Big Bang-ul băşina unei fiinţe gigantice?

În urma reflecţiilor mele îndelungate asupra naturii universului în care trăim am ajuns la o teorie la care cu cât mă gândesc mai mult cu atât pare mai veridică. Aceasta constă în faptul că Big Bang-ul este de fapt băşina unei fiinţe gigantice. Înainte să mă catalogaţi ca nebun sau această postare ca satirică gândiţi-vă doar la cea ce spun minţi mai luminate ca a mea. Universul a apărut din senin, exact ca o băşină, după care universul a început o perioadă de expansiune foarte rapidă şi uniform în toate direcţiile. Acum imaginaţi-vă o băşină ţinută sub presiune în colon după care este eliberată în atmosferă, se va extinde rapid şi în toate direcţiile. Desigur acest argument nu este suficient pentru a mi demonstra teoria dar gândiţi-vă numai că stele şi marea majoritate a universului nostru e format din gaze. Şi da! Băşină este formată şi ea tot din gaze. Probabil că acum vă întrebaţi: Bun dacă universul este într-adevăr o băşină cum se explică existenţa substanţelor solide sau a metalelor, de fapt a tuturor celorlalte elemente din tabelul periodic al lui Mendelev ce nu sunt gaze. Ei bine vreau să ţineţi minte că această băşină despre care vă vorbesc a fost ţinută sub o presiune gigantică la temperaturi foarte mari încât e probabil o băşină rezultată după o cină foarte condimentată. Şi dacă naşterea sistemului nostru solar ne a învăţat ceva e că stele sunt de fapt nişte fabrici de elemente. Atomi de gaze care au fost supuşi unor presiuni foarte mari şi la temperaturi foarte ridicatei s-au transformat în elemente mai grele. Chiar în acest moment soarele nostru transformă un gaz într-un altul şi anume hidrogenul în helium. Acum cei mai sceptici dintre voi o să zică că bun băşina şi universul au gaze dar nu aceleaşi gaze. Nimic mai adevărat dar nu uitaţi că în cazul băşini este dieta cea ce influenţează calitativ flatulenţa. Oameni produc anumite băşini cu anumite compoziţii de gaze datorită alimentaţiei, cine ştie ce dietă are acest organism gigantic de poate să producă o băşină cât un univers. Altă întrebare ar fi cât de gigantic ar putea să fie acest organism încât să elimine prin anus această conglomeraţie de stele. Ştiinţa ne oferă din nou răspunsul aparent bula din care s-a format întreg universul era de o mărime subatomică. Conform wikipedia dacă luăm ca punct de plecare momentul 10−43secunde după explozia originară (Big Bang). La această "vârstă fragedă" tot universul vizibil era conținut într-o sferă de mărime infimă, subnucleară, de numai 10−33 centimetri diametru. Deci practic fiecare fund din univers putea să elimine această bulă. Eu sunt de părere totuşi că trebuie să fie un fund gigantic altfel nu s-ar explica puterea de contracţie necesară pentru împachetarea universului într-o formă mai mică decât un atom. Plauzibil ar fi că fiinţa care a băşit universul să fie, datorită expansiuni universului, prinsă şi ea în băşină. De fapt creatorul întregului univers ar putea fi la doar câteva miliarde de ani lumină distanţă. Dacă aş fi fost un matematician sau un fizician aş încerca să calculez distanţa unui corp solid proiectat de expansiunea universului. Astfel am putea găsi un indiciu asupra locaţiei băşitorului universului şi am putea să-l întrebăm ce fel de varză a mâncat. A vrut oare să creeze universul sau ca în cazul multora dintre noi a fost surprins de o flatulenţă neprevăzută? Poate omul s-a aplecat să se lege la şireturile sale cosmice şi mişcarea a provocat expulzarea universului.

Ok poate am mers un pic cam departe cu presupusul dar sunt sigur că voi toţi mi-aţi urmat şirul gândurilor şi undeva o luminiţă s-a aprins. Sunt sigur că şi voi contemplaţi ca şi mine plauzibilitatea crescândă a acestei teorii şi probabil vă întrebaţi de unde sclipirea aceasta de geniu. O să vă răspund cu mare drag, urmărind o confruntare între adepţii teoriei evoluţioniste şi cei ai teoriei creaţiei, urmărind argumentele şi pasiunea celor implicaţi, analizând dovezile şi sortând printre semnele de întrebare mi-am pus întrebarea de ce trebuie ba să fie una sau alta? De ce nu poate să fie o combinaţie între cele două? Tocmai de acea stimată audienţă consider că teoria mea nu numai că explică formarea universului dar este şi the missing link dintre evoluţie şi creaţionism.

Acum înainte ca careva dintre voi să se simtă ofensat/a de cea ce pare o batjocură a unei credinţe sau convingeri permiteţi-mi să mă scuz în faţa dumneavoastră căci intenţia mea nu este să insult convingerile altora. Singurul lucru pe care mi l-am propus este să demonstrez că noi oamenii suntem mici, atât de mici încât am putea să ne considerăm nici măcar o băşină ci mai degrabă particulele unei băşini în raport cu imensitatea lumi în care trăim. Şi cu tot respectul datorat ştiinţei şi oamenilor de ştiinţă nu cred că ştiinţa deţine încă toate răspunsurile. Nu zic nici că răspunsul s-ar afla în creaţionism singura certitudine pe care o deţin e că noi, aceste făpturi minuscule şi curioase o să ne îndreptăm pentru foarte multe generaţii de acum încolo privirile către stele căutând răspunsuri. Dacă le vom găsi sau nu sincer nu ştiu. Eu sper că nu căci dacă vom deţine vreodată toate răspunsurile nu ne va mai rămâne de explorat nimic de îmbunătăţit nimic şi ne vom opri. Dacă cunoaşterea înseamnă înţelepciune atunci înţelepciunea este şi mereu o să fie rezultatul unei căutării îndelungate.

Feed Uncle Tony Pie Day!!!

Nu am crezut niciodată în horoscoape şi alte nebunii de astea, nu de alta dar am întâlnit prea mulţi oameni proşti care aparţin de zodii “inteligente”. Şi nici marea iubire nu am întâlnit-o în vreuna din zilele fatidice anunţate de horoscop. Cea ce mi se potriveşte însă ca o mănuşă e o trăsătură a zodiei gemenilor de care aparţin. Şi NU, nu este duplicitatea, eu sunt un aiurit, trăiesc cu capul în nori nu am nici cel mai mic interes în viaţa altora iar ca să fi duplicitar cere implicare şi pasiune. Cea ce mi se potriveşte însă este afirmaţia că gemenii sunt Pan-ul zodiacului. Când zic Pan mă refer la caracterul Peter Pan nu la zeul grec Pan deşi zeul este sursa personajului. De ce Peter Pan? Pentru că el e tinereţa întruchipată, copilul ce nu vrea să crească. Ăsta sunt eu, mai am puţin şi fac 30 de ani şi totuşi mă comport ca un copil peste tot. La muncă îmi tachinez colegii, ultima ispravă a fost un certificat pentru unul din şoferi în care i-am lăudat competenţele. Printre care şi acel rahat imens despre care vă povesteam anterior. Acasă o enervez pe Laurie, sunt dependent de privirile alea încărcate ce ţâşnesc din ochişorii ei verzi. Şi nimic nu-mi face mai mare plăcere decât să o exasperez pe Maya, nepoata de 4 ani. E ceva magic să vezi unele expresii pe feţele copiilor şi Maya are o figură incredibil de expresivă.
“But Uncleee Tony!!! You were supposed to be counting!!!!” Asta a fost culmea exasperări când în loc să număr la vaţea ascunselea eu am urmărit-o tiptil în schimb pe ea până la locul unde vroia să se ascundă. Şi când a dat să se întoarcă în loc să o vadă pe mătuşa Laurie care trebuia să se ascundă cu ea îl vede în schimb pe unchiul Tony ce trebuia să numere. Nimic nu e mai amuzant decât o lecţie de vaţea ascunselea dată pe un ton serios de către un copil de 4 ani. “Uncle Tony you count and we hide! You have to count first uncle Tony!” Btw dacă aveţi copii care vă exasperează cu cântecul din Frozen “Let it go!” aduce-ţii la mine. După ce o să mă audă pe mine ţipând cântecul ăla cu patos nu o să le mai trebuiască “Let it go!” toată viaţa. De fapt o să aibă coşmaruri de fiecare dată când o să-l audă. De fapt, numai când o să vadă zăpadă şi o să şi amintească cu spaimă de ziua în care Uncle Tony a cântat "Let it go!"
Ideea de bază e că sunt ca un copil, unul ce nu trebuie lăsat nesupravegheat. Ca de exemplu când de ziua recunoştinţei, lăsat singur în bucătăria părinţilor lui Laurie, am observat un calendar în care erau notate onomastici şi alte zile importante. Alegând un weekend liber am pus şi eu următoarea notiţă: “Feed uncle Tony pie day!”. Pentru că dacă îmi place vreo mâncare în Canada atunci este plăcinta lui Janice. Coincidenţa face ca weekendul pe care l-am ales în calendar să pice în această sâmbătă. Şi nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit cu Janice la uşă cu o plăcintă în mână si urarea “Happy feed uncle Tony pie day!” pe buze. Ca să vedeţi dragilor că “crime does pay!” de “Feed uncle Tony pie day!” (cacofonia intended)
Din păcate pentru Janice acest act de bunătate din partea ei a dezlănţuit un monstru. Căci dacă pun mâna din nou pe calendarul ăla o să fie “Feed uncle Tony pie day” every day! Lucru căruia i-am spus şi ei ca răsplată pentru plăcinta delicioasă de cireşe. Şi cu povestea spusă nu-mi mai rămâne decât să vă întreb: Voi ce aţi mâncat bun de “Feed uncle Tony pie day”?

Cea mai mare slabiciune!

Nu ştiu cum s-a făcut aseară că am deschis eu, pentru prima oară în foarte multă vreme, tembelizorul. De obicei mă uit la televizor doar când aştept să se încarce vreo planşa la jocurile mele şi atunci arunc doar o privire fugară la showurile lui Laurie. Am văzut atâta dramă la Kardashians încât să mi ajungă pentru o viaţă. Noroc că m-a salvat toamna, au început ăştia să bage seriale bune. Dar după cum vă spuneam ieri am deschis şi eu tembelizorul la marea dezbatere pentru postul de primar al oraşului Toronto. O să vă scutesc de detalii pentru că sunt sigur că nu vă interesează. Eu m-am uitat pur şi simplu din curiozitate să văd şi eu o dezbatere la americani. Pentru cei ce nu ştiu, eu am fost odată tânăr şi naiv şi am crezut în naivitatea mea că pot schimba lumea în bine dacă mă înscriu într-un partid. Aşa că m-am înscris la liberali, pentru că toată viaţa m-am considerat un liberal în gândire. Asta şi faptul că taică-miu, liberal înrăit, îmi sponsoriza activităţile. Eu şi tovarăşii Alex & George mergeam la sediul partidului în weekend când nu aveam ore la liceu. Ne beam cafeaua cu tovarăşul Ramzi, fumam vreo 3 pachete de ţigări (sponsorizate de taică-miu fără cunoştinţa lui), jucam licitaţie şi după mai trăgeam şi o filozofală cu tovarăşul Traşcă. De fapt Cătălin nu filozofa el doar ne argumenta logic că el are dreptate şi noi nu şi din toţi oameni pe care i-am cunoscut el este probabil cel mai sincer dintre toţi. De o sinceritate de aia dură că dacă zici vreo prostie o să ţi zică în faţă. Nu pentru că vrea să te insulte ci pentru că vrea să te schimbi şi deşi nu am vorbit cu el de câţiva ani tot timpul o să-l consider unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am deşi nu m-a iertat nici măcar odată.
Dar deviez, asta e problema cu “memory lane” te duce pe alte cărări. De fapt ce vroiam să zic e că trecutul meu politic a alimentat curiozitatea de aseară. Aşa că mi-am belit şi eu ochii la candidaţi cum îşi aruncau cifre şi “facts” de la unu la altul. Dar partea care pe mine m-a marcat cel mai mult din toată dezbaterea a fos când la un moment dat moderatorul le pune o întrebare dificilă. Dacă tot s-a vorbit de ce veţi face, de care vă sunt atuurile ce ar fi să ne ziceţi şi care vă este cea mai mare slăbiciune.
O întrebare extrem de pertinentă zic eu şi aşteptam cu sufletul la gură să aud răspunsul candidaţilor. Cine nu ar fi? Deja vedeam cu ochii minţii cum Doug zice că are o problemă cu controlatul gazelor intestinale în public. Şi Tory că îi place să şi exerseze râsul malefic în cabina de duş. Spre marea mea surpriză lucrurile nu au decurs exact după cum îmi închipuiam.
Primul a fost Doug care a zis ceva în genul: Cea mai mare slăbiciune a mea e pasiunea arzătoare pe care o am pentru acest oraş şi locuitorii săi. La această declaraţie până şi moderatorul, deşi omul profesionist, a ridicat o sprânceană. Cum e pasiunea un defect domnule Ford? Întreabă moderatorul pe un ton grav. Păi ştiţi pasiunea mea pentru locuitorii acestui oraş mă duce câteodată să fiu un pic emoţional, pentru că eu sunt atât de pasionat de Toronto şi pasionat în a salva banii cetăţenilor. 
Foarte departe de simfonia băşinilor pe care o întrezăream eu. Olivia Chow nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi ea tot pasionată era dar nu neapărat despre locuitori. Ea era pasionată de cifre, de acele rapoarte ce conţin date importante despre oraşul ei mult iubit. Şi că ea e un pic maniaco obsesivă când vine vorba de a rezolva problemele oraşului. Moderatorul având deja experienţa Doug Ford nu s-a mai mirat şi de “slăbiciunea” lui Chow. Tory nici măcar nu a mai încercat să mascheze atuul în slăbiciune ci a trecut direct la promovarea calităţilor sale.
Inspirat de exemplul candidaţilor pentru primăria oraşului Toronto m-am decis să vă dezvălui, vouă cititorii mei fideli, cel mai mare defect al meu. Este Modestia. Da! Aţi văzut bine. Modestia...
Probabil vă întrebaţi cum e modestia un defect. Mulţi dintre voi, sunt sigur, trăiţi sub impresia că modestia e o calitate dar eu vă asigur că nu este nimic mai departe de adevăr. Luaţi-mă pe mine ca exemplu, eu sunt şi mereu am fost un modest. Întotdeauna m-am subapreciat punând pe alţii înaintea mea în ciuda faptului că eu sunt mai frumos, mai deştept şi nu în ultimul rând mai modest decât ceilalţi. Întotdeauna am fugit de glorie şi am lăsat pe alţii să se scalde în adoraţia semenilor mei când este clar că nimeni nu merită adoraţia lumii mai mult ca mine. Până şi voi cititorii mei suferiţi din cauza modestiei mele. Cum? Vă întrebaţi. Păi nu pot nici măcar să vă spun ce gusturi excelente aveţi din cauză că sunt prea modest.
Dar nu lăsaţi povara modestiei mele să vă afecteze aşa cum nu o las nici eu ci bucuraţi-vă în relevaţia că mâine va fi weekend şi o să aveţi timp de activităţi mai interesante decât să citiţi bălăriile mele.

Aniversare

Când am împlinit un an de Canada eu eram de fapt în România la nunta frăţiorului meu aşa că mi-am ratat şansa pentru postarea aia interesantă de după un an. Articol în care mi aş fi etalat simţămintele faţă de patria mumă şi cea adoptivă. În care v-aş fi împărtăşit din vasta mea experienţă canadiană acumulată cu sârguinţă timp de un an şi probabil v-aş fi povestit cum m-a plămădit pe mine experienţa emigrării etc. Din fericire mi-am ratat şansa aşa că nu v-am plictisit aiurea. Lecţiile pe care încerca taică-miu să ni le bage în cap de mici copchii se aplică şi în România şi în Canada, oamenii de aici sunt la fel ca şi cei de acasă iar eu am rămas neschimbat. Dacă e o diferenţă între Je de România şi Je de Canada e ca Je de Canada face o supă de pui magnifică. Şi că weekendul viitor dacă o să am timp o să plusez cu o tocăniţă.
Dacă de aniversarea de un an în Canada nu vreau să vă vorbesc în schimb vă voi povesti despre altă piatră de hotar traversată mai recent. Parcă era ieri când tremurând de emoţie am pus pentru prima oară piciorul în biroul Roofmart Melford. Ţin minte şi acum interviul cu Derek, interviu care mi s-a părut un pic ciudat pe moment pentru că eu aveam aşteptări ca în filme şi el nu prea avea niciuna. La interviu când m-am prezentat eram îmbrăcat în cel mai bun costum. Cu lecţia învăţată pe dinafară, influenţat de toate trainingurile la care participasem şi determinat în disperarea mea să mă “vând” cât mai bine. Şi bine m-am vândut! La nici juma de oră după interviu am primit un telefon de la Help Unlimited ca să mi zică că am fost angajat. Tanti de la agenţie era pusă şi pe şotii că m-a întrebat întâI cum m-am descurcat la interviu. Eu în modestia mea i-am zis că excepţional iar ea mi-a răspuns că am dreptate şi că vor să încep cât mai curând.
Un an a trecut de atunci şi nu o să vă mint am avut destule dificultăţi la noul loc de muncă. A fost mai ales dificil în primăvară când după 5 luni de frecat mentă a trebuit să şi muncesc. Eu personal vroiam să intru în pământ de ruşine când după 5 luni eu nu stăpâneam încă jobul. Mi-a trecut însă din ruşine mai ales că greşelile mele au fost mereu minore şi de obicei m-am prins singurel de ele. Mi-a trecut de tot când am văzut ce “bine” se descurcă alţi oameni cu ani de experienţă pe acelaşi job. Recunosc că greşeli minore mai fac şi în ziua de azi dar am învăţat să nu pun la inimă, toată lumea greşeşte şi chiar foarte des. Important e să ţi asumi responsabilitatea şi să înveţi din ele. Vă spun sincer că la început mie era frică de telefon, de fiecare dată când suna îi aruncăm supervizorului o privire lungă ca mâtza din Shrek şi pe bună dreptate după cum reiese din următoarea conversaţie:
Eu: Does it start with S Andy? S from snake?
Andy: Noooo! It starts with F. F from fucking F from fucking.
Astea ne sunt conversaţiile cu unii dintre clienţii noştri asiatici când încercăm să dibuim pe ce stradă îşi vor livrate materialele. Iar dacă înainte eram un pic speriat de bombe acum mă i-au la întrecere cu superviser-ul cine ridică receptorul mai repede şi nu numai. Nu de o singură dată a trebuit să le explic mai marilor companiei pe unde greşesc ca după să văd emailuri cu ideile mele şi creditul lor. Nu că m-ar deranja ba din contră. Atâta timp cât la sucursala noastră merge treaba bine restul numai contează. Şi pot să mă consider norocos că la muncă sunt înconjurat de oameni de treabă cu care mă înţeleg bine. Tot adevărat este că eu sunt singurul care se înţelege bine cu toată lumea. Asta probabil pentru că mie nu-mi cad galoanele când e vorba de muncă. Nu că oamenii sunt leneşi ci orgoliul batel ar Dumnezeu e de vină. Aceeaşi oameni peste tot, în orice birou din lume trebuie să fie cineva mai cu moţ. Eu încerc să nu mă implic în dramele altora, glumesc şi râd cu toată lumea.
Zicea Francisca recent că ei îi place la muncă în Canada că ăştia sunt mai "professional" ca românii. Eu nu îi împărtăşesc opinia, de exemplu un şofer ne povestea astăzi cum a tras el o căcare atât de mare încât a trebuit să se ridice de pe WC ca să-l separe pe rahat de fund. Nu numai că omul a decis a se confidența noua despre mişcările lui intestinale da ne-a tras şi un reenactment. Sunt sigur că şi voi ca şi mine, auzind acestea, aţi fi avut câteva întrebări. Eu de exemplu l-am întrebat dacă ar fi putut să folosească produsul finit ca pe o sabie laser ca în Star Wars. O întrebare care sunt sigur că v-ar fi măcinat şi pe voi. Răspunsul dezamăgitor! Maxim ar fi putut fi folosit ca o măciucă sau un dildo după cum a simţit nevoia să adauge shipperul. Aşa că pentru voi cei din România care vă gândiţi că ajungeţi într-o vreo ţară sofisticată cu standarde ridicate nu vă faceţi griji Francisca munceşte probabil undeva frumos prin downtown. Eu muncesc în Scarberia, locul unde sofisticarea şi profesionalismul se duc să moară.
Nu vreau să rămâneţi totuşi cu impresia că muncesc în vreun loc îngrozitor, din contră. Eu sunt recunoscător pentru jobul pe care îl am. Nu e high end recunosc dar e un loc de muncă onorabil, e acea primă treaptă pe care toată lumea trebuie să o urce. Şi cel puţin la muncă am timp destul încât să mai scriu şi câte un articol pe blog aşa cu întreruperi desigur da calul de dar nu se caută la dinţi.

Despre arta negocierii!

Sunt sigur că aţi realizat, după numeroasele postări asupra subiectului, că eu am devenit un ciclist avid. Din păcate pentru mine calitatea slabă a bicicletei mele şi recenta accidentare au sunat încheierea prematură a sezonului din acest an sau cel puţin aşa credeam. Vedeţi voi bicicleta mea era de calitate proastă, nu era făcută pentru cineva cu o constituţie puternică ca a mea (asta ca să nu zic că sunt dolofan). După nici o săptămână de când am cumpărat bicicleta, pedalele erau deja distruse, plasticul cedând imediat sub apăsarea mea puternică. Noroc că prietenul Ray mi-a dat unele din metal cu mult mai rezistente şi astfel mi-am continuat traseul zilnic muncă - casă.

Long story short în cele două luni de abuz din partea mea, bicicleta a început să se prăbuşească sub povara jobului. Roata din spate era deja îndoită şi se învârtea ciudat, rulmenţii din roată scrâşneau dureros de fiecare dată când apăsam pe pedală iar frânele făceau contact cu roata jucăuşă punându-mă pe mine la muncă etc. Situaţia nu era deloc roz mai ales dacă mai bag la socoteală şi mica accidentare suferită acum două săptămâni unde săracul Bucefal mai mai că şi-a dat duhul. Cine e Bucefal vă întrebaţi? Este numele bicicletei mele obţinut printr-un sondaj de opinie pe facebook. Mai era şi numele calului lui Alexandru Machidon, cel mai mare general al istoriei antice. Eu personal înclinam spre Bestia Neagră dar democraţia şi a spus cuvântul.

Din păcate, Bucefal, s-a dovedit mârţoagă şi nu armăsar legendar aşa că nu a făcut faţă presiuni drumului meu zilnic. Eu eram deja pregătit să îi fac o înmormântare cu toate onorurile. Un fel de merci killing cum făceau cowboy-i de prin americi la caii cu piciorul rupt. Din fericire pentru Bucefal o conversaţie între mine şi băieţii de la muncă i-au salvat viaţa. Căci în loc să-l arunc pe Bucefal la gunoi ei m-au povăţuit să-l returnez la Canadian Tire că poate îmi dau un refund sau un exchange pe el. Zis şi făcut, această sâmbătă l-am călărit pentru ultima oară pe Bucefal până la Canadian Tire unde am început o discuţie cu şefa de raion. În care i-am explicat frumos cum dumnealor mi-au vândut o bicicletă necorespunzătoare greutăţi mele. Că şi eu am fost un idiot sau mai bine zis un zgârcit că am ales o bicicletă ieftină şi de proastă calitate nu le-am menţionat. Scopul fiind să îi fac pe ei să se simtă vinovaţi pentru că mi-au vândut ceva necorespunzător. Aşa că le am arătat revoltat cum juca roata din spate hora uniri de una singură, cum frâna se freca de roată ca o blondă de Irinel Columbeanu şi după ce am menţionat în treacăt de vreo 20 de ori cum eu numai vreau aceeaşi bicicletă înapoi. caci nu vroiam să mă întorc din nou peste 2 luni ca să mi o repare din nou. 

Şefa de raion, probabil exasperată la maxim, mi-a zis să aştept niţeluş să vadă ce se poate face. După 5 minutele se întoarce madam cu o monstruozitate de bicicletă, cu roata de 29 de inch. Monstrul era la vânzare pentru 600 de dolari dar pentru că eu îmi arătasem deja partea de machidon zgârcit, şefa de raion a fost dispusă să o vândă la preţul de 300 CAD cum fusese la promoţie acum o lună. Bun, zic eu, da ce fac cu Bucefal? Păi vă dăm creditul pe bicicletă şi plătiţi doar diferenţa. Adică doar 150 de dolari? Întreb eu timid. Da! Zice madam. Ok! Zic eu cu patos şi uite aşa m-am ales cu Ragnarok.

Şi am încălecat pe o să şi v-am spus povestea aşa. Numai că povestea nu se încheie aicea, alimentat de succesul de la Canadian Ţâre m-am decis să mă i-au la harţă cu un alt gigant. De data asta din telecomunicaţii şi anume Bell. Acum 3 luni subsemnatul negocia aprins cu o tanti de la Bell ce suna foarte româneşte. Obiectivul meu era internet nelimitat cu viteză bună + telefonie şi cablu de bază la un preţ lunar micuţ. Mă tot păcălea atuncea madam că internetul lor e cel mai bun şi îmi povestea cu mândrie cum îi merg ei toate deviceurile prin casă şi garaj. Bun! Zic eu, da vezi madam că ăştia de la Rogers cică dau mai ieftin (minţeam şi eu să scot un deal). Păi ştiţi domnule că dacă vă luaţi asta şi cu asta şi băgaţi în bundle şi asta salvaţi 20 de dolari că le aveţi pe toate trei. În sfârşit după ce m-a plimbat prin o mie de oferte şi mi-a băgat-o şi pe aia că are o ofertă disponibilă doar în acest moment şi că dacă închid telefonul ciu ciu asemenea deal. Ne-am pus de acord la preţul de 129 CAD pe lună. Nu ştiu acuma dacă m-am ţepuit sau nu şi sincer nici nu vreau să ştiu (lăsaţi-mă să trăiesc în ignoranţa mea) chestia e că după vreo 3 luni de promo în care plăteam mai puţin de 100 CAD pac m-a loveşte o factură de 159 de CAD. Opaaaa! Ţipă revoltat portofelul! Păi după ce negociez cu mătăluţă 5 ore, după ce ţi arăt ce machidon zgârcit sunt şi tu creezi că poţi să mă taxezi cu 30 de dolari în plus faţă de ce stabilisem? Ticăloşie şi nu altceva. Aşa că pun mâna pe telefon şi sun că vreau să mi reziliez contractul. De ce? Mă întreabă o domniţă de la telefonie. Păi ştiţi madam, nici nu mi am pus telefonul acu două luni de zile şi deja mi-aţi dat numărul la toate firmele ce vor să mi vândă câte ceva de numai am linişte în casă. Başca negociasem cu voi 129 pe lună şi voi mă taxaţi 159. Vreau să cancelez madam. Putem să facem ceva ca să vă ţinem la noi? Mă întreabă timid domniţa. Da! Daţi-mi bani înapoi şi taxaţi-mă la preţul stabilit înainte. Ţip eu supărat. Please hold! Zice domniţa şi uite aşa am aşteptat vreo 10 minuţele cu Laurie aruncându-mi priviri încărcate. Căci Laurie auzind doar juma de conversaţie se gândea că a înnebunit lupul şi o lasă fără telefon. De unde să ştie ea că eu îmi foloseam skill-urile dobândite pierzând la poker pentru o cacealma de proporţii? I want to have a land line! Mă roagă duios Laurie. They lied to us! I am canceling it! Ţip eu în receptor pentru ca madam de la Bell să audă. What is it sir? Întreabă timid madam. Nimic! Zic pe un ton răutăcios. Într-un final domniţa îmi promite tariful asupra căruia convenisem iniţial. Bun! Zic eu domniţei de la Bell. Da să fie pentru ultima oară când trebuie să sun la dumneavoastră!

Dacă e o lecţie pe care imigrantul trebuie să o înveţe rapid în Canada e arta de a negocia. Aici oamenii sunt diferiţi, nu vor bătăi de cap, preferă să ţi dea jumate din magazin doar ca să nu le strici ziua. Şi e de înţeles şi eu păţesc la fel la muncă. Un client a primit peste 700 de dolari în materiale de la compania noastră pentru o greşeală măruntă pentru ca un manager sau un superviser nu a vrut bătaie de cap. În acelaşi fel lenea canadienilor este exploatată de către companiile lor. Din câte am înţeles cei de la Bell sunt ticăloşi mari, umflă nota de plată fără nici o bază reală. Dacă te prinzi bine, dacă nu te prinzi iara bine. Şi cum zicea tatăl meu mereu: Copilul până nu plânge, taţă nu suge!

Mare e gradina domnului!

Recent, facebook ul şi ziarele au fost invadate de ISIS şi toate ororile pe care acest grup radical le comite. Şocant este într-adevăr că în această epocă modernă asemenea orori să se întâmple şi sincer m-am simţit binecuvântat că nu mă aflu în una din acele ţări unde aceşti terorişti activează. Mă bucuram că oamenii din jurul meu sunt oameni moderaţi şi au nişte valori morale, nu ca aceşti terorişti care calcă în picioare toate drepturile umane. Sau cel puţin aşa credeam, asta până când am citit câteva din comentariile “creştinilor” şi a oamenilor “civilizaţi” asupra islamului şi a musulmanilor. De la “nuke them!” şi “islamul e sursa tuturor răutăţilor” sau “o să aştept islamiştii cu toporul” etc. E incredibil cum reuşim să băgăm în aceeaşi oală un grup radical şi o masă de oameni ce numără 22.7% din populaţia lumii. Credeţi-mă pe cuvânt când vă zic că dacă toţi musulmani sunt oameni răi sau dacă islamul ar fi credinţa satanei (cum am citit pe unele forumuri) atunci lumea asta ar fi fost în haos. Din fericire pentru noi toţi, nu toţi musulmani vor să declare jihad ul asupra noastră. Lucru ce din păcate nu reiese din comentariile oamenilor “civilizaţi”. De fapt singurul lucru care este evidenţiat sunt asemănările dintre aceste grupări radicale şi aceşti “occidentali” însetaţi de sânge. Generalizează, cine nu e cu ei este împotriva lor, sunt mai buni decât restul, au mereu dreptate etc De subliniat este că natura umană are o parte întunecată, prezentă în toţi şi gata mereu să şi scoată capul urât afară. Sunt mulţi care ar spune “păi dacă uni occidentali sunt la fel de răi ca şi terorişti cum de la noi nu sunt decapitări şi oameni vânduţi în sclavie, femei violate etc?”. Răspunsul e simplu, în societatea noastră există un preţ de plătit. Dacă X violează pe cineva e trimis la închisoare unde va fi probabil violat de Y. În acele ţări destabilizate legea e de partea celui puternic şi tocmai de acea aceste atrocităţi sunt comise. Dar înainte să dăm vina pe Islam sau pe musulmani pentru toate nenorocirile acestei lumi hai mai bine să aruncăm o privire la propria noastră istorie. Războaiele mondiale şi Holocaustul, sclavia din statele unite, masacrarea populaţiilor aborigene etc. Doar câteva exemple unde occidentalii au fost eroii negativi, unde occidentalii au masacrat şi violat fără nici o discriminare sau urmă de compasiune. Cum ar fi fost dacă evreii ar arunca cu bombe atomice peste toată Europa ca plată pentru holocaust? De fapt să arunce cu bombe peste toţi creştinii din lume pentru că cei ce i-au persecutat erau creştini. Eu nu vreau să fiu învinovăţit şi persecutat doar pentru că un român s-a dus la furat în Spania, nu vreau să se uite afro-americani cu ură la mine doar pentru că nişte oameni albi, cu care eu nu am avut nici o tangenţă, le-au pus în lanţuri strămoşii. Şi cea ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face. Aşa că nu o să mă uit urât la colegul turc din liceu, a cărui singură crimă a fost că nu ne-a adus destule baclavale la şcoală. Aşa cum nu o să mă uit urât la tovarăşul Ramzi doar pentru că ne lua banii la licitaţie.

Mie frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla cu această societate a noastră dacă nu am mai fi nevoiţi să respectăm legile. Câţi dintre noi în aroganţa noastră consideră că sunt mai buni decât restul? Că poate bogăţia vecinului ar arăta mai bine în curtea lor, că poate nevasta vecinului ar arăta mai bine în patul lor. De ce să trăiască vecinul în bogăţie şi ei să moară de foame? De ce să aibă vecinul maşini luxoase şi femei frumoase? Invidia ar da naştere la ură iar ura ar da naştere la scuze că să obţină ce vor. Este evreu, este negru, deci este ok să-i violez nevasta şi să îi fur bogăţia. Improbabil? Foarte probabil, de fapt asta făceau creştinii evreilor în evul mediul, asta au făcut creştinii evreilor în al doilea război mondial. Aroganţa este cel mai mare defect al omului, când te pui pe tine deasupra celorlalţi, cânt te crezi mai deştept şi mai frumos decât restul nu faci decât să ţi închizi ochii şi urechile. Nu o să mai vezi un om în faţa ta, nu o să mai auzi un strigăt de ajutor şi o să vezi în loc de suferinţă doar un beneficiu material. Uitaţi-vă la la cea ce fac oamenii din societatea noastră care sunt mai presus de lege. Corporaţii gigantice ce te omoară cu produsele lor, nu atât de repede ca teroriştii e adevărat dar te omoară oricum. Credeţi că aceste companii nu ştiu că zahărul provoacă diabet? Ştiu! Dă mai ştiu şi că zahărul provoacă dependenţă la fel ca şi drogurile. E o decizie pe care aceşti oameni o fac în deplină cunoştinţă de cauză, te fac dependent de produsul lor chiar dacă ştiu că îţi face rău şi pentru ce? Pentru bani, pentru ca tu să te trezeşti dis de dimineaţa în fiecare zi şi să îţi rupi spatele în timp ce ei se lăfăiesc prin staţiuni turistice. Şi nu se aplică numai companiilor alimentare, guvernele, companiile farmaceutice, băncile etc Şi nu se aplică numai bogătaşilor ci şi oamenilor de rând singura diferenţa este zona de impact. Câţi dintre voi nu a fost vândut de vreun “Iuda” şi câteodată nici măcar pentru vreun beneficiu ci doar ca să îţi facă un rău, ca să ţi strice ziua, ca să ai şi tu o existenţă mizerabilă ca şi ei.

Acest rău există în toţi, unii îl stăpânesc mai bine, alţii îl lasă să îi domine. Că ar trebui să facem ceva în privinţa acestor oameni care terorizează alţi oameni prin Siria şi Irak. Eu zic că da, ar trebui să facem ceva în privinţa lor ca şi în privinţa corporaţiilor ce ne hrănesc otravă dar indiferent ce acţiune am lua, această acţiune nu trebuie să aibă la bază ură, nu ar trebui să fie răzbunare ci justiţie. De ce justiţie şi nu ură? Pentru că ura generează ură, pentru că ura transformă omul care te-a rănit în drac, copiii lui în draci mai mici, nevasta lui în mamă de draci şi poporul lui în popor de draci. Şi ura o te transforme în cea ce ai urât de la bun început.

Mă bucură faptul că atâţia oameni sunt revoltaţi de faptele acestor bestii cu feţe umane şi că vor să îi oprească dar mă întristează când o categorie de oameni paşnici şi muncitori sunt aruncaţi la grămadă fără nici o discriminare cu aceşti indivizi. Nu mă interesează ce zice Coranul, dacă îndeamnă musulmanii să omoare creştini sau nu, atâta timp cât un musulman respectă legile statului şi respectă drepturile omului atunci musulmanul ăla poate să stea la aceeaşi masă cu mine. Nu o să urăsc un om doar pentru că el citeşte o altă carte faţă de mine şi în nici un caz nu o să învinuiesc un om pentru cea ce face altul. Iar cei ce îşi deschid gurile pe internet fără să aibă şi creieraşul conectat ar trebui să se gândească că poate rănesc un vecin sau un prieten sau vreun coleg de facultate. Toată ura asta nejustificată care se toarnă aiurea pe internet loveşte pe cineva. Toate vorbele, toate insultele sunt nişte săgeţi otrăvite îndreptate către inima cuiva. Când o să creştem oare din fiinţele astea mici şi meschine ce se bucură de suferinţa altora în oameni?

De pe la munca

Niciodată nu am vrut să devin omul ăla plictisitor care vorbeşte numai despre muncă, gen i s-au rupt blugii colegii X sau colegul Y a zis despre cutărică că e incompetent etc. Dar azi trebuie să fac o excepţie. Din păcate serviciul meu aicea în Canada e de aşa natură încât îţi petreci mai mult timp cu colegii de la muncă decât cu familia. Când tot universul tău orbitează în jurul unui singur lucru cum reuşeşti să vezi peste acest pavilion, frumuseţile de afară?
În România mergeam cu fratele meu după marfă, discutam cu agenţi, cu fetele de la magazin, cu clienţi, ne întâlneam cu prieteni la cafele prin oraş în timp ce îi ziceam marelui boss că suntem la marfă. Era un job dinamic, plin de imprevizibil căci mereu se întâmpla câte ceva: ba se strică vreun frigider ba îţi venea vreun control prin vizită ba aveai vreun client turmentat. Ba vreo colegă răzbunătoare îţi turna o sticlă de apă în cap, retribuţie pentru un pahar nevinovat etc. Până şi inventarele erau fun mai ales când monotonia număratului era întreruptă de bomboane ce cădeau "accidental" în capul colegelor. Colege care nu aveau nici un respect pentru autoritatea "bossului" şi se răzbunau îndoit pentru fiecare "accident" provocat de mine.
În schimb aicea, în Canada, mereu aceeaşi 5 oameni timp de 9 ore jumate pe zi, acelaşi cadru, mereu aceleaşi conversaţii, plictiseală. Totuşi în această perioadă, plictiseala zilnică a fost mai scurtă deoarece vremea frumoasă din această toamnă a determinat clienţii noştri să fie mai activi. Mai ales că sezonul mai are puţin şi se termină deci toată lumea a tras tare. Şi astfel am ajuns la concluzia că mie chiar îmi place să muncesc, trece ziua mai repede. Desigur doar pentru că sunt în Canada nu înseamnă că m-am transformat peste noapte într-un "professional employee". Pe lângă faptul că am decorat biroul managerului cu "I love soccer!!!" şi "Number 1 soccer fan!" am mai modificat şi câteva transfere în paint cerând în loc de ţigle, samosas. Tot în ultima vreme superviser-ul meu a început să ia nişte cursuri aşa că m-am băgat şi eu partener de studiu. Contabilitatea de aici e un pic diferită de faţă de cea din România da merge după aceleaşi principi aşa că am fost capabil să o ajut cu temele. Acuma s-a apucat de un curs despre "business communication", deci face prezentări în power point aşa că am ajutat-o din nou. De ce vă spun asta? Pentru că ajutând superviser-ul cu temele ei mi sa deschis şi mie apetitul de a face ceva, de a mă provoca intelectual, de a pune bătrânul neuron la treabă. Am vorbit cu o cunoştinţă de aici care conduce un bridging program pentru Seneca college, din cercetările mele pe internet cică au un procentaj foarte bun (80%) de aţi găsi un job în industrie. Problema e că vine cu un "price tag" de 2500 CAD iar nu sunt sigur ce job o să obţin în domeniu. Până şi un simplu "clerk" care prelucrează actele pentru o firmă poate să zică că lucrează în finanţe. Dacă ar fi fost o şansă de 80% ca să obţin un job de 4k pe lună atunci aş fi sărit pe această oportunitate dar nu cred că ăsta e cazul. Iar programul în sine nu te învaţă nici un skill necesar pentru un job în domeniul financiar ci cum să obţii jobul respectiv, te învaţă aparent de networking şi te pune în contact cu oameni şi firme ce lucrează în domeniul respectiv, lucruri pe care eu consider că aş putea să le fac şi singurel. Cred că preţul programului e cam piperat şi nu mă refer numai în privinţa banilor, programul ar ţine 6 luni. 6 luni de 9 ore pe zi la muncă după care cursuri. Nu o să mai am nici o viaţă! Sunt împărţit între Da sau Nu, pierd oare o ocazie foarte bună? Ori arunc bani pe geam? Voi ce ziceţi? Ştiţi pe cineva care a urmat cursurile astea şi a avut succes cu ele? Se merită oare? Ah atâtea întrebări complicate pentru o Duminică atât de frumoasă!