Adio...

Timpul trece nemilos peste noi toti. Un vânt năprasnic din nord ce prevesteşte iarna şi care îngheaţă totul în calea lui lăsând lumea schimbată. Visele, corpurile noastre, nimic nu este iertat de timp, totul este transformat.

Acum zece ani eu eram înalt şi slab ca o trestie, colegul Liviu mereu îmi zicea că dacă pun puţină grăsime pe mine o să arăt şmecher, gen moartea femeilor, (de ce îmi zicea Liviu aşa ceva nu ştiu, din câte ştiu eu omul e heterosexual), acum în schimb, un sac de grăsime atârnă monstruos de abdomenul meu şi constant cu oroare că sunt băgat în categoria de "dad bod". Şi visele se schimbă, când eram tânăr şi un pic tocilar, visam cu ochii deschişi cum la 20 de ani deja o să fiu CEO la vreo companie multimiliardară şi o să am asistente hoţ care să mi facă cafeaua şi o să se aplece lasciv după creioane căzute, nu ştiam cum să îmi mai împart visul ca să ajung bogat cât mai repede să mă pot bucura de bogăţie şi putere. Fantezia asta mergea mână în mână cu un alt vis în care eram capturat de un trib de amazoane sexy ce vroiau disperat să se reproducă dar asta nu e relevant pentru că toţi tinerii adolescenţi au avut o variantă a visului ăsta.

Acum desigur visele s-au mai schimbat, au trecut prin filtrul experienţei acumulate într-un deceniu şi dacă amazoanele au dispărut în schimb visul de cucerire a lumii doar s-a schimbat, acum vreau să cuceresc lumea prin simţuri, prin miros când trec cu bicicleta pe lângă un cireş înflorit sau vreun tufiş de liliac sau când îmi afund faţa în părul partenerei după duş. Vizual când din "the drop zone" toată lumea e la picioarele mele, cel puţin până când îşi termină vocea din aparat numărătoarea inversă şi sunt propulsat cu genuchii în gât înapoi la sol. Sau când privesc în cer şi văd nişte statui monstruoase ce mă captivează şi care după câţiva kilometri realizez că fac parte dintr-un palat gigantic construit cu mii de ani înainte ca eu să fi făcut primul pas în această lume (mulţumesc Mihaela). Şi desigur artistic, nu că nu mi ar plăcea să fiu vreun CEO cu o secretară hot dar am descoperit ce mă face fericit şi asta e să spun poveşti chiar dacă marea majoritate se derulează în capul meu. Vedeţi eu iubesc cărţile deoarece prin intermediul cărţilor cititorul poate să trăiască o mie de vieţi, să vadă sute de mii de peisaje şi aibă un milion de aventuri. Chiar dacă aş fi cel mai bogat om din lume şi aş călători mereu tot nu aş putea să văd lumea toată şi chiar dacă aş putea, aş vedea doar prin ochii mei. Când citesc o carte bună o văd prin ochii altora. Tocmai de aceea vreau să scriu o carte, să fac un om să simtă prin munca mea exact ce am simţit eu când am citit Shogun-ul sau Legendele Olimpului. Să dau un tribut cărţilor pentru toate simţămintele pe care mi le au oferit de a lungul anilor. O plată pentru lacrimile vărsate pe paginile lor atunci când cu bastonul de mareşal în mână D'Artagnan este sfârtecat de o ghiulea, pentru hohotele de râs oferite cu generozitate de Teatru lui Caragiale şi toată gama de simţăminte ce se află între tristeţe şi râs. În filmul "The last Samurai" Ken Watanabe îi zice lui Tom Cruise ceva în genul: "Floarea perfectă este un lucru rar. Ai putea să îţi petreci toată viaţa căutând-o şi nu ar fi o viaţă irosită." Aşa simt şi eu despre fantezia asta chiar dacă mi aş petrece toată viaţa să scriu o singură poveste mediocră şi tot nu ar fi o viaţă irosită pentru că mi-am urmat visul.

Palatul Imperial din Roma

Am scris "Adio" în titlul acestei postări nu pentru că plec undeva ci pentru că îmi i-au rămas bun de la tânărul de acum zece ani. Astăzi e ultima mea zi în acelaşi deceniu cu acel fecior slăbuţ ca trestia cu vise fabuloase şi cu ochii inocenţi ce priveau nu prea inocent la fetele din facultate (câteva dintre ele făcând parte din tribul de amazoane). Astăzi e ultima zi în care mai figurez cu cifra doi înainte, de mâine voi fi cu trei. Şi dacă trebuie să las pradă timpului corpul meu de tânăr holtei o să îmi i-au în schimb amintirile, realizările şi visele în acest nou deceniu de viaţă. Şi promit solemn (în această criză de vârstă mijlocie) că deşi nu mai pot să urc zece trepte fără să mi dau duhul, sufletul meu arde la fel de năprasnic că zece sori şi va arde aşa mereu pentru că atâta timp cât ne agăţăm de visele noastre nu îmbătrânim cu adevărat.

Corpul ofileşte şi îşi pierde vigoarea dar sufletul creşte mereu cu experienţe noi şi amintiri dragi, sufletul nu are ceas. Mă uit la toţi bunicii din lumea asta mare şi nici unu nu îmi pare bătrân atuncea când se joacă cu nepoţeii lor, nu se văd ridurile când zâmbesc cu dragoste, ochii-i lor îşi păstrează sclipirea şi vezi prin ei copilul de altădată aşteptând să iasă la joacă. Mă gândesc că deşi peste vreo 30 de ani nu o să mă mai pot urca prin copaci ca acuma şi sexul nu o să mai fie la fel de grozav, o să am copii, nepoţi, cărţi bune şi bani să mă urc în avion să văd lumea. Desigur o să fiu şi un autor cunoscut idolatrizat de mii de tinere de douăzeci de ani. Şi cine ştie poate se inventează şi corpul artificial şi o să renasc ca un Phoneix în varianta Tony 2.0. Nu ştii niciodată ce ţi poate rezervă viitorul şi în asta constă farmecul vieţi.

Pe final vreau să vă spun că am căutat în lung şi în lat pentru o melodie care să reprezinte exact pasiunea ce arde în sufletul meu în acest moment şi am găsit-o. Enjoy!

  



   

Activitati de weekend...

În timpul săptămâni nu avem timp de nimic căci doar suntem elemente productive ale societăţii şi muncim, până şi serile se pierd în negura rutini. Fără maşină nu prea avem altceva de făcut decât să stăm în casă sau să ne plimbăm prin împrejurimi, dar după o zi lungă de muncă cine are energia şi cheful să se aventureze pe afară? Cu siguranţă nu noi aşa că ne rămâne doar calculatorul, o carte bună sau Tv-ul. Nici weekendul nu e mai cu soi, atuncea facem toate treburile pe care nu le am făcut în timpul săptămânii. Şi totuşi printre toate sarcinile casnice mai găsim câte un moment de libertate în care cerul este limita. Dar dacă vă aşteptaţi că această postare să conţină vreun moment monumental al vieţii noastre de weekend o să fiţi dezamăgiţi. În schimb dacă vă aşteptaţi să vă povestesc ceva banal ce probabil se întâmplă şi în casele voastre atunci felicitări, m-aţi ghicit.


Tree hugging: Facebook ul a fost asaltat acum câteva luni cu poze şi articole despre preoţi şi averile lor, acum mai nou e la modă defrişarea pădurilor din România, ei bine eu sunt în modă cu moda aşa ca mi am tras o poza cu un copac ca sa va atrag atenţia asupra importantei copacilor. Ok, recunosc, nu asta a fost motivul, ci am văzut un copac când ne plimbam prin parc si copilul din mine a ţipat: "Provocare!" exact ca John Travolta in filmul Michael, ala cu îngerul beat care s-a dat cap în cap cu taurul, deşi trebuie să ne iubim şi mediul ca să poată şi copiii noştri să fie copii şi să se urce prin copaci.

Puzzles: Nu! Nu este vorba de misterele universului ci de fun and games şi da... chores.

Hers

His

A se observa, că eu mi-am terminat primul puzzle-ul meu:

Pe când mândra...

Nu că ar fi vreo competiţie...

Painting: Mândra îmi seamănă şi este o fire artistică, aicea o puteţi observa în mediul ei natural:

Aici puteţi admira un tablou creat de mânuţele ei după ce a urmărit un video pe Youtube şi de care eu sunt foarte mândru. Nu zic că mândra e vreun Picasso dar îmi rezerv dreptul să fiu impresionat.                            

Shopping: Cred că cea mai des întâlnită formă de distracţie în America de Nord este shoppingul şi noi ca şi restul lumii ne facem shoppingul în weekend. Deşi un zgârcit notoriu am făcut nişte investiţii bunicele weekendurile astea. În primul rând am cumpărat masa de mai sus deoarece bucătăriei noastre îi lipseşte cu desăvârşire spaţiul de lucru. Şi am mai găsit-o şi la reducere de la 240 la doar 134 CAD. Masa ca masa, da dacă sunt mândru de ceva e de noul meu Google Chromecast, pentru cei care nu prea le au cu tehnologia Google Chromecast este un aparat minune ce îţi conectează browserul ( Google Chrome ) cu Tv-ul prin Wi Fi, astfel pot să ascult youtube direct pe Tv. Dacă instalaţi şi aplicaţia pentru video atunci puteţi să vedeţi şi filmele din memoria calculatorului. Am auzit că nişte indivizi ar putea să vadă şi filmele downloada-te ilegal de pe Pirate Bay direct pe Tv, desigur eu nu am nici asemenea cunoştinţe nici intenţiile necurate. 

Tot în expediţiile noastre de shopping mi am găsit şi un scaun pentru PC de la Staples 190 CAD cu tot cu Taxe. Mai îmi trebuie un birou pentru calculator că ieftineala ( 69 CAD) pe care am cumpărat-o de la Walmart anul trecut şi-a dat duhul. Acum căutăm ba vreunul la mâna a doua da care să arate super sau ceva nou de sticlă să fim şi noi moderni. 

Am fost şi pe la Value Village (magazin second hand) şi am spart vreo 30 de CAD pe cărţi, probabil cea mai bună investiţie pe care am făcut-o săptămânile astea. Multe din titlurile cumpărate (Game of Thrones, Iliada, Odisea, Gai-Jin) le am citit deja în Romană dar având în vedere visul meu ambiţios de a scrie o carte în engleză m-am decis să le citesc şi în această limbă, ca să vadă şi ochiul meu cum pictează eroii mei lumea în engleză. Desigur cartea care o să fie citită probabil prima o să fie Poetics de Aristotle, deja am pus cartea pe standul de la WC unde se mai găsesc încă vreo 3 cărţi, îmi place să am diversitate.

Plimbări: Deoarece a venit primăvară şi pe la noi, foarte multe zile le petrecem în natură ba vânând căprioare ba doar să respirăm aer curat. Eu am scos bicicleta de la naftalină din Aprilie şi o folosesc ca mijloc de transport până la muncă şi înapoi. Nu numai că sunt Verde şi salvez pădurile, da mai economisesc şi 141 de dolari pe lună abonamentul, başca vreo 10 minute pe zi deoarece sunt mai rapid decât autobuzul. Vedeţi deci de unde provin banii pentru toate aceste cumpărăturii extravagante.

   

Cam atâta am de zis pe ziua de azi, vedeţi chiar nu v-am minţit, total plictisitor. Cu plăcere apropos, pentru toţi cei care au citit acest articol şi se gândesc că weekendurile lor sunt mai mişto decât ale mele. Da! Aş fi putut să pun poze cu marele Zid Chinezesc sau de pe vreo insulă exotică şi să vă fac în ciudă, da nu eu. Nope, eu celebrez normalitatea, mă rog asta până când o să mi permit vizite pe la marele Zid Chinezesc. Până atunci insa mai sunt destui copaci de cucerit, so don't F-ing cut them.

Ca sa fie si ceva interesant in aceasta postare. 

  

Un vis

Atenţie: dacă aveţi orice altceva util de făcut cu timpul dvs ca de exemplu să vă uitaţi la iarbă cum creşte sau cum se plimbă un melc atunci opriţi-vă din citit chiar acum şi apucaţi-vă de activitatea respectivă. Dar dacă nu există nimic interesant în viaţa dumneavoastră şi sunteţi dispuşi să investiţi 5 minute din timpul dumneavoastră, 5 minute pe care nu le veţi mai primi înapoi apropo, atunci aveţi binecuvântarea mea să citiţi în continuare.

În nesfârşita mea cruciadă de a învăţa să scriu şi când zic asta nu mă refer la a scrie corect gramatical, nu am să reuşesc niciodată să fiu fără greşeală de ortografie, am dat peste un autor care dă nişte sfaturi pe ici pe colo despre cum să scrii cărţi. Unul dintre sfaturi este: “Scrie tot ce ţi trece prin cap”. Indiferent de nivelul prostiei doar ca să antrenezi creieraşul. Şi pentru că este încă frig, muncesc în acelaşi loc, stau în acelaşi apartament şi DA viaţa mea e plictisitoare m-am decis să scriu despre un vis pe care l-am avut acum două seri. Şi pentru că nu doresc să vă irosiţi timpul degeaba citind despre visul meu kung fu care e de fapt un exerciţiu pentru creieraşul meu în speranţa că poate cândva voi scrie un ceva care să dea sens eforturilor mele de până acuma, v-am dat atenţionarea de mai sus. Dacă aţi citit până acuma deja aţi pierdut vreo 10 secunde pe care nu le veţi căpăta înapoi.

În visul meu de duminică seară se făcea că eram un fel de maestru kung fui. De ce un maestru kung fu? Habar nu am, e primul vis de acest gen de până acuma. Şi culmea nu am vizionat nici un film cu arte marţiale în ultima vreme care să mi bulverseze subconştientul în asemenea măsură încât să am un vis kung fu. Totuşi pentru câteva minute creierul meu a transformat fabrica universului şi a schimbat realitatea în asemenea hal încât eu m-am crezut un veritabil maestru kung fu. Detaliile visului erau impresionante, de la un corp  sculptat de o viaţă practicând arte marţiale până la un fel de port tradiţional chinezesc frecvent în filmele timpurii ale lui Jackie Chan. Totul fiind uimitor mai ales că în realitate eu, deşi sunt un bărbat extrem de atrăgător, nu am un corp tocmai bine definit, asta ca să nu zic mai pe şleau că sunt gras. Dar în vis eram că tipii din 300 şi incredibil această transformare radicală mi se părea perfect normală, nimic nu mi se părea ieşit din comun. Întrebări existenţiale ca de ce mă aflam într-un depozit luptând cot la cot cu un alt maestru kung fu încercând să eliminăm un chinez îmbrăcat în negru, nu şi aveau loc în acest vis. Era doar acel sentiment de corectitudine de parcă acea luptă trebuia să se întâmple, visele aparent neavând nevoie de motive raţionale că să se manifeste.
Aşa că m-am luptat cu tipul în negru şi pot să vă zic că a fost o luptă pe cinste. Tipul îşi ştia kung fu-ul, probabil de aia aveam un partener în vis şi nu eram de unul singur. Loviturile mele de picior întotdeauna găseau mâinile adversarului, pumnii mei mereu blocaţi fără efort de către inamic. Nimic din cea ce făceam nu dădea rezultate. Eram trei tipi sărind din raft în raft, mereu alergând după tipul în negru, mereu atacând, mereu în ofensivă. O lovitură de picior ţintită spre capul inamicului dă din nou greş, chinezul în negru lăsându-se în jos după care sărind pe alt raft exact când încercam o lovitură de cot. Partenerul meu nu avea mai mult noroc în a marca vreo lovitură. Frustrarea mea atingea culmi extreme şi deşi îl uram pe tipul în negru eram în acelaşi timp impresionat de nivelul kung fu-ul ui demonstrat. Mi-am întins mâna cu palma îndreptată spre pieptul adversarului într-o mişcare ce în filme ar fi aruncat inamicul vreo 3 metri în aer dar în visul meu, tipul de o graţie lichidă îmi deviază atacul folosind cotul mâini stângi ca un scut în timp ce palmă mâini drepte se înfige adânc în pieptul meu trimiţându-mă în aer, o mişcare denumită în câteva filme ca şi Palma lui Budha. În timp ce eu pluteam neajutorat în aer partenerul meu îmbrăcat în roşu începe un schimb de lovituri rapide cu tipul în negru. Duşmanul câştigă şi aliatul meu se trezeşte şi el aruncat în aer. În acest moment un nou sentiment a început să se strecoare printre duşmănia şi respectul ce îi purtam chinezului în negru. Frica! Dacă tovarăşul meu ar fi înfrânt atunci eu aş fi singur împotriva unui maestru kung fu ce momentan părea de nebătut.
Cum această realizare, prezenţa unui sentiment primordial, îmi zguduia subconştientul mi-am dat seama că trebuie să schimb tactica, că trebuie să încerc ceva diferit. Aşa că în loc să-l atac ca şi până acum am încercat în schimb să-mi folosesc expertiza kung fu ca să-l imobilizez pe adversar dându-i astfel o şansă aliatului meu în roşu de a lovi inamicul. Mi am adaptat stilul pentru ce mi am propus fără nici un efort, astfel de lucruri fiind posibile în lumea viselor. În loc de a trimite lovituri devastatoare către cap şi corp încercam în schimb să prind mâinile şi picioarele inamicului. În loc de palmă şi pumn mâinile mele erau acum gheare ca în stilul tigrului. M-am lansat cu forţa înspre inamic, braţele mişcându-se într-un vârtej menit să surprindă inamicul şi să îi atragă atenţia către un atac al mâinilor în timp ce genuchiul meu caută să se sprijine pe genuchiul lui ţintuind în loc piciorul. Cumva ne prăbuşim pe un raft din depozit plin cu scule. O mână de a mea prinde o mână de a lui ca într-o menghină, piciorul meu încolăcindu-se de piciorul lui. Văd cum aliatul meu se repede spre inamic să lovească cu toată forţa. Ca prin vis, deşi doborât la pământ cu o mână şi un picior imobilizate adversarul meu reuşeşte să respingă atacul partenerului. Caut din ochi ceva greu să arunc spre inamic într-o încercare disperată de ai reţine atenţia înspre mine astfel încât aliatul meu să reuşească de data asta să treacă prin garda duşmanului şi în sfârşit să îl înfrângă. Degetele de la mâna mea liberă găsesc ceva ce seamănă vag cu un pistol de cuie vândut de Roofmart. Ridic maşinăria să o arunc în capul inamicului şi când colo acesta numai e. Numai e nici aliatul, numai e nici depozitul, totul a dispărut, totul e alb şi eu stau din nou în picioare cu pistolul de cuie în mână căutând din ochi cea ce numai era. Uimit de cea ce se întâmplă m-am trezit din somn transpirat. Ciudat nu-i aşa?
Partea bună a lucrurilor e că deşi în ciuda estimărilor mele anterioare a citi această postare nu ar trebui să vă ia mai mult de un minut deci mă simt mai uşurat că nu am irosit decât un minuţel din viaţa celor care fideli în extremă au reuşit să citească până la capăt. Deşi sunt sigur că mai toţi aţi fi aşteptat un altfel de final pentru visul meu kung fu. Ei bine, aparent visele nu au nevoie de un punch line.