Caractere part 2

Gâştele şi răţoiul

Undeva pe linia autobuzului 17 între Sheppard şi Ellsmere un cârd de ţaţe de origine chineză se urcă în autobuz. Şi că orice cârd de ţaţe din România, Canada, China sau orice altă ţară se pun pe vorbă. Problema e că toate se aşează pe unde apucă dar tot vor să cotcodăcească aşa că una tipă din spatele autobuzului către alta din faţă şi invers. Dacă luaţi în calcul că sunt vreo şase ţaţe puteţi realiza nivelul de poluare fonică la care călătorii sunt supuşi. Pe mine personal nu mă deranjează prea tare. Îmi amintesc când eram mic şi ieşeam Duminica din Biserică pe lângă toate babele discutând aprins bârfa din sat. Dar aparent eu sunt un caz fericit, odată în timp ce mă îndreptam spre casă în faţa mea se aşează un tip la vreo 50 de ani ras în cap scund dar robust şi cu o faţă dură. Când doamnele au urcat şi poluarea fonică a început să se ridice la cote alarmante tipul din faţa mea a început şi el să fie un pic mai agitat. La început erau semne minore, mâini transpirate frecând chelia constant după care un tremur nervos al buzelor escaladând din ce în ce mai mult până când puteam să aud injurii şoptite încet. “Shut the fuck up!” şi pentru că era totuşi canadian “Please just shut the fuck up!”. Culminând cu tipul uitându-se dur la toată lumea din jurul lui. Poate poate o intra careva în discuţie cu el şi astfel dându-i prilejul să se plângă de zgomotul infernal. Eu când i-am văzut faţa contorsionată de furie întorcându-se spre mine m-am prefăcut absorbit de priveliştea de afară. "See no evil, hear no evil" Ultimul lucru pe care îl doream era să îi dau tipului un prilej să izbucnească. Într-un final, fericit, am ajuns la Flora Drive fără nici un eveniment neplăcut şi am coborât uşurat din autobuz. Uşurat nu pentru că mi-ar fi fost frică de răbufnirile tipului dar când lucrurile merg prost în autobuz ai tendinţa să pierzi foarte mult timp ca să se rezolve după cum o să vedeţi în cazul următor.

Şamanul

Cu o altă zi normală de muncă deja încheiată mă aflam din nou în autobuz în drum spre casă. Mintea deja îmi fugea la cina ce mă aştepta când autobuzul opreşte în staţie să primească câţiva călători noi. Ultimul dintre ei un bătrânel ciocolatiu cu o mustaţă neagră şi cu un zâmbet larg care imediat ce să găsit în autobuz a început să ţipe din toţi plămâni: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!” părând foarte fericit. Eu considerând faptul că trăiesc într-un oraş plin de diversitate culturală am încercat să nu mă strâmb la un om ce aparent era fericit că a prins autobuzul în ciuda faptului că a ţipat practic această fericire. Şi eu aş fi fost fericit în locul lui mai ales cu această iarnă grea care aparent nu mai ne scapă din gheara i îngheţată. Până la urmă omul poate a tras un “Aleluia! Am prins autobuzul.” În cultura lui. Toată lumea a zâmbit amuzată la manifestarea atât de sinceră a acestei bucurii atât de simple, de a prinde un autobuz într-o zi geroasă. Aşa că omul nostru se întoarce către şofer şi într-o engleză deformată de un accent puternic îl întreabă dacă merge către Eglington la care şoferul amabil îi răspunde cu un “Yes sir!”. Se aşează omul pe scaun şi autobuzul se urneşte încetişor spre casă. După o staţie eu mă uitam pierdut în gânduri pe geam ceilalţi călători pierduţi şi ei prin telefoane sau cărţi când deodată: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!” şi linişte. Toate capete se întorc către omul ciocolatiu cu mustaţă ce zâmbea fericit. Şoferul zice un “Ok buddy!” înţelegător şi autobuzul îşi reia cursul. Eu personal am tratat cu indiferenţă evenimentul am văzut şi lucruri mai stranii în Toronto aşa că mi am reluat activitatea de privitor pe geam. După încă o staţie: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!”, acelaşi zâmbet larg brăzda faţa bătrânelului. Din nou am încercat să nu judec omul, mă gândeam că poate celebra în felul lui trecerea unei noi staţii şi că e mai aproape de destinaţia lui. Şoferul însă nu părea genul prea tolerant aşa că opreşte autobuzul se duce la bătrânel şi cu asprime în voce îi zice: “Sir if you don’t stop that I will have to tell you to get off!”. Bătrânelul zâmbind încă îi răspunde “Eglington yes? Eh Eh Eh!”. Şoferul se întoarce supărat la postul lui şi porneşte din nou autobuzul. Bătrânelul ciocolatiu dădea impresia că a înţeles aluzia şi stătea la locul lui tăcut ca un miel. După două minute lumea era din nou pierdută în monotonia unei curse cu autobuzul când deodată: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!”. De data asta şoferul opreşte abrupt autobuzul dezechilibrând câţiva pasageri vine furios la moşulică şi îi zice: “Get off the bus now!”. Moşulică încă zâmbind în ciuda ostilităţi şoferului zice “Eglington Yes?”. Şoferul: “Sir if you don’t get off I am going to call the police!”. Moşulică: “Eh Eh Eh Eh!” şoferul se întoarce la cabina lui scoate un telefon şi sună poliţia după care se întoarce către tip şi îl informează că a sunat poliţia. Între timp unii dintre pasageri, frustraţi că autobuzul numai pleacă pentru că şoferul aştepta echipajul de poliţie, se dau de partea moşului cerând mai multă toleranţă până la urmă mai erau câteva staţii până la Eglington. Şoferul însă era de neînduplecat. După 5 minute intense în care toată lumea aştepta cu sufletul la gură venirea poliţiei şi sfârşitul acestei întâmplări extraordinare eu personal eram deja cu gândul la o arestare spectaculoasă ca în filmele americane unde poliţistul trânteşte suspectul de un zid îi îndepărtează picioarele şi îi citeşte drepturile. Bătrânelul în schimb se ridică încetişor şi tipă “No Eglington? I get off!” şi coboară din autobuz. Şoferul îşi reia rolul şi ne conduce pe toţi spre casă după o aşteptare de vreo 10 minute.

Profanatorul

Tot în autobuzul numărul 17 întorcându-mă într-o sâmbătă de la Wallmart am fost martorul unui eveniment ciudat. Un tip tuciuriu, scund şi îndesat cu un aer ciudat tot şoptea ceva cu pasiune. În dreapta lui aşezaţi cu faţa spre el stătea o familie asiatică alcătuită din soţ, soţie şi o fată de vreo 10 ani pierduţi în gândurile lor. La un moment dat, tipul tuciuriu începe să arunce câte o înjurătură uitându-se către soţ, scurt, după care întorcând capul. Pentru cei din spate omul părea că înjură în telefon, capul lui tuciuriu fiind mereu îndreptat în faţă şi cablurile căştilor iesiându-i de sub fes. Dar pentru mine care eram poziţionat pe aceeaşi bancă cu familia asiatică puteam observa cum ochii tipului se îndreptau mereu către soţ când înjura. Înjură şi râdea aruncând mereu privi piezişe. Soţul se prinde imediat şi începe să îl urmărească. Când vede că e un trend începe să-l confrunte. “Buddy you got a problem?”. Tipul tuciuriu râde, înjură şi se uită la chinez pieziş. Omul acum fierbând dea binelea se apleacă către tip şi cu o voce tremurândă de furie începe şi el să trântească înjurături. După vreun minut în care cei doi tot schimbau insulte şi asiaticul era pe cale să şi piardă calmul în ciuda familiei prezente şi probabil gata să încerce altă modalitate mai agresivă de al face pe tuciuriu să tacă şoferul se autosesizează şi din câteva cuvinte îi calmează pe cei doi. Până la urmă o amendă de 2000 dolari şi vreo trei luni în închisoare dacă te pui cu şoferul contează aparent mai mult decât câteva cuvinte. Dacă au păstrat pacea sau nu habar nu am, mie mi-a venit staţia aşa că am coborât din autobuz sperând totuşi în sufleţelul meu că asiaticul i-a tras până la urmă vreo 2 palme glumeţului tuciuriu ca să se înveţe minte.

Când mă uit acum la această listă de “caractere” pe care le-am întâlnit în numai 7 luni de când sunt aicea sunt surprins. Nu că aş fi crezut cumva că în Canada nu sunt şi oameni cu probleme dar nici chiar aşa. Mai ales că la lista asta aş putea să adaug şi o tanti albă tremurând într-un McDonalds şi când zic tremurând nu mă refer la vreo problemă medicală ci la tremuratul ăla din lipsă de câteva chimicale. Un afro-american cu ochelari de soare care lua toţi pasageri în vizorul mâini îndoite în forma unui pistol şi aşa mai departe. Concluziile le las la latitudinea voastră.

Caractere

Pe străzile din România poţi întâlni destule caractere ciudate, oameni ce atrag privirile trecătorilor prin comportamentul lor bizar. Ei bine Toronto ca un oraş vibrant ce este are şi el ciudaţii lui. Aşa că am făcut şi eu o rubrică destinată ciudaţilor pe care i-am întâlnit prin plimbările mele în Canada.

The moonwalker

O plimbare cu metroul e de obicei monotonă. Geamurile îţi arată doar pereţi întunecaţi de beton luminaţi sporadic de către un bec galben. Iar dacă nu ai vreo o carte de citit sau un smart phone să te joci candy crush saga eşti condamnat la o plimbare lungă şi plictisitoare. Poate tocmai de acea un tânăr afro-american a început să danseze în metrou. Probabil aţi realizat deja că nu e chiar simplu să dansezi într-un metrou în mişcare dar acest tânăr îmbrăcat într-un trening alb făcea o treabă minunată. Nu ştiu ce piesă asculta în căşti dar omul a executat un moonwalking la perfecţie împreună cu alte mişcări de ale lui Michael Jackson. Tocmai de acea l-am botezat “The moonwalker” şi l-am inclus în clasament.

The tiny chinese rapper dude

Asiatici micuţi aşteptând în staţia de autobuz vezi în fiecare zi. Cea ce nu vezi de obicei este un chinez de vreo 30 de ani, bărbos, puţin mai înalt decât un pitic, îmbrăcat după moda Bieber care fredonează nişte versuri de hip hop în timp ce îşi agita mâna mai ceva ca Eminem. Pentru cei dintre voi binecuvântaţi să nu ştiţi despre moda Bieber permiteţi-mi să vă luminez. E moda acea stupidă în care îţi ţi pantaloni doar peste juma de fund. Făcându-ţi picioarele să pară mai scurte şi spatele mai lung. Imaginativă deci efectul unor picioare foarte scurte asupra unui chinez micuţ deja. Omul dădea impresia unui adult îmbrăcat cu pantalonii unui copil de 4 ani. Probabil vroia ca vorba “all chinesse look alike” să nu i se aplice şi lui. Misiune îndeplinită!

Asian wife finder

La o primă privire un om alb grizonant de vreo 45 de ani cu un zâmbet pe buze nu ar părea ceva ieşit din comun. Când îl vezi totuşi în fiecare zi intrând în vorbă cu doamne asiatice şi întrebându-le dacă au venit din China începi să ridici o sprânceană. La început omul mi s-a părut un pic singuratic şi m-am gândit că probabil vroia un amic/amică de acea intră în vorbă cu oameni necunoscuţi în autobuz. Unul dintre acei oameni care deşi au 20 de scaune libere îl alege pe cel de lângă tine sau în cazul lui pe cel de lângă nişte doamne. Când am realizat că omul intră în vorbă doar cu doamne asiatice am început îmi pun câteva întrebări. Concluzia la care am ajuns? Omul îşi caută o nevastă din China dar cum nu îşi permite să o aducă tocmai de acolo caută o tanti proaspăt aterizată. Dovada? Lângă mine se aşează o tanti în jurul a 35-40 de ani, tipul se aşează în faţa noastră după ce a străbătut tot autobuzul, se uită lung în ochii doamnei asiatice după care o întreabă: “Do you come from China?”. La care tanti zice ofensată “No! I am from Canada!”. Tipul începe să se uite la bocancii  din picioare pentru vreo 2 minute lungi după care se ridică şi se duce în spatele autobuzului. La care tanti scapă un “Hmph!” foarte încărcat emoţional. Concluzia? Trebuie să fie proaspăt aterizată şi nu infectată încă de democraţia canadiană.

Lună plină

Într-o seară ca oricare alta mă urc în autobuzul numărul 17 spre casă. Autobuzul era aglomerat la acea oră, plin cu oameni scăpaţi de la muncă aşa că îmi găsesc cu greu un loc chiar în spate. În acel moment l-am zărit pentru prima oară pe Lună plină. Deşi în acea instanţă vedeam doar un om normal stând în autobuz aşteptându-şi staţia ca toată lumea. Aşa că mă aşez în spatele omului care în ciuda numelui pe care i l-am dat nu este vreun indian din filmele western ci un tânăr afro-american masiv cam de înălţimea mea (6 picioare sau 1.92 m) dar mai robust. Nimic ieşit de comun nu s-a întâmplat pentru o bună bucată de drum până când la Sheppard şi Birchmount, unde Lună Plină dă să se ridice şi în acel moment l-am văzut pe Lună Plină în toată splendoarea lui. Nelămuriţi? Să vă explic. Lună Plină este şi el ca şi “the tiny chinesse rapper dude” un fan al modei Bieber şi cea ce am văzut când omul s-a ridicat a fost curul lui mare şi negru-albăstrui în toată splendoarea lui (albăstrui probabil de la frig fiind -13 grade în acea zi). Reacţia logică în aceste momente ar fi să te uiţi imediat în altă parte dar când eşti şocat în asemenea hal de apariţia unui fund păros exact în faţa ta vei avea tendinţa să te holbezi şi când te holbezi vei avea probabil gura deschisă. Norocul meu e că nu era nimeni în dreapta mea că altfel o persoană norocoasă ar fi văzut un om holbându-se cu gura deschisă la curul altui om şi ar fi interpretat probabil diferit situaţia. Eu nu am făcut această interpretare când ochii celorlalţi pasageri s-au făcut mari cât cepele la apariţia lui Lună Plină mergând agale printre ei îndreptându-se spre ieşire. Am văzut toate reacţiile posibile, de la o tanti în vârstă murmurând o rugăciune împotriva răului, la un tânăr râzând încet în barbă la o tinerică indignată. Mai trebuia doar un părinte să acopere ochii vreunui copil şi chiar că erau toate. Din fericire nici un copil nu a fost expus ororii lui Lună Plină în acea zi.

Zăpăcita din Walmart

În România ca şi în Canada vor exista mereu oameni care vor dori să râdă pe seama ta şi eu am norocul să atrag astfel de persoane şi în Toronto (ciudat având în vedere că la 2 metri înălţime şi 100 de kilograme arăt totuşi destul de ameninţător, o fi faţa mea de om cumsecade?). Long story short odată pe când eram la cumpărături în Walmart (cel mai mare lanţ comercial din America) două domnişoare albe drăguţe se apropiau de mine. Eu fiind prins în activitatea mea de cercetat etichete nu le am observat până când una dintre ele nu mi-a aruncat în coş un set de ciorapi de damă din aceia lungi şi negri, ce se mulează pe piciorul domnişoarelor atât de frumos, zicându-mi că mi-au căzut din coş. Eu inspectând ciorapi şi recunoscând imediat că acest articol de îmbrăcăminte nu are ce să caute în coşul meu îi zic domnişoarei blonde care mi-a vorbit, acum grăbită să plece de lângă mine, că nu sunt ciorapii mei. Domnişoara în cauză se face că nu aude în timp ce amica ei îmi aruncă priviri ruşinate cu ochii ei căprui pe care eu nu le observ. “Miss it’s not mine!” Ţip eu tare de se aude în tot Walmart-ul. La care domnişoara se întoarce către mine mă priveşte cu nişte ochii mici verzi şi pe un ton "casual"  mă întreabă dacă m-am băşit. Eu îi trântesc un indignat “No!” la care domnişoara îmi zâmbeşte dulce şi îmi zice “You sure? Cuz you do blow me away!”. Un “Oh!” plin de înţelegere îmi scapă acum de pe buze uitându-mă la domnişoara ce pleacă acum din nou grăbită căutând vreo altă victimă în timp ce amica ei îmi aruncă încă un zâmbet ruşinat şi îmi zice “Soory! She is just wierd like that!”.

Canadian pride

 S-au terminat şi Jocurile Olimpice. Putin a reuşit să facă un spectacol magnific în această duminică care a lăsat totuşi foarte mulţi canadieni întristaţi. De ce întristaţi? Pentru că a semnalizat terminarea jocurilor olimpice şi după atâtea sentimente investite în echipa olimpică acum numai ştiu ce să facă cu ei înşişi. Eu personal nu mă uit la evenimentele sportive prea mult. Nu sunt un mare sportiv din fire dar am preferat mereu să dau Eu cu piciorul în mingie decât să mă uit la alţi. Aşa că în afara câtorva meciuri importante de fotbal şi a câtorva “highlights” din alte sporturi nu prea am urmărit canalele sportive. Totuşi indiferenţa mea a fost mereu întrecută de indiferenţa totală a lui Laurie. Care în prezenţa mea nu a urmărit niciodată vreun eveniment sportiv. Auzisem zvonuri că s-ar fi uitat din când în când la un meci de hochei dar am tratat aceste zvonuri ca şi pe apariţiile lui Big Foot, adică ca pe nişte aiureli totale. Şi apoi au venit JO şi lumea a înnebunit. “Go team Canada!” Se putea auzi şi vedea în toate reclamele de la televizor, radio, prin autobuze şi desigur pe buzele tuturor canadienilor. Dar nebunia totală venea de la Laurie, lipită în faţa televizorului uitându-se la doi inşi împingând o sanie. Ţipând prin casă de mama focului cu fiecare victorie a echipei canadiene. Uitându-se la evenimentele olimpice în reluare când a pierdut vreunul. Dorind să fi vizionat finala la hochei într-un bar sportiv. Mai trebuia să şi înjure echipa adversă şi era fanul perfect. Şi ca orice fan înrăit îi trebuia un tovarăş cu care să trăiască emoţiile puternice, cu care să discute evenimentele importante. Aşa că am fost ales by default să împărtăşesc performanţele sportive ale echipei Canadiene. A fost practic un voluntariat comunist unde nu am avut de ales. A trebuit să cedez calculatorul pentru televizor şi scaunul pentru canapea. O tranziţie pentru care Laurie s-a luptat mai mult decât echipa de hochei pentru aurul olimpic. Eu abia mă uitam la meciurile naţionalei de fotbal a României şi acum trebuia să mă uit la nişte canadieni dându-se cu sania? Şi ca dovadă a faptului că femeia e mai încăpăţânată ca bărbatul m-am trezit pe canapea urmărindu-i pe Tessa şi Scott dându-se cu patinele. Suferind că am luat doar argintul. Şi dacă Laurie e o doamnă şi nu înjură nu pot să zic acelaşi lucru şi despre mine. Să zicem doar că “Screw you Americans!” a fost în categoria uşoară a comentarilor mele. Clar americanii au fost mâna în mână cu ruşii. Putin probabil a primit dreptul să invadeze vreo ţară necunoscută doar ca americanii să câştige în defavoarea canadienilor. Injustiţie şi nu altceva!
Ne am luat totuşi revanşa la hochei unde conduşi cu 2 – 0 în ultima repriză, echipa feminină de hochei a reuşit să le dea 2 boabe americanilor trimiţând meciul în prelungiri unde i-am înfrânt decisiv. În acest moment politeţea canadienilor a ieşit la iveală. Laurie fiind fericită pentru canadieni dar tristă pentru vecinele de la sud care erau în lacrimi. Eu desigur încă nu mi am însuşit politeţea canadiană aşa că eram încă în modul “Screw you Americans!” Deşi undeva în inima mea mică de Grinch simţeam şi eu un strop de compătimire pentru doamnele americane. Mai ales că televiziunea asta ticăloasă, arăta când o jucătoare canadiancă fericită că a câştigat aurul când o americancă în lacrimi că la pierdut. La masculin a fost mai uşor să ne bucurăm de victoria canadiană. Bărbaţii aparent nu trezesc aceleaşi emoţii ca şi femeile. Şi după un 3 – 0 convingător în faţa suedezilor era clar cine merita medalia de aur. Go team Canada!
Din păcate duminică totul a luat sfârşit. Drapelul olimpic a schimbat mâinile ruseşti cu cele coreene într-o ceremonie incredibilă ce a inclus un circ, un balet şi o mulţime de piane. Deşi spectacolul oferit de ruşi a meritat toate bilioanele cheltuite de Putin a lăsat un gust amar canadienilor care au pierdut un motiv să şi manifeste mândria naţională. Şi dacă canadienii sunt mândri de ceva apoi este de faptul că sunt canadieni. Orice prilej de a fi mândri de acest fapt este îmbrăţişat cu căldură şi este foarte molipsitor. Până şi imigrantul de 7 luni care vă scrie aceste rânduri a fost mândru de performanţele echipei canadiene de parcă au fost toţi născuţi pe plaiurile mioritice şi imigraţi aici. Dar totul are un sfârşit până şi noua mea pasiune pentru sport. Aşa că mi am petrecut seara de duminică pregătindu-mă pentru o nouă săptămână de muncă frenezia jocurilor olimpice deja în spatele meu.

Curatenie

În ultima vreme am fost cam ocupat la muncă aşa că nu prea am mai avut timp să mai scriu nimic lucru pe care m-am decis azi să-l rectific. O lipsă de comunicare plus un client indecis mi-a ocupat ultimele două zile la job. Când am plecat din România aveam o viziune despre America corporatistă. În mintea mea existau companii imense ce funcţionau eficient ca un ceas elveţian. Şi când m-am angajat sincer aveam emoţii gândindu-mă că poate nu o să mă integrez în acel ceas elveţian. Că poate nu o să fiu destul de bun, că nu o să mă adaptez cerinţelor. Să zicem doar că după câteva luni aici am realizat că m-am înşelat în toate privinţele. Şi sunt foarte fericit în această privinţă. Mai ales că deşi am sărit dintr-o ţară în alta fără nici un plan, deşi mi-am asumat o mie şi una de riscuri venind în Canada nu sunt un tip tocmai curajos. Când cineva îşi întinde mâna să obţină ceva fără de care nu poa să trăiască nu se numeşte curaj ci doar supravieţuire.
În România am muncit doar pentru afacerea familiei, singurul job în afara afaceri familiei a fost un umil post de asistent universitar la facultatea Tomis şi acela fiind doar part time. Aşa că aveam emoţii să muncesc full time pentru altcineva pentru prima oară. La asta adăugând faptul că jobul e într-o altă ţară şi vă puteţi imagina că nu am fost imaginea calmului absolut în acea primă zi de muncă. Totuşi am greşit în estimările mele iniţiale. Nu există nici un ceas elveţian în Canada. Sau dacă există eu nu l-am întâlnit până acum. Oamenii sunt ca şi în România, plictisiţi şi fără chef de muncă, susceptibili greşelilor şi micilor meschineri. Singura diferenţă pe care eu o văd este doar că aici funcţionari publici sunt mai amabili şi nu te tratează ca şi cum ei ar fi Baiazid Pasă şi tu doar un amărât de sclav cerşind să le pupi papucul. În rest acelaşi profesionalism din firmele private din România se întâlneşte şi în Canada.
Eu personal sar la fiecare ocazie de a face ceva în plus. Şi nu pentru că altfel nu aş face nimic. Ci pentru că eu chiar vreau să muncesc. Doar aşa şi înveţi. Practice makes perfect. Nu că eu îmi doresc neapărat să fiu funcţionarul perfect. În nici un caz la salariul care îl primesc. Iar dacă ajung “employee of the month” nu o să fie nici o bonificaţie. Mă străduiesc să fac o treabă cât mai bună pentru că am nevoie de canadian experience. Deşi angajaţi sunt la fel peste tot regulile nu sunt. De la “small talk” la formulele canadiene de conversaţie totul trebuie învăţat. Şi cu cât învăţ mai repede cu atât o să mi fie viaţa mai uşoară. Mai puţine greşeli înseamnă mai puţine frustrări. Mai multă experienţă înseamnă mai multă independenţă. Şi când o să vânez acel viitor post de vis o să o fac cu încrederea ce vine din experienţă. Şi poate un pic şi pentru satisfacţia profesională deşi chiar nu îmi imaginam că sunt genul.
Azi de exemplu am făcut curăţenie la biroul meu. Am început să arunc din lucrurile fostului locatar şi să îmi personalizez un pic biroul. Să-l fac al meu. Mi-am pus o imagine cu cireşi în plină floare pe desktop pentru că sunt un mare fan al festivalului japonez “sakura” şi mi-am rearanjat din apărătura de birou. Dar cel mai important lucru este că am început să arunc din notiţele ce erau lipite peste tot. Acele notiţe care le faci atunci când eşti nesigur pe tine. Când ai nevoie să arunci un ochi pe ele ca să ţi mai aminteşti un pas, o procedură. Notiţe care la început îmi acopereau monitorul într-o ramă galbenă. Şi deşi încă sunt destule stickere pe biroul meu prezenţa lor acuma doar accentuează lipsa celorlalte pe care le am aruncat.
Simt că prin această curăţenie am trecut un prag. Numai sunt un imigrant fără experienţă canadiană ce depune sute de resume-uri pe internet. Ci un funcţionar eficient, prost plătit care deja visează la mai bine. Şi care a bifat un lucru de pe “the to do list”, experienţa canadiană. Căci până la urmă pe 17 februarie se vor face 4 luni de când muncesc în Canada.

De ale mele

În fiecare dimineaţă la cafeluţa mai arunc câte un ochii la “competiţie”. Adică la blog urile scrise de imigranţi români ca şi mine. Pe lângă faptul că citesc multe articole interesante mai învăţ şi foarte multe lucruri folositoare de la veterani. Am observat că de obicei când vine vorba despre Canada, imigranţi români se împart în două tabere. O tabără moderată care încearcă să prezinte cât mai real experienţele lor din Canada cu bune şi rele şi tabăra celor care urăsc Canada. Îmi voi da cu părerea şi o să speculez că nimeni nu vrea de fapt să laude Canada că nu cumva să cadă în tabăra celor care ridică Canada în slăvi. Până acum nu am văzut un apărător vehement al Canadei. Eu unu mă gândesc că dacă laud Canada şi zic că aici, cu salariul meu considerat mizerabil, fac în trei zile mai mult decât cineva pe salariu minim într-o lună în patria mamă, lumea mă va considera lăudăros. Sau poate un aiurit care nu vede că preţurile de aici sunt mai mari ca şi salariile. Sau că sunt deconectat de la realitate, viaţa de aici fiind mai costisitoare. Doamne fereşte să conving pe cineva cu articolele mele să imigreze în Canada şi să nu se descurce. M-aş simţi oribil să cred că am atras pe cineva cu vise false de bogăţie şi bunăstare doar ca să dea greş. Alt motiv pentru care nu vreau să laud Canada este că de fiecare dată când fac o comparaţie şi zic “e mai fain în Canada” înseamnă că dau în România şi deci şi în mine ca cetăţean al ei. Mai ales că eu nu dau vina pe politicieni pentru starea mizeră a României ci pe populaţia ei, din care fac şi eu parte. Totuşi realitatea crudă este că în ciuda tuturor defectelor sale, reale şi imaginare, Canada este deasupra României. E mai modernă. Viaţa e gândită aici pentru confort. Dar ca orice proces de gândire este supus erorilor. Da! Sunt de acord cu mulţi din bloggeri români. Pereţi lor falşi, ieftini, le permite să construiască rapid şi ieftin dar mie îmi e frică să mă sprijin pe ei de frică să nu îi distrug cumva. Medici de aici nu-ţi acordă atenţie. Sunt plătiţi după numărul de pacienţi aşa că le pasă doar să proceseze câţi mai mulţi nu să acorde servicii de calitate. Dentişti sunt nişte rechini în Canada. Preţurile sunt incredibil de mari pentru operaţi destul de simple. Iar etica lor e dispărută de mult. Cineva îmi povestea cum dentistul i-a scos toate măselele de minte în aceeaşi zi deşi nu erau stricate sau ieşite de sub gingie. Practic a supus acea persoană la o operaţie de care nu avea nevoie. Pur şi simplu a tăiat în carne vie, ia umflat toată faţa, doar că nu cumva clientul să şi le scoată la vreun alt dentist în viitor. Mă gândesc la următoarea vizită în România să fac şi câteva vizite pe la dentist. O tanti cumsecade care după fiecare extracţie mă păsuia o săptămână să mă recuperez după trauma îndurată. Nu mi ar prinde rău un pic de turism medical (practică din ce în ce mai populară pe aci).
Cu cât citesc mai multe articole de la imigranţi români îmi dau seama că sunt multe nisipuri mişcătoare în Canada. Acum înţeleg de ce uni imigranţi sunt recalcitranţi în a lăuda această ţară. Nimeni nu vrea să fie catalogat drept mincinos: “Laudă Canada ca să nu ne dăm seama că a făcut o greşeală plecând de aici” aşa că mulţi dăm în Canada că nu cumva să cădem în această categorie. Problema este că foarte mulţi din imigranţi români au uitat foarte multe despre România. Şi că indiferent cât de rea e Canada în ţara noastră e mai rău. Dar nostalgia amintirilor plăcute întunecă acest lucru. Vreau să vă cer vouă veteranilor din Canada un pic de indulgenţă. Aţi uitat foarte mulţi dintre voi mizeria de ţară din care venim. Eu sunt în Canada de 7 luni. Încă mă minunez de faptul că cineva să gândit la curul meu îngheţat şi a băgat căldură în scaunele de la autobuz. Sau că au aer condiţionat în ele. Îmi amintesc şi acum autobuzele de pe ruta 100 vara. Pline de turişti transpiraţi, înghesuiţi unu în altul, fără aer condiţionat să ventileze mirosurile grele venind de la subsuoara vecinului. Îmi amintesc cum aşteptam cu nerăbdare uşile autobuzului să se deschidă doar ca să mă răcorească un pic aerul generat. Ca să pot să i-au o gură de aer un pic mai proaspăt. Încă îmi amintesc cum stăteam iarna cu gecile pe noi în clasă. Degetele îngheţate încercând să facă pixul să meargă pe foaie. Cum mă uitam la caietul rece prin aburul propriei respiraţi. Îmi amintesc cum la facultate trebuia să cumperi manualul doamnei profesoare ca să treci cursul. Cum îmi rodeam unghiile în frustrare văzându-mă picat doar ca să plătesc taxa de reexaminare. Cum birocraţia de pe plaiurile mioritice părea un labirint mai întunecat ca cel din Creta şi populat de jivine mai lacome decât minotaurul lui Minos.
Înţeleg totuşi imigranţii români care sunt aici de mult timp. Între timp ei au evoluat, cea ce era odată minunăţie şi dovadă a civilizaţiei acum este normalitate. Nu poţi să lauzi cea ce tu vezi a fi normal şi de drept. Pe când lecţia de bază a economiei este că nevoile sunt nelimitate. Cu cât sunt mai bine satisfăcute cu atât evoluează şi se diversifică. Nevoile sunt nelimitate, resursele totuşi nu sunt. Veterani au standarde canadiene. Pentru cineva ca mine totuşi care încă are amintiri destul de proaspete din România trebuie să recunosc cu durere în suflet: Canada este cu câteva decenii peste România. Am citit despre exemplul unui inginer venit din nu ştiu ce ţară care aici nu a reuşit să se angajeze ca inginer şi a muncit la McDonalds pe un salariu mizer. Şi cum să întors în ţara de baştină pentru că acolo o ducea mai bine decât în Canada. Asemenea exemple sunt peste tot pe internet că lumea să nu creadă că aici curge lapte şi miere. Totuşi trebuie să mi pun întrebarea oare acest inginer reprezintă toţi imigranţi din Canada? Chiar toţi o ducem mai prost aici decât în ţara de baştină. Suntem toţi nefericiţi în Canada? Sau poate e mai rezonabil de crezut că acel inginer deşi mare inginer, de unde o fi venit, nu are alte calităţi necesare traiului de aici. Poate engleza lui era atât de limitată că nu s-a putut angaja inginer. Poate nu a ştiut să se adapteze regulilor de aici. Dar dacă acel inginer nu a reuşit mare lucru asta nu înseamnă că toţi suntem sortiţi eşecului. Am relatat într-o altă postare cum o tanti din Bulgaria a reuşit să ajungă un inginer de mediu aici în Canada deşi primul ei job a fost să cureţe nişte WC-uri industriale pentru 50 de dolari pe zi. Totul depinde de individ nu de ţară. Uni pot ajunge “mari” şi în Congo. Pentru mine imigrarea în Canada a fost un give & take. Am obţinut foarte mult din cea ce îmi doream din secunda în care am pus piciorul în Canada dar a trebuit să renunţ la foarte multe în schimb. Nu regret decizia mea. Nu curge lapte şi miere, nu sunt căţei cu covrigi în coadă (mai ales că nu e nici un câine maidanez pe aici) dar asta nu mi condiţionează fericirea şi nu face Canada mai rea că România.
Sper să nu mă înţelegeţi greşit. Nu vreau să judec pe nimeni. Cel puţin încerc să nu cad în această capcană. Am crezut întotdeauna că definiţia oricărui "lucru" este una personală. Trecut prin filtru personal de idei şi valori orice "lucru" va fi mereu văzut diferit pentru că oameni care îl analizează vor fi mereu diferiţi. Tocmai de acea această postare mi se adresează mie. Observ o tranziţie în mine ca imigrant. Trec pragul "noului venit" spre "veteran" şi sunt mai critic, un pic mai rău. Acum 7 luni când am aterizat îmi ziceam că o să fac orice. O să tai copaci în marile păduri canadiene dacă trebuie. Doar ca să ţin cu dinţi de visul meu de dorinţa mea. Acum mă plâng că frec menta la birou toată ziua în loc să mi număr binecuvântările. Uităm prea repede de unde venim şi de ce am plecat.
O să vă las acum, prea multă vorbă strică! (de ţinut minte când o să mă mai apuce "filozofia").Am şi uitat ce vroiam să spun când am început această postare. E vineri seară deja şi eu am ajuns acasă. Aşa că o să mi torn un pahar de vodcă să mă încălzesc sau cum zicea un prieten să omor nişte microbi. Ce naiba doar e weekend!

7 Luni de Canada

Mai sunt câteva zile şi subsemnatul o să împlinească 7 luni de când a pus pentru prima oară piciorul în Canada. Când a trecut jumătate de an habar nu am, timpul trece peste toţi. Parcă a fost ieri când am luat prima gură de aer canadian şi totuşi constant că această ţară m-a schimbat. Că e în bine sau în rău? Că mă făcut oare mai înţelept? Mai experimentat? Oi avea o mentalitate diferită acum? Nu ştiu să mi răspund la aceste întrebări dar o să fie interesant să caut răspunsurile. Cea ce pot să vă spun e că am pierdut din inocenţa de la început. Când mă miram de toate lucrurile, când totul era nou şi interesant ca un puzzle gigant ce trebuia explorat şi rezolvat. Acum am jumătate din puzzle deja făcut. Am răspunsul la întrebările ce îmi bântuiau începuturile. Multe din temerile mele şi ale lui Laurie şi au găsit naşul şi au fost în mare parte nefondate. Golul acela din stomac când am sărit în necunoscut, nodul din gât când te gândeşti la cei mai rău. Senzaţia că roller coasterul o să sară de pe şine. Toate au dispărut.

Simt puternic această lipsă. De parcă acea frică şi nerăbdare să ţi testezi limitele făcea totul diferit. De parcă culorile oraşului erau mai puternice iar aerul mirosea a electricitate. Orice început e un pic înfricoşător. Iar nimic nu te face să simţi că trăieşti cu adevărat ca frica. A nu se înţelege frica care o descriu cu teroare ci mai degrabă imaginativă un cal de curse. În faţă este pistă, alături este competiţia. Electricitatea trece prin animale şi oameni. Muşchii sunt arcuri încordate gata să ţâşnească în orice clipă. Senzaţia acea de anticipare ce te umple cu energie, îţi goleşte stomacul şi deodată auzi BUM! Un tunet şi pornesc. Aerul umple plămânii flămânzi. Energia stocată din muşchi arde cu intensitate. Iar sudoarea acoperă cal şi călăreţ. Golul în stomac dispare odată cu efortul nebun de a da tot ce e mai bun din tine, de a parcurge distanţa, de a trece linia de finish. Acea frică de a da greş, de a nu ţi realiza visul care te împinge să dai totul.

     Să dus acea frică şi îi simt lipsa. Dar golul lăsat în urma acelei frici l-am umplut cu alte simţăminte. Am trecut într-un fel finishu, şi acum pot să fac ceva ce în România e mai greu. Să trăiesc! Numai sunt nori întunecaţi pe cerul meu. Pot să mă opresc şi să miros trandafiri. Ce o să fie o să fie. Ce a fost mai greu a trecut şi acum e timpul să mă bucur de viaţă. Îmi place libertatea, pot să mă dedic visurilor mele, simt că pot să devin acel om care am vrut să fiu dintotdeauna. Sunt fericit în Canada. E o ţară minunată. Să nu credeţi totuşi că nu o să o critic. Sau că nu voi face comparaţi. Nu sunt genul de imigrant care o să declare că a găsit raiul pe pământ. Nu vreau să fac în ciudă celor rămaşi acasă că eu o duc mai bine fiindcă sunt în Canada. Cunosc prea mulţi români în România care o duc mai bine material decât mine. Eu o duceam material mai bine în România! Nu sunt ipocrit. Nu e o ţară unde curge lapte şi miere. Ci e o ţară dură. Nu pentru că viaţa de aici e grea în mod special ci pentru că orice loc fără familie şi prieteni o să fie un loc dur şi străin. Din fericire pentru mine eu o am pe Laurie şi asta schimbă totul. Lipsa unei maşini acum, nu e un disconfort, ci o şansă să merg pe jos mai mult şi să mă menţin în formă. Să economisesc bani pe carburant şi pe asigurare. Că mă chinui pe frigul ăsta să car 5 săcoşi de la supermarket conştientizez. Dar sunt prea fericit aşa că disconfortul e împins în spatele creieraşului şi văd doar rozul. Asta nu înseamnă că altor imigranţi nu o să li se pară foarte greu aici. Trebuie să joci după alte reguli. Să găseşti un apartament ok îţi trebuie referinţe, să găseşti un job îţi trebuie referinţe şi experienţă. Noul imigrant e asaltat de informaţi ce nici măcar nu-l ajută ci doar face acest ocean nou şi imprevizibil mai greu de navigat. Eu sunt unul din cei norocoşi. Am avut un partener ce mă aştepta în Canada, o nouă familie care să mă ajute, noi prieteni care să mă povăţuiască. O engleză acceptabilă şi sfaturile imigranţilor români de aici m-au ajutat să prind şi un job confortabil la birou. După 7 luni o duc destul de bine. Dar nu vreau să lâncezesc se poate mai mult şi eu sunt destul de lacom să obţin mai mult.  Am frâul liber să alerg după pofta inimi.
     Au trecut 7 luni de când sunt în Canada, de când am început acest blog (care a ajuns la 10000 pageviews pentru care vă mulţumesc). De când m-am lăsat de fumat, de când am început să mă reinventez. Asta e farmecul de a fi imigrant. Nu numai că vezi locuri noi, întâlneşti oameni noi, ai experienţe noi dar ajungi să te şi descoperi pe tine: ce limite ai, care îţi sunt temerile, care îţi sunt calităţile, care îţi sunt slăbiciunile. Nu trebuie neapărat să fie ceva radical care îţi schimbă viaţa. Poate să fie un detaliu despre tine care înainte nu-l ştiai şi acum îl descoperi. Eu nu ştiam că pot să fac oamenii să râdă când imit un accent rusesc. Că în ciuda notelor bune la engleză tot confund litera “E” cu “I”. Că nu pot să discern tot timpul la telefon ce mi comunică interlocutorul. Că sunt un pic zgârcit şi strângător. Şi că în ciuda a tot ce oamenii de acasă au crezut chiar sunt un bun planificator. Greu de crezut mai ales când toată lumea ma crezut mereu un pic aiurit sau cel puţin cu capul în nori. Simt că am fost testat de această experienţă, ca o rocă care a fost smulsă din ţărână, strivită de provocări, spălată de succese până când doar esenţa rămâne. Că sunt o rocă preţioasă, nămol sau un amestec chiar nu contează. Pentru mine voi fi mereu eu. Pentru cei care mă cunosc sunt cea ce ei percep.
     Alt lucru care l-am descoperit recent despre mine e că am început să o i-au pe arătură cu filozofia asta. Numai în ultimele două postări m-am făcut şi cal şi măgar, aiurit şi piatră. Mi se trage de la iarnă, chiar acum când scriu acest articol mama natură a binevoit să ne binecuvânteze cu şi mai multă zăpadă, vânturi puternice şi desigur temperaturi adânc în zona de minus. Nu mi se mai înfundă buda aia să am despre ce să scriu! Tot ce mi rămâne acum e să vă vorbesc despre iarnă, filozofie sau despre talentele mele inexistente în bucătărie. Îmi zicea cineva că ar trebui să mă apuc de gătit să mănânc sănătos, să mi fac nişte ciorbe că e simplu. Eu am ars o pizză congelată. Tot ce trebuia să fac era să aştept 15 minute şi să o scot din cuptor. Deci clar nu o să vă surprind prea curând cu capodopere culinare. Aşa că stau uitându-mă pe geam la dansul fulgilor de zăpadă.

Inceput de saptamana

Mă apucă aşa o stare când mă trezesc lunea dis de dimineaţă. De îmi vine să arunc telefonul, care tot miaună să mă trezesc, în zăpada de afară. Starea acea care transformă patul meu micuţ cu arcurile bulite într-o mare de căldură şi confort. Mai ceva ca sânul lui Avram din care nu vreau să plec. Şi totuşi mă scol să îmi mănânc waffelsi cu gem, să mă îmbrac gros şi încerc să mă motivez. Wahooo! O nouă săptămână de trezit dimineaţa, de înfruntat gerul, de plictiseală la muncă. O nouă săptămână identică cu cea care a trecut fără nici un eveniment notabil. Securitatea Canadiană! Încă mă decid dacă e un lucru pozitiv sau negativ. Într-un fel mă simt bine să ştiu că nu trebuie să mă stresez gândindu-mă la ce voi mânca. Ştiu că îmi voi primi cecul în fiecare vineri, ştiu suma pe care o voi primi, ştiu cât o să cheltui luna asta, cât o să pun deoparte. Asta e farmecul Canadei faţă de România. Pentru mine cel puţin, în România eram self employed deci supus intemperiilor mediului de afaceri românesc. Nu că afacerea familiei a mers vreodată prost sub comanda tatălui meu. Dar întotdeauna a fost prezent un sentiment de anticipare. De parcă călăul e mereu gata să lase în jos toporul ce te va scurta de cap. Sentiment care consider că e împărtăşit de mai toţi oameni din România. În Canada acel călău numai e prezent chiar dacă mâine îmi pierd jobul pot să trăiesc din ajutorul social cum fac mii de canadieni (chiar dacă nu aş considera acel trai ca onorabil). Dacă mă îmbolnăvesc mă duc gratis la doctor fără să dau şpagă sau să dau faliment din cauza costului pastilelor. Ai o plasă de siguranţă în Canada pe care nu o ai în România. O piatră lipsă de pe inimă. În România şti că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti în Canada poţi să trăieşti.
Partea rea? Fiecare zi e o clonă identică a zilei de ieri. Simt că singurul scop momentan este de a supravieţui ierni. Urăsc mai ales zilele acelea de la muncă când trebuie să te prefaci “busy” că îţi vine vreun şef în vizită. Lucru ce mi se pare incredibil de stupid. E iarnă! Nici dracu nu şi pune ţigle pe acoperiş că e prea frig şi eu trebuie să mă prefac că procesez comenzi inexistente. Lucru pe care nu-l fac. Refuz să mă prefac! Aşa că stau la biroul meu şi scriu emailuri lungi către myself cu ce vreau să mai postez pe blog. Aşteptând primăvara când chiar o să am ce să fac. Sunt într-un stadiu în care chiar îmi doresc să am de muncă să treacă zilele astea mai repede. Eu şi cu supervizorul am ajuns să dăm cu banul cine să facă cele câteva sarcini zilnice. M-am trezit dând la o parte zăpada din curte doar ca să pierd vreo 10 minute din zi. Vreau să fiu provocat! Să mi bag creieraşul în viteza a doua! Un văr de a lui Laurie are un job super interesant. Se duce la filialele bănci TD care nu au un randament ridicat şi le rezolvă problemele. Are mereu parte de provocări diferite şi trebuie să gândească mult şi bine la soluţiile potrivite. E un fel de comando financiar. Mă gândesc că nu mi-ar sta prea rău într-o poziţie asemănătoare. Dar trebuie să urmez protocolul, să am experienţa canadiană dacă vreau să aplic pentru un job mai bun. Aşa că am parte de foarte multă experienţă canadiană stând la birou şi frecând menta. O risipă totală a energiei unui tânăr. Mă gândesc când o să fiu şi eu bătrân că o să mi doresc un joc ca ăsta. Să nu am nimic de făcut, nici o responsabilitate. Dar atunci probabil o să am de supravegheat tineri care se vor preface că muncesc din greu şi îmi vor umple frigiderul în gândul lor. De ce viaţa nu ne dă ce ne trebuie când ne trebuie?
În această perioadă simt cum Canada încearcă să distrugă individualismul. Cum iarna reduce totul în alb tot aşa şi Canada încearcă să ne facă pe toţi la fel. Oameni plictisiţi în autobuze jucându-se candy crush saga pe telefoane. Nu e de mirare că mai toţi oameni din Canada s-au apucat de un hobby care să le dezvolte individualismul. Uni oameni recurg la pescuit sau vânătoare, în casele altora văd chitare, alţi se apucă de pictat sau desenat. Nu e canadian fără un hobby. Eu personal mă ocup cu cititul şi cu cele câteva postări anemice din blog, deşi în sufleţelul meu, ascuns adânc, e visul că poate cândva voi semna o carte.
Un vis greu de realizat mai ales când eşti tânăr şi fără talent. Trebuie răbdarea unui om trecut prin viaţă, sensibilitatea unui artist şi determinarea unui pitbull. Eu sunt tânăr, ideile se materializează greu şi dispar ca frunzele în vânt, vreau rezultatele acum şi că orice tânăr sunt uşor de distras de la scopul meu (ca o mâtză când vede un ghem de ata). Lipsa talentului nu mă ajută deloc. Când citesc autori consacraţi sau bloggeri talentaţi care reuşesc să dea farmec unei zi normale prin poveştile lor observ prea multă diferenţă între lucrările lor şi tentativele mele. Am citit azi de dimineaţă o nouă postare a lui mowgli care a reuşit să îmbine cu mult umor cugetări filozofice şi faptul că i s-a înfundat buda. Când o să reuşesc şi eu o asemenea performanţă nu ştiu. Dar vă declar solemn că abia aştept să mi se înfunde şi mie buda să încerc să îi egalez performanţa. Sunt încă în stadiul în care îmi neg lipsa talentului cu vehemenţă (nu poţi să fi tânăr fără să ai ceva din încăpăţânarea lui don Quixote de a nu vedea realitatea). Încerc să mi găsesc scuze cum nu am studii în domeniul literar. Deşi dacă aş fi corect cu mine însumi aş realiza că nu e vorba de formă ci mai mult de conţinut. Sau cum fiind încă tânăr mai am timp să mă maturizez şi să mi găsesc un stil. Deşi momentan mai bine aş spera să pot convoca răbdarea necesară să îmi şi editez un pic prostiile în loc să le postez sau mai rău să le şterg definitiv. Câteodată cred că vreau să fiu un “scriitor” pentru că am citit în horoscop odată la gemeni cum îşi doresc în ascuns să devină autori de poveşti nemuritoare. Că o să se şi întâmple nu a zis nimeni nimic dar eu totuşi cred. E scris în astre deci trebuie să se întâmple. Ce se întâmplă cu toţi nativi din gemeni care nu au ajuns scriitori nu e o întrebare care să zburde în capul meu. Eu sunt sortit acestui destin pentru că asta îmi doresc. La naiba! Ce contează  faptul că nu am o brumă de talent, viziune sau formă când eu chiar îmi doresc să plictisesc lumea cu aberaţiile fătate de mintea mea hiperactivă? Totuşi pentru că sunt un critic mai bun decât sunt scriitor am decis să mă auto educ un pic în această artă. Aşa că am început să citesc articole şi să mă documentez serios. Dacă tot frec mentă la birou măcar să învăţ să scriu un rând. Cine ştie poate o să scriu un nou Don Quixote cu mine în rolul principal. O să îi zic “Măgarul care sa vrut Cal”. Nu ştiu dacă e vreo fabulă cu numele ăsta dar dacă nu e ar trebui inventată pentru de alde mine.
Ce o să fie o să fie, oricum odată şi odată tot trebuia să mi găsesc şi eu un hobby. Sunt prea milos pentru vânătoare, prea nerăbdător pentru pescuit iar singura mea experienţă la karaoke clar mă descalifică pentru poziţia de solist (deşi mă califică cu siguranţă pentru sperietoare de grauri). Trebuie să fac şi eu ceva până vine primăvara. Aşa că în aşteptarea unui sezon mai cald mai plin de viaţă vă urez un “Stay Warm!” că tot vine “artic winds” şi săptămâna asta.