 5 dolari am achiziţionat 6 cărţi în stare destul de bună. Iar Laurie şi a cumpărat o pereche de pantofi din piele şi un sacou, totul costând doar 20 de dolari.
     Câţiva dintre cititori mei poate o să ridice o sprânceană la faptul că am făcut cumpărături dintr-un second hand. Uni dintre ei compătimindu-mă pentru faptul că sunt atât de sărac încât am intrat într-un asemenea magazin. Câţiva probabil vor simţi nevoia să mă sune şi să mă întrebe dacă am nevoie de nişte bani. Ei bine vreau să ştiţi că vă înţeleg prejudecăţile. În România şi mai ales în Constanta (suntem mai fiţoşi) a intra într-un second hand înseamnă a te expune judecăţi vecinilor. Poţi să fi şi miliardar dacă ai intrat într-un astfel de magazin vei fi etichetat ca sărăntoc ori zgârcit. Iar această repulsie faţă de un second hand am avut-o şi eu când am ajuns în Canada. Vreau să vă mărturisesc că atunci când Laurie mi-a sugerat să mi cumpăr câteva articole de îmbrăcăminte dintr-un Thrift Store am fost şocat. Cum adică EU să fac cumpărături dintr-un asemenea magazin? Dă cine îşi imaginează Laurie că sunt? Vreun sărăntoc ce trăieşte pe străzi care nu îşi permite să cumpere ceva nou?
     Deşi evident am refuzat-o politicos zicându-i că tatăl meu mi-a spus "Niciodată să nu porţi haine de la altcineva!". Tot scumpul meu tată mi-a mai zis ceva înainte să emigrez în Canada: "Fiule acolo va trebui să uiţi tot ce ai învăţat aicea că să reuşeşti!". Şi trebuie să îi dau dreptate tatălui meu, aici trebuie să uit prejudecăţile mele faţă de anumite lucruri dacă vreau să mă integrez. Canadieni nu sunt ca români, faptul că intri într-un second hand nu o să atragă priviri compătimitoare asupra ta. Aici nu trebuie să fi ruşinos şi să refuzi când ţi se oferă ceva de frica părerilor negative ce s-ar putea revărsa asupra ta. În această chestiune Canada find o ţară mult mai liberă decât România. Faptul că în ciuda prejudecăţilor mele am intrat într-un Thrift Store, mi-am mărit mica mea bibliotecă cu 6 cărţi şi în acelaşi timp am contribuit pentru o cauză bună, ma făcut să mă simt destul de bine în propria piele.
     Acum mai rămâne doar un singur lucru de dezvăluit. Ce cărţi mi-am cumpărat. Ei bine acum sunt posesorul a unui roman Star Trek numit "Rough Trails" şi a unei parti dintr-o serie fantasy numită "The wheel of time". Şi deşi probabil veţi râde de mine şi o să ziceţi că sunt un tocilar pentru că citesc cărţi Star Trek ei bine aveţi dreptate... în parte. Pe lângă romanul meu Star Trek momentan mai citesc şi "Biografia lui Manstein" un roman despre cel mai bun general german din al doilea război mondial. Carte care este cam greoaie pentru vocabularul meu limitat şi pe care o citesc numai pe budă. Lucru ce o amuză teribil pe Laurie.