Tuesday 24 December 2013

Asteptand de Ajun!

Cu o privire lungă, plină de regret, la patul cald şi la fata din el, am ieşit pe uşă. Noaptea încă ţinea cerul sub mantia ei neagră şi frigul mă apăsa greu, încordându-mi spatele şi smulgând încă o înjurătură printre dinţi la adresa ierni canadiene. Zăpada cădea în fulgi mici îngheţaţi ce îşi croiau drum prin straturile de haine aducând frigul pe pielea deja de găină.
“De Ce?!” Era întrebarea ce persista în mintea mea laolaltă cu frigul. “De ce trebuie să mă duc şi în ajunul crăciunului la muncă?” Un murmur îmi ieşea din gât ce semăna teribil cu o altă înjurătură la adresa frigului. Şi nici măcar frumuseţea zăpezi ce acoperea totul în alb sau dansul fulgilor de nea nu aveau vreun efect asupra stări de spirit.
Tărăindu-mi picioarele cu frică prin zăpada fină. Mintea acum concertându-se la pericolul ascuns sub pudră albă. Am ajuns într-un final în staţia de autobuz cu ochii mijiţi în căutarea luminilor albastre ce i-ar vesti venirea. Speranţa topindu-se încet în lipsa lor.
Între timp un canadian parcă ieşit din Duck Dinasty, cu o barbă stufoasă de culoarea focului. Venea încet spre staţie cu un zâmbet mare pe buze şi o ţigară în mână. Părea să aibă vreo 50 de ani şi imunitate la frig. Mâna, fără mănuşă, ducea leneşă ţigara la gură în timp ce fumul expirat îi ascundea faţa în ceaţă. Fără mănuşi sau fes şi zâmbind. Destul ca să-l urăsc instantaneu. Mi-am îndreptat spatele, simţind mănuşile şi masca ninja arzând sub privirea amuzată a omului.
Minutele curgeau greu, zăpada începând să se depoziteze în barbă roşcată a omului fără nici un efect asupra zâmbetului. Cu spatele încă drept, luptându-se cu frigul, scurtam zarea în speranţa luminilor albastre. Forţându-mi corpul să nu-mi tremure am zărit într-un final autobuzul. Şi cum îl priveam veninând încetişor, canadianul deja uitat, am observat că era pe banda greşită. Deja un gând cutremurător încolţea în mintea mea. “Bus not în service”. Am privit neputincios şi îngheţat cum autobuzul a trecut pe lângă noi. Toate blestemele cunoscute ameninţând să iasă la suprafaţă. Într-un final nu am reuşit decât să zic un îngheţat “Bad Luck! Aye?”. Canadianul îmi zâmbeşte, mâna scoţând din buzunar o altă ţigară pe care şi o aprinde încetişor de parcă vom mai avea ceva de aşteptat. Îmi venea să-l trag de barbă şi nu altceva. Cu calmul lui de gheaţă şi aparent imunitatea la frig.
Din timp în timp îmi aduceam aminte să mi îndrept spatele încovoiat de frig. Ochii aruncând priviri de foc la zăpadă ce încă curgea din cer încetişor. Până şi zâmbetul canadianului părea parcă un pic mai şters, mai îngheţat. Iar o mână acum se ascundea într-un buzunar. Noi lumini albastre în zare se apropiau încetişor. Masca ninja ascunzându-mi rânjetul de fericire. Încă puţin şi voi fi în autobuz la căldurică, la adăpost de intemperiile ierni canadiene. Rânjet ce să topit rapid când mesajul “Bus not în service” trona din nou deasupra autobuzului. Până şi zâmbetul canadianului sa topit şi un “Come on!” frustrat i-a ieşit din barbă acum albă.
Instant bună dispoziţie mi-a revenit şi cu un zâmbet ascuns de mască ninja şi cu cea mai caldă voce i-am zis omului "There's another one comming!" Şi aşa şi era, alte lumini albastre veneau agale care de data asta s-au oprit în dreptul nostru. Şi după ce am făcut un schimb de priviri cu canadianul, pline de sentimentul de camaraderie care acum mă umpleau faţă de barbă roşie, ne-am urcat în autobuz. Unde am fost întâmpinaţi de către şofer cu un simplu "Merry Christmas!".

Monday 23 December 2013

Brrrrrrrrrr!!!

Iacă veni şi Iarna Canadiană cu ploaie şi gheaţă şi se pare că nici 7 cojoace nu-s destule să ne mai apere.

Crengi pline cu gheaţă, prea grele să fie susţinute de către copaci au lăsat destui oameni fără curent electric.






Deşi jumătate din oraş era paralizat sub gheaţă străzile sunt curate ca lacrima de la prima ninsoare şi până acum.





De ce oare tu Măzărică, luptătorule pentru libertate, Che Guevara al Constanţei, nu reuşeşti aceasi performanţă pentru alea 5 zile din iarnă când ninge şi în Constanta?



Saturday 21 December 2013

Despre cum poporul ce a inventat kung fu-ul influenţează economia Canadiană

După 5 luni în Canada am ajuns la concluzia că în Toronto oameni nu se împart în săraci şi bogaţi. Ci în oameni care se duc la chinezi şi oameni care nu se duc la chinezi. Cu jumătate din populaţia oraşului fiind imigranţi şi marea majoritate fiind chinezi foarte multe afaceri mici din Scarborough sunt deţinute de asiatici. Şi cu riscul de a părea un pic rasist trebuie să spun că toate aceste firme chineze împart aceleaşi caracteristici indiferent că vorbim de un super market, de o frizerie sau de un depozit de materiale chinez. Cea mai importantă fiind preţul.
Dacă veţi avea şansa să vorbiţi cu un mic întreprinzător în Toronto probabil vă va spune despre cum chinezi strică piaţa cu preţurile lor mici. Lucru foarte adevărat, frizeria chineză este de 3 ori mai ieftină decât competiţia. Iar clienţi mei nu se sfiesc să mi spună cum depozitele chinezeşti au preţuri mai mici decât noi, distribuitori. Iar Lone Tai Supermarket mă atras cu preţurile mici la fructe legume cât şi la carne.
Dacă aş face un produs cu 10 lei se va găsi un chinez să-l facă doar cu 3.
Deşi preţurile mici atrag foarte mulţi clienţi şi sperie competiţia, afacerile chinezeşti nu au curăţat încă piaţa canadiană. Motivul? Mizeria! Chiar dacă sunt atât de eficienţi în aşi ţine costurile şi preţurile la minimum, chinezi au foarte mult de muncă la “aspectul” afaceri. Deşi tunsul la frizeria chinezească mă costat de 3 ori mai puţin şi frizerul părea că ştie ce face, sincer nu ştiu dacă vreau să mă întorc. Aspectul neîngrijit al salonului mă face să mă gândesc dacă îşi tratează uneltele la fel, aceleaşi unelte care trec şi prin părul meu. Iar supermarketul chinezesc deşi avea un preţ incredibil la carne modul în care carnea era ambalată mă făcut să merg mai departe. Într-un fel mă gândesc că în România am văzut destule practici necorespunzătoare ca să ajung la concluzia că şi cel mai frumos ambalat peste sau cotlet poate a fost prelucrat de nişte mâini fără mănuşi. Poate produsele din supermarketul chinezesc au fost mai puţin contaminate decât cele ambalate frumuşel şi las un lucru trivial ca aspectul să îmi influenţeze judecată. Dar câteodată aparenţele nu înşeală şi dacă o mână de vopsea e prea scumpă pentru chinezi trebuie să te întrebi dacă şi alte lucruri importante au fost tratate superficial pentru un dolar economisit.
De când am un job în Canada am ajuns să văd bani total diferit. Acum un produs are o valoare total diferită. Numai este doar 10 lei sau 10 dolari ci este timpul petrecut la muncă pentru al obţine. Şi cu un salariu micuţ ca al meu, totul este foarte scump. Privind din această perspectivă produsele şi serviciile chinezeşti sau thrift stores au devenit foarte atrăgătoare în ciuda aspectului mizerabil. Dar dacă trebuie să calci prin nămol măcar fă-o cu grijă. Momentan încă adun informaţii despre unde să găsesc produsele şi serviciile de care am nevoie la un raport preţ/calitate satisfăcător.

Wednesday 18 December 2013

Cumparaturi de Craciun

În clanul Ross, unde am fost primit cu braţele deschise, tradiţia este că fiecare să tragă de Crăciun un nume din pălărie. Fiind un clan numeros ar fi fost prea mult financiar ca să facem cadouri tuturor aşa că un nume, un cadou. O practică care este foarte răspândită în Canada. La locul de muncă, Laurie a trebuit să participe în “a secret Santa” unde a trebuit să cumpere cadouri mai multor colegi. Din fericire pentru mine la RoofMart nu se practică aşa ceva. Cel mai frumos cadou pentru firmă fiind probabil faptul că ne târâim la muncă în fiecare zi.
Odată cu intrarea în Decembrie se poate spune că sezonul pentru cadouri s-a deschis. Toată lumea înnebunită după cumpărături. Băiat inteligent cum sunt am reuşit să mi fac cumpărăturile online. Astfel am reuşit să cumpăr cadoul perfect pentru numele tras la tombola pe amazon.ca. Totuşi dacă sunteţi un nou iniţiat în cumpărăturile online ca mine trebuie să aveţi mare grijă să nu vă păcăliţi. Ţineţi minte că lucrul comandat pe internet poate să fie ceva total diferit faţă de ce aţi crezut că este şi astfel să vă aflaţi într-o situaţie neplăcută. Ca de exemplu să îi cumpăraţi nevestei o carte după serialul preferat doar ca să o returnaţi pentru că e în franceză şi astfel să pierdeţi vreo 20 de dolari în restocking fees. Nu că aşa ceva mi s-ar întâmpla mie. Ce v-am povestit i să întâmplat unui prieten al cărui nume nu pot să îl dezvălui şi a cărui inexistentă nu o puteţi dovedi.
Deşi mi-am făcut toate cumpărăturile online să nu credeţi că am scăpat de mallurile aglomerate şi de sesiuni prelungite de shopping. Chiar dacă eu mi-am făcut cumpărăturile online asta nu înseamnă că şi Laurie şi le-a făcut pe ale ei. Aşa că Laurie mă rugat să merg cu ea la cumpărături şi cu un zâmbet graţios poate un pic forţat i-am răspuns afirmativ.
Cum se face că unui bărbat îi trebuie 5 secunde să se decidă ce trebuie să cumpere şi unei femei îi trebuie 5 ore nu voi şti niciodată. Cert este că după ce m-am ţinut după fusta ei prin tot mall-ul ajunsesem să declar orice articol de îmbrăcăminte ca “amaizing” său “perfect” poate poate se va decide. Şi desigur folosind toate argumentele posibile şi imposibile ca să nu mergem la celălalt magazin unde după spusele lui Laurie ar putea fi mai “cheaper”. Din fericire într-un final ne-am decis ce să cumpărăm şi amândoi ne am simţit mai uşuraţi.
Acum că mă uit în retrospectivă mă bucur că m-am dus cu Laurie la cumpărături. Am ieşit din casă, m-am plimbat cu Laurie, am dat din nas când am văzut preţurile exorbitante din “The Bay”, am alergat prin zăpadă trăgând-o pe Laurie după mine ca să prindem un autobuz şi am mâncat un McWrap. Şi deşi nu aş putea numi ziua ca aventuroasă măcar nu a fost monotonă. Aşa sunt femeile ciudate câteodată, te obligă cu zâmbetul pe buze să faci ceva ce nu vrei şi într-un final ajunge să ţi şi placă. Ticăloşie şi nu altceva.

Saturday 7 December 2013

Updates

Cu cât petrec mai mult timp în Canada observ că mă “minunez” din ce în ce mai puţin şi din păcate şi scriu mai puţin. Odată cu găsirea unui job stabil care îmi mănâncă aproape toată săptămâna nu am mai avut nici timpul şi nici energia să explorez oraşul Toronto ca la început. Weekendul îl petrec de obicei plimbându-mă cu Laurie prin împrejurimi încercând noi restaurante sau puburi ori mergând la shopping. O tradiţie periculoasă ce trebuie stârpită de la rădăcină. Mai ales că mie imposibil să zic nu când ochişorii verzi ai lui Laurie se uită insistent la mine. Nu că ar fi o mână spartă când vine vorba de cumpărături în general, dar ca orice femeie îi plac hainele. Şi cum eu nu pot să îi zic ei NU nici ea nu poate să zică NU când e vorba de haine. Şi astfel se face că mândra pleacă să şi cumpere cizme şi se întoarce cu un sacou sau intră într-un magazin să şi cumpere o pălărie şi se întoarce cu mănuşi. Şi deşi am obţinut permisiunea lui Laurie să vă povestesc cum am ajuns să dau 20 de dolari pe 60 de grame de ceai de iasomie pentru că o iubesc, nu am să o fac.
Ce pot să vă zic însă e că mi-am decorat primul brad de crăciun în Canada. Şi deşi este un brad artificial, amarat si care a văzut zile mai bune este totuşi bradul nostru şi sunt foarte mândru de cum l-am decorat. Mai ales că procesul de împodobire a necesitat o sticlă de vin, nişte colinde la televizor, câteva lumânări aprinse şi o fată cu ochişori verzi.




Atmosfera festivă ne-a cuprins şi la birou, unde înălţimea mea să dovedit de folos în agăţarea decoraţiunilor de Crăciun. După supusele managerului tradiţia este ca noul angajat să facă cadouri celorlalţi angajaţi. Cea ce am şi făcut! Din păcate pentru ei cadourile fiind doar nişte cutii goale ambalate frumos pe care le puteţi observa la baza bradului.




În rest viaţa mea în Canada a ajuns într-un stadiu de rutină: munca - casa. Lucru care nu-mi displace, neaparat am avut destule temeri şi emoţii în primele luni. Acum numai trebuie să mă gândesc cu frică dacă voi găsi un loc de muncă ci pot să mă relaxez şi să mă bucur de ce are Canada de oferit. Acum Laurie şi cu mine ne gândim la viitor, la ce vrem de la viaţă. Stăm amândoi pe canapeaua noastră mică, în apartamentul nostru micuţ şi ne facem planuri de viitor. Deşi am studii în finanţe să nu vă gândiţi că Laurie şi cu mine ne gândim să investim bani în obligaţiuni/acţiuni/aur sau ceva de genul. Planurile noastre includ o canapea mai mare pe care să putem sta amândoi întinşi când ne uităm la Tv, o maşină la mâna a doua, un apartament mai mare, o vizită în România şi Irlanda, să cucerim lumea (: P) etc.
La muncă sunt norocos să am un colectiv minunat. Deşi sunt “the new guy” şi sunt tachinat destul de des nu mă las mai prejos. Atmosfera este destul de relaxată. Colegii şi clienţii sunt mereu puşi pe glume, lucru ce face ziua să curgă mai repede. Managerul ne face cafeaua de dimineaţă, supervisor-ul face toată munca şi “the new guy” se relaxează citind cărţi. Şi deşi nu glumesc despre manager că ne face cafeaua de dimineaţă, exagerez un pic când vine vorba despre atribuţiunile mele. De fapt nu citesc cărţi pe cât de mult mi aş dori. Cu cât acumulez mai multă experienţă şi încredere la locul de muncă cu atât responsabilităţile mele se înmulţesc. Consider că fac o treabă foarte bună. Superviser-ul îmi acordă mână liberă ce denotă încredere. Clienţi par să mă placă şi până şi o tanti de la Head Office care a venit să mă antreneze a fost plăcut surprinsă să vadă că îmi ştiu deja meseria. Încă am probleme să înţeleg ce îmi spun unui clienţi asiatici la telefon dar nu sunt singurul. Până şi superviser-ul care este o veterană cu 8 ani vechime în această firmă şi tot are probleme să îi înţeleagă. În rest încerc să mă fac cât mai util şi să compensez lipsa experienţei cu o atitudine pozitivă şi hărnicie.

Aş putea zice că aventura mea în Canada a ajuns la un nou stadiu. Unde visele prind contur şi încep să se realizeze. Am început să strâng resursele pentru noi aventuri. Cine ştie poate la anul pe vremea asta o să urmez exemplu atâtor canadieni care se duc în vacanţe prin Jamaica sau Barbados să scape de iarna canadiană. Şi o să am lucruri mai interesante despre care să scriu ca de exemplu cum mi se prăjeşte fundul pe o insulă exotică. Până atunci mă pregătesc emoţional pentru primul Crăciun departe de casă. Deja simt un val de tristeţe când mă gândesc la familia din România de care o să mi fie dor nespus. Faptul că nu voi mânca sarmale şi cârnaţi de aceste sărbători nu face decât să toarne sare pe rană. Totuşi nu trebuie să uit că acesta va fi primul meu Crăciun în Canada şi că ar fi păcat să-l petrec posac gândindu-mă la ce nu am. În schimb am să-l petrec numarandu-mi binecuvântările: o fată frumoasă cu ochii verzi, un nou job, o nouă familie, noi prieteni şi desigur mai puţină grăsime pe artere.
În final vreau să vă urez un Crăciun fericit alături de cei dragi and a happy new year!



Tuesday 3 December 2013

De ziua ta draga Romanie!

Nu am vrut să scriu nimic iniţial despre ziua României. Unul din motivele principale este că am nişte sentimente foarte contradictoriii despre România şi desigur despre români. Dar citind câteva din blog urile româneşti pe care le urmăresc şi care au tratat subiectul în diferite forme m-am decis să împărtăşesc şi eu din gândurile mele despre muma ţară din perspectiva unui nou imigrant în Canada.
Eu am plecat din România nu împins de nevoi materiale ci din cu totul alte motive. Dacă aş fi stat în România aş fi avut un loc de muncă decent, asigurat în afacerea familiei şi probabil nu aş fi fost forţat să sparg pereţi falşi în construcţii pentru 9 dolari pe oră în altă ţară. Deci nu lipsa merindelor pe masă mă împinge pe mine să scriu acest articol. Eu sunt şi nu sunt mândru de ţara mea de baştină. Sunt mândru când văd tineri români la televizor câştigând medalii la olimpiade sau premiati de NASA pentru realizări academice. Sunt mândru când recunosc artişti români pe posturile de radio canadiene (deşi nu sunt neapărat fanul lor).
Din păcate asta nu înseamnă că sunt mândru când văd un popor înfrânt. Nu sunt mândru când bătrânii noştri sunt puşi să aleagă între mâncarea de zi cu zi şi medicamentele de care au nevoie. Nu sunt mândru când toată populaţia unei ţări trebuie să dea sau să primească mită într-un fel sau altul. Nu sunt mândru de o ţară care te forţează să fi “şmecher” ca să supravieţuieşti. O ţară unde omul trebuie să înveţe cum să păcălească sistemul ca să aibă succes.
Şi nu sunt de acord cu “Politicienii sunt de vină”. Dacă cineva îşi bagă mâna în buzunarul tău în autobuz îl plesneşti, ţipi după ajutor, nu te laşi jefuit fără să faci nimic. Dar ne am obişnuit să fim călcaţi în picioare de nişte oameni exact ca noi. Nişte oameni pe care îi facem răspunzători de soarta noastră dar dacă am avea şansa le-am lua locul şi le am urma exemplu. Şi poate suntem câţiva români decenţi din fire care nu am abuza de o funcţie. Dar asta nu ne iartă poate de cel mai mare păcat de care românii sunt răspunzători. Indolenţa! Suntem un popor care poate să vorbească şi 7 ore pe zi despre politichie şi clasa politică dar nu ne facem timp nici măcar 5 minute ca să votăm. "Nu avem cu cine vota!" O să ziceţi mulţi. Votaţi cu ecologişti cu partidul republican, cu nea Marin de la etajul 2. Votaţi cu un partid care ştiţi că nu a fost la putere deci care încă nu va furat. Să vedem ce o să zică marile noastre partide când o să piardă câteva scaune de senatori şi deputaţi. Dacă câteva autobuze o să influenţeze alegerile când 60% din români se prezintă la vot. Sau dacă UDMR o să obţină 5 %.
 Din fericire noi nu ne deranjăm pentru nimicuri ca alegerile. Suntem prea inteligenţi să ne irosim energia pentru a vota o schimbare. Doamne fereşte să ne comportăm ca nebunii din Canada, Grecia sau Franţa care chiar ies în stradă când nu le convine ceva. De ce să dârdăim în frig afară când putem să flămânzim şi să dârdâim de frig în casă?
Politicienii sunt de vină. Noi suntem curaţi ca lacrima, nu avem nici o responsabilitate. Nu este vina noastră că politicieni sunt corupţi. Chiar dacă am putea să îi schimbăm cu alţii şi pe aceia cu alţii noi. Chiar dacă am putea ieşi în stradă să protestăm împotriva legilor nedrepte şi să ne facem frustrările cunoscute. Nu este vina noastră. Politicienii ar trebui să fie toţi oameni de onoare şi să facă ce e drept şi corect fără ca noi să îi păzim. Canadienii şi francezii sunt nişte neîncrezători şi nişte huligani dar nu noi. Noi poporul român putem să mergem zambind 8 ani pe mâna PSD-ului încrezători în scuzele lui Năstase, Mitrea. "Suntem o economie de tranziţie!" Asta ne au zis timp de 8 ani. Câte "privatizări" dubioase s-au făcut oare în acei 8 ani după revoluţie? Nimeni nu ştie. Pentru că nimănui nu i-a păsat. După am crezut în democrato-liberali, PNL şi PDL. Şi ei ne-au zis "Criză" şi sub acest titlu au furat şi ei tot în 8 ani ce-a mai rămas de la PSD. Iar acum avem un guvern social-liberal cu un preşedinte democrat.
Vrem schimbare, vrem altă clasă politică dar nu putem să facem această schimbare în noi înşine. Când canadienii ies în stradă şi protestează că echipa lor de hochei preferată a pierdut noi stăm în casă când bătrâni ne mor de foame, boală sau frig. Când copiii noştri sunt omorâţi de câini comunitari. Când şpaga este un fenomen zilnic din viaţa noastră. Când străinii vin şi ne fură resursele naturale şi ne lasă otrăvurile.
Stăm în casă şi dăm vina pe politicieni. Iar canadienii un popor recunoscut pentru politeţea şi manierele deosebite distrug un oraş întreg pentru că au pierdut un meci de hochei.
Dar a fost ziua României. Şi cadou de ziua ei i-am scris un mic poem:
                                    Sărmană Românie
                                     Buchet de flori
                                     Îmi pare rău
                                     Căci cu spatele plecat
                                     Te am cedat la corbi

Thursday 14 November 2013

Weekend

  În România nu am fost niciodată în stare să apreciez frumuseţea weekendului. Datorită afaceri familiei, care întotdeauna ne-a ţinut ocupaţi şi în timpul săptămâni şi în timpul weekendului, nu am fost niciodată în unison cu amici mei. Nici nu se făcea bine vineri şi Facebook-ul era deja inundat cu mesaje despre weekend şi ce fericită e toată lumea că în sfârşit a venit.
     Acum În Canada, deoarece am un job de luni până vineri, pot în sfârşit să apreciez weekendul la adevărata lui valoare. Unul din motivele principale pentru care aştept acum vinerea este faptul că în fiecare săptămână, în această zi ce anunţă sfârşitul unei săptămâni de muncă este şi ziua magică în care contul meu bancar creşte. Cei de la Help Unlimited virând bani direct în cont. Şi deşi este o sumă modestă comparată cu salariul canadienilor reprezintă totuşi rodul munci mele într-o săptămână şi este mereu binevenit.
     Deoarece muncesc 9 ore jumate şi îmi ia 2 ore drumul dus întors către muncă, o zi de muncă reprezintă 11 ore jumate petrecute departe de Laurie şi de micul meu apartament. Fapt ce face weekendul şi mesajele pe Facebook ce îl anunţă să fie acum foarte bine primite. În sfârşit pot să dau şi eu share la căţeluşi şi bebeluşi leneşi şi fericiţi ce ne anunţă cu un zâmbet mare că în sfârşit e vineri şi putem în sfârşit să ne bucurăm de acele 2 zile magice din săptămână unde putem să facem tot ce ne dorim. Şi după o asemenea introducere vă gândiţi probabil că eu de obicei fac nişte lucruri incredibil de interesante cu weekendul meu de acea îl aştept cu nerăbdare. Ei bine o să vă povestesc în detaliu cum mi-am petrecut weekendul acesta.
     În primul rând vreau să vă comunic că în sfârşit am ajuns la Swiss Chalet şi am mâncat “The Ribs”. După ce am fost torturat nenumărate ori de reclama acea infernală despre aceste costiţe marinate 24 de ore în sosul Swiss Chalet. În sfârşit am putut să mi satisfac această curiozitate şi desigur o foame de lup. Compania nu a avut decât de adăugat la această experienţă culinară, fiind însoţit de către mica mea Laurie şi părinţi ei. Şi deşi Swiss Chalet nu e vreun restaurant de cinci stele fac nişte costiţe şi un pui excelent la preturii rezonabile.
Sâmbătă după ce iniţial am pornit să bem o cafea la Starbucks ne am oprit în final la un mic restaurant japonez. Când zic restaurant să nu vă gândiţi la chelneri care vă conduc la masă zâmbind sau împingând cărucioare grele cu platouri de mâncare ci mai degrabă un fel de fast food gen MacDonalds unde se serveşte Teriaky un fel de mâncare japoneză. Eu am ales un rulou plin cu bucăţi de pui, tăiţei, nişte verdeţuri şi alte nebuni pe când Laurie a ales ceva cu nume exotic, ce anume nu mai ţin minte să vă spun. Dar era delicios, vă stau martor asupra acestui lucru fiindcă i-am furat din mâncare ca de obicei. După această plimbare lungă am urmărit un film două şi am petrecut o sâmbătă seară liniştită acasă.
Duminica când m-am trezit, datorită unei probleme tehnice cu internetul, mă luat un chef de curăţenie surprinzător. După ce m-am luptat cu farfuriile din chiuvetă, am trezit bătrânul aspirator din debara şi m-am chinuit să aspir praful din apartament. Datorită vechimi utilajului folosit nu am reuşit decât să stârnesc un nor de praf şi să o trezesc pe Laurie din somn. Supărat nevoie mare cu performanţele aspiratorului am decretat că trebuie să cumpărăm altul. Şi cum Janice, mama lui Laurie, trebuia să meargă cu Laurie la cumpărături am profitat la maxim de maşina ei. După ce am umplut un cărucior cu chipsuri, nutella, pizza congelată, ton şi supă la borcan am pornit să mi aleg un nou aspirator. Eu vroiam iniţial să optez pentru un aspirator european pe care să-l trag după mine dar după o conversaţie cu un bătrânel asiatic şi o teleconferinţă cu Laurie şi Janice am optat într-un final pentru aspiratorul din poză.


  După ce am ajuns acasă am asamblat aspiratorul şi împreună cu Laurie am testat monstrul. Am elaborat un test greu de trecut pentru orice aspirator. Am luat 3 chipsuri le am aruncat pe podea şi după ce am călcat pe ele am încercat să aspirăm. Din două mişcări cu noul aspirator şi podeaua era ca nouă. Aspirator - 1 Chipsuri – 0. Din păcate deoarece deja aspirasem toată casa cu vechiul aspirator nu am putut să mă joc mai mult cu noul aspirator care coincidenţă aduce un pic a maşină de curse. Vruum Vruum!
    Restul Duminici l-am petrecut pregătindu-mă pentru noua săptămână. Mi-am pus la treabă noile casolete cumpărate de la Walmart, umplându-le cu mâncărică pentru la serviciu. Laurie mi-a spălat hainele de muncă şi după un pahar de vodka cu grapefruit roşu eram pregătit pentru o nouă săptămână la birou.
     Şi acum probabil vă întrebaţi de ce aţi irosit 5 minute din viaţa voastră ca să citiţi despre noul meu aspirator. Ei bine mai mult că sigur datorită cuvântului weekend din titlu.


Tuesday 5 November 2013

Subtilităţi

      Cum stăteam eu azi la locul de muncă, uitându-mă pe pereţi şi reflectând adânc la ce o să mănânc diseară. Şi după ce am stabilit solemn că o să înfulec nişte cotlete de porc la grătar cu sos din usturoi şi miere, gândurile mele au luat o întorsătură bruscă. De ce este Canada diferită de România?
      Rumegam în sinea mea faptul că deşi Canada are clădiri înalte cu zeci de etaje, falnicul CN tower, roller coastere de 200m, munţi falşi şi alte monumente impresionante nu în arhitectura oraşului Toronto stă diferenţa pentru mine. Mai ales că trăiesc în Scarborough şi muncesc în Scarborough deci toată ziua văd doar case. Şi nu e ca şi cum diferenţele dintre cele două ţări sunt chiar atât de mari. Da! România are mai multe găuri în şosele. Dar eu în Canada nu conduc să apreciez lipsa gropilor ci merg cu autobuzul. Oameni sunt la fel peste tot, uni buni alţi răi. Iar nu e ca şi cum canadieni au case în spaţiu sau maşini zburătoare. Venind din Constanţa pot să spun că maşinile din Mamaia sunt mai cool şi mai scumpe decât maşinile de pe aici. Deci ce face Canada să nu fie ca bătrâna Românie? Ei bine diferenţa constă în mici subtilităţi, iată câteva:
     Brânza: Canadieni habar nu au ce înseamnă o brânză bună. Nimic din plasticul lor galben nu se compară cu brânza noastră. Am ajuns să plâng până şi după brânza nasoală de la Kaufland, ştiţi voi, aia despre care zicem cu toţi că e făcută cu aracet. Ce n-aş da să pot mânca o felie de brânză de la ţăran din casă cu o ceapă, nişte pâine neptun şi poate şi nişte slănină pe acolo. Off... Vise! În schimb sunt obligat să mănânc un tip de caşcaval prost făcut, plastifiat de zici că e guma Turbo de odinioară, fără miros, ce vrea să fie a brânză. Bleah...
     Coadă: Deşi autobuzele canadiene sunt foarte ţări: îngenunchează, îţi zic staţiile, au loc pentru bicicletă şi au o sârmă de care tragi ca să se oprească în staţia ta. Sunt în schimb la fel de leneşe ca şi cele româneşti dacă nu şi mai leneşe. Da! Există o aplicaţie pe mobil care îţi zice când va veni autobuzul în staţie dar şi eu sunt leneş aşa că nu prea mă obosesc cu aplicaţia deci aştept şi 20 de minute în staţie aşteptând autobuzul. Şi cum aşteptam odată în staţie singur cuc, rezemat de un stâlp roşu ce semnalizează staţia am observat un lucru tulburător. Toată lumea care venea în staţie se aşeza în ordine în spatele meu formând o coadă. Şi deşi noi ca o naţie ştim ce înseamnă să stăm la coadă am rămas stupefiat de faptul că poţi forma un rând ordonat în staţia de autobuz. Şi acum ţin minte cum în România năvăleam ca huni în autobuzul ce ne ducea de la liceu la gară doar ca să prindem un scaun. Cum bătrâni ne făceau morală că să le cedăm locurile şi desigur eu băiat cuminte şi respectuos (dar mai ales modest) le acordăm scaunul meu. Aicea nu se întâmplă aşa ceva. Autobuzul are nişte reguli de fier. Dacă te ai aşezat pe locurile destinate bătrânilor sau invalizilor şi nu ai eliberat locul pentru ei atunci eşti dat jos de către şofer fără prea multe discuţi. Dacă ţi ai găsit un loc normal să ţi aşezi posteriorul atunci poţi să fi sigur că nici un bătrânel, cucoană sau Sf Petru în persoană nu o să ţi ceară să îi cedezi locul. De ce? Pentru că nu ai nevoie de un motiv, dacă simţi nevoia să stai jos poţi să stai jos. Nimeni nu o să creadă că merită locul acela mai mult decât tine chiar dacă e mai în vârstă, duduie sau vreun specimen de vietate urbană. Dacă acesta e un lucru pozitiv sau nu rămâne de discutat. Cert este că am văzut tineri stând jos pe scaune cu telefoanele mobile în mână şi bătrânei obosiţi stând în picioare.
      Ciudăţenii: Toronto este un oraş care îmbrăţişează diversitatea. În tot ce constă ea. De la rapperi chinezi cu pantaloni în vine (stilul Justin Bieber) ce "cânta" prin autobuz la afro-americani ce fac moonwalking în metrou şi la doamne blonde ce tremură prin McDonalds din Dumnezeu ştie ce motive asupra căruia nu voi specula. Chestia este că eu deşi om cu frica lui Dumnezeu şi încă destul de românizat încât să fac ochii cât cepele în faţa originalităţi unor indivizi probabil că par la fel de ciudat ca şi ei având în vedere că stau şi mă zgâi la nişte oameni ce aparent în Toronto nu ridică nici o sprânceană. Decât probabil a unor imigranţi ca mine încă ne adaptaţi şi încă ignoranţi. Cert este că acum încerc să evit să arunc priviri curioase bătrânului în bermude care împarte cu mine acelaşi autobuz în fiecare dimineaţă. Din câte ştiu eu omul vrea să şi ţină bijuteriile la rece sau urmează vreun ritual religios. Totul e posibil în acest oraş minunat.
     Engleza?!: Deşi vorbesc o engleză descrisă de foarte mulţi ca impecabilă m-a lovesc constant de bariere lingvistice datorită accentelor atâtor naţiuni ce se contopesc în populaţia oraşului Toronto. Accent chinezesc, indian, sud american, persan, italian, irlandez sunt doar câteva din accentele cu care mă lovesc zilnic. Acestea aparţinând câtorva din clienţi şi angajaţi firmei unde lucrez. Imaginativă frustrarea mea încercând să înţeleg un accent chinez combinat cu linie telefonică proastă. Şi totuşi trebuie să înţeleg ce interlocutorul meu îmi transmite, trebuie să zic pe un ton politicos de 10 ori "Can you please repeat that again?" şi după ce am luat mesajul să îl şi confirm de vreo 3 ori doar ca să fiu sigur. Dar mă mâncat să vin în Canada şi acu o să mă scarpin:)

     Concluzia: Dacă România este mumă pentru uni ei bine este o mamă aspră, îţi dă mâncare gustoasă să te îngraşe dar nu îţi dă nici un ban de buzunar, te trimite la muncă cu ciorapi rupţi şi când îţi arde câte una nu te mai ridici. Pe când Canada este ca o tanti frumos parfumată, că de atrage pe mulţi, un pic îndepărtată ce ţi dă mâncare proastă, artificială, bani de buzunar mulţi să tot arunci pe bălării de care nu ai nevoie, ciorapi de bumbac ce miros a petrol şi datorii să plăteşti prostiile ce le ai cumpărat. Unde este mai bine? Depinde de fiecare. Mie îmi este dor de România, am copilărit acolo şi pentru mult timp mă definit şi mă transformat iar acum că sunt departe înţeleg că România noastră pe lângă familia lăsată are şi farmecul ei aparte de care mie dor. Canada e noua mea iubire, e atât de vie, plină de senzaţii noi, de necunoscut dar mai ales e plină de oportunităţi. Deşi iubirea mea pentru această ţară s-ar putea schimba după ce oi da cu capul de o iarnă Canadiană.



Wednesday 30 October 2013

La munca

    A trecut deja ceva timp de când cei de la Help Unlimited m-au trimis la Roofmart pentru primul meu interviu serios din Canada. După cum v-am povestit deja am primit jobul şi din cauza unei problem de comunicare am început munca şi mai devreme cu o săptămână decât v-am menţionat anterior. Deci pot să zic că am deja ceva experienţă la locul de muncă.
    Vreau să zic că mă consider norocos că am găsit acest job aşa de rapid, la nici 3 luni de când am aterizat în Canada. Mai ales de când am intrat în contact cu atâţia imigranţi care nu au fost atât de norocoşi ca mine. Uni dintre ei aşteptând şi 6-7 luni până la un prim job decent. Foarte mulţi începând ca şi mine cu un survival job care presupune o muncă grea şi desigur prost plătită după standardele canadiene. Nu că acum aş câştiga mult mai bine decât muncind pentru Anton dar măcar e un office job. Deci mă pot îmbrăca la cămaşă şi să încerc să arăt profesional. Cea ce e infinit mai bine decât să curăţ toalete industriale, o muncă pe care o imigrantă din Bulgăria a trebuit să o facă pentru 50 de dolari pe zi (acum doamna respectivă munceşte ca şi inginer).
     Deşi cei de la Help Unlimited mi-au zis că voi începe munca pe 23 octombrie, din cauza unei probleme de comunicare cu cei de la Roofmart am primit un telefon pe 16 octombrie. Când am fost invitat cordial să mă prezint la noul loc de muncă. Aicea a trebuit să parcurg cu Rick (safety guy) mai multe protocoale de securitate despre cum se manevrează o stivuitoare, despre echipamentul de protecţie ce trebuie purtat în depozit. Ce constă în cizme cu botul de metal (pe care le-am achiziţionat de la Walmart cu 69 CAD) şi o cască de plastic care ţi se pune la dispoziţie de către firmă. În mod normal Roofmart îşi rambursează angajaţi cu 50% din valoarea cizmelor dar cum eu sunt angajat Help Unlimited pentru încă 17 săptămâni nu pot să beneficiez. Tot cursul de siguranţă a durat vreo 3 ore după care am dat un test pe care l-am luat cu punctaj maxim. Vreau să menţionez că oricine ar fi luat punctajul maxim la test deoarece se putea observa cu uşurinţă marcaje la răspunsurile corecte. Dar şi fără ajutor tot cred că aş fi luat nota maximă. După ce am terminat cu testul am pornit spre casă fericit mai ales că am fost plătit să stau şi să ascult toate acele măsuri de securitate şi să mă plimb prin incinta Roofmart în căutarea ieşirilor de siguranţă şi a stingătoarelor de flăcări.
     A doua zi m-am trezit la ora 5 dimineaţa, mi-am făcut o cafeluţă mi-am pregătit nişte waffles cu sirop de arţar, m-am dichisit şi am plecat la noul loc de muncă. Aici am aflat că pentru următoarele 3 – 4 luni o să frec menta deoarece nimeni nu pune ţigle pe acoperişuri când e zăpadă şi ploaie aşa că cei de la Roofmart o să folosească aceste 3-4 luni să mă pregătească pentru noua mea poziţie de clerk/shipper. Deci o să stau la birou o să mă uit pe pereţi sau o să mi scriu pe blog sau o să citesc o carte, două şi o să fiu plătit ca şi cum aş munci non stop. Trăiască Canada!
     Acum deoarece încă vremea este frumoasă mai avem din când în când câte un client, aşa că eu sau Shivani (colega mea de birou) îi luăm comanda, o prelucrăm în sistem şi încasăm când e cazul. Mai răspund la câteva telefoane mai scriu câte un e-mail şi că de obicei frec menta. Între timp uitându-mă pe pereţi am făcut deja două săptămâni la noul loc de muncă şi azi în poştă am găsit şi primul cec de la Help Unlimited. Deşi cei de la agenţie au zis că o să mi vireze bani direct în cont, datorită unei greşeli au uitat să mi facă plata aşa că mi-au trimis un cec.
      Deci dragi cititori acum sunt în sfârşit un membru productiv al societăţi Canadiene, care îşi încasează cecurile, îşi plăteşte taxele şi desigur freacă menta la birou.

    

Sunday 20 October 2013

Unde cerul se prabuseste si calaresti focul dragonului. Emotii tari la Canada's Wonderland...

    De când am pus piciorul în Canada, o vizită la Canada's Wonderland a fost printre priorităţi. E unul dintre acele locuri despre care toată lumea îmi vorbea. Un must see al Canadei. Şi în această frumoasă zi de duminică ne-am îmbarcat spre marea aventură ce o reprezintă acest uimitor parc.
     Demn de menţionat este Laurie ne-a făcut rost de 2 bilete pentru Canada's Wonderland pentru doar 20 de dolari. Un târg uimitor pe care ea la aranjat prin intermediul Kijiji şi care ne a ajutat să economisim peste 80 de dolari cumpărând biletele de la un simpatic cuplu asiatic.
    Aşa că dis de dimineaţă, la 10 AM ne-am urcat într-un autobuz pe care l-am schimbat cu metroul după care ne-am urcat în alt autobuz şi după o oră jumate am ajuns în sfârşit la intrarea parcului.







Odată intraţi în Canada's Wonderland ne-am lovit de primul obstacol: "În ce să ne dăm prima oară?". Cu vreo 10 roller coasters, unul mai gigantic decât celălalt şi o mie de alte atracţii a fost greu să alegem dar cred că am făcut o alegere bună când am ales: "Windseeker" (Towering high above the Park, WindSeeker will ascend 301 feet (91.7M) and spread its metal arms, swinging riders at a 45-degree angle at speeds up to 50 kilometers per hour!).






 
 După ce am văzut întreg parcul de la înălţime ne-am decis să ne dăm într-un roller coaster. Pentru că Laurie a mai fost în Canada's Wonderland a ales unul dintre preferaţi ei: "MineBuster" (Its immense wooden track is full of side-winding turns, stomach lifting camel humps and breath-taking drops.).
      Pentru cineva care nu s-a mai dat niciodată într-un roller coaster vreau să vă zic că a fost o experienţă înfricoşătoare. Să fi aşezat într-un cărucior de metal fără nici un pic de control în timp ce mergi cu o viteză extraordinară pe un roller coaster din lemn. Cu accentul pe "din lemn", încercând o mie de senzaţii când roller coasterul te poartă nebuneşte prin curbe, pante şi alte nebunii şi desigur zguduindu-te tot drumul. O primă experienţă nu prea plăcută. Dar acum când mă gândesc la primul meu roller coaster ride şi pot să-l compar cu celelalte atracţii pe care le-am încercat pot să zic că numai pare deloc înfricoşător, aş putea să-l numesc chiar relaxant.




     După the Minebuster am dorit ceva mai relaxant aşa că ne am urcat în: "Orbiter" (An exciting gravity-defying ride where you are spin in a gondola and then lifted vertically 20 metres above the ground!) Care este practic o roată ce se învârte cu tine din nou la viteze extraordinare în timp ce eşti într-o cutie de metal. Şi de unde poţi să vezi in detaliu cum te apropii de pământ şi apoi de cer şi din nou de pământ şi din nou de cer în timp ce sandvişul de la Subway urca din ce în ce mai mult în gât. Dar ca şi în cazul lui Minebuster acesta s-a  dovedit a fi o atracţie pentru sugari în comparaţie cu celelalte maşinări.




     Deoarece sandvisul a rămas în stomac şi încrederea noastră a crescut ne-am decis să încercăm un nou roller coaster. Şi nici un roller coaster nu sună mai cool ca: "Dragon Fire" (Rider climb to 78 feet (23.77M) then travel at speeds of 50km/hour through 4 inversions including 2 loops, a corkscrew and a helix.). Aşa că ne-am aşezat la coadă ca să călărim focul dragonului şi să îi testăm puterea. După 3 minute coboram zguduiţi din el cu zâmbetul pe buze şi picioarele cam ameţite. Un roller coaster care ne-a oferit emoţii puternice în timp ce ne purta cu peste 50 de km pe oră, învârtindu-ne prin aer. Şi deşi credeam că nimic nu este mai înfricoşător decât faptul că am stat cu picioarele în sus în timp ce mergeam cu 50 km pe oră, mă păcăleam amarnic.
     Ca să o luăm mai încetişor, să ne mai revenim ne-am decis să ne aşezăm la cea mai lungă coadă pentru un roller coaster. Ca să ne urcăm în temutul "Thunder Run" (Take a ride through Wonder Mountain on Thunder Run!). Nu vă faceţi griji deşi sună periculos acesta a fost cel mai sigur şi liniştit trenuleţ, singura lui atracţie fiind faptul că te poartă prin interiorul muntelui artificial din Canada's Wonderland. Sincer am avut mai multe emoţii dându-mă în leagăne. Da! M-am dus în Canada's Wonderland şi m-am dat în leagăne. Don't judge me! Laurie m-a forţat.




















 
  După o plăcută plimbare cu trenuleţul şi după ce ne am dat în leagăne amândoi eram pregătiţi pentru ceva mai provocator. Aşa că Laurie şi cu mine ne-am aşezat la rând pentru "Flight Deck" (Trains travel at almost 80km/hour through 5 inversions highlighted by an Immelmann loop which is named after an aircraft maneuver made famous by Max Immelmann, a World War 1 pilot). Deşi alte rides în care eu şi Laurie ne-am dat o să vă pară mai periculoase decât acesta, vă declar solemn că nimic nu mi-a provocat mai multă frică, ameţeală şi dorinţa de a nu fi plecat de acasă azi, mai mult decât acest roller coaster. Nu numai că te trezeşti cu picioarele în sus mergând cu 80 de kilometri pe oră, nu numai că eşti zguduit şi capul ţi se loveşte de două palete menite să te ţi-l protejeze ci în acelaşi timp eşti învârtit în curbe periculoase când încerci disperat să păstrezi imaginea din faţa ochilor să nu fugă şi sandvisul să nu se ridice prea mult. A fost una dintre cele mai înfricoşătoare experienţe ale vieţi mele şi sincer nu mie ruşine să recunosc. Pentru cineva care nu a mai fost în viaţa lui într-un roller coaster faptul că am supravieţuit acestuia fără să-mi vomit maţele este ceva de care să fiu mândru.







     Din nefericire pentru mine acest roller coaster a deschis apetitul lui Laurie pentru ceva mai provocator. Şi nimic nu arată mai provocator ca: "Leviathan" (Riders will be dropped from 306 feet (93.27M) at an 80 degree angle; travelling over 5486 feet (1672.1M) of track at speeds reaching 148km/hour). Nu cred că alt nume ar fi mai potrivit pentru acest monstru. E primul lucru pe care îl vezi când te apropii de Canada's Wonderland şi e singura atracţie pe care o vezi de oriunde. Cel mai mare şi cel mai rapid roller coaster din Canada şi Laurie vroia să se dea în el. După the Flight Deck sincer eram pregătit să merg acasă. Şi cu nervi zguduiţi am lăsat-o pe Laurie să se dea singură în Leviathan. Recunosc pentru prima oară în viaţa mea mi-a fost mult prea frică că să fac ceva. Şi deşi câţiva dintre voi o să râdeţi de mine şi o să mă consideraţi un fricos că nu m-am dat în roller coasterul cel mare, sincer nu mi pasă.



     Totuşi când am văzut făptura asta mică, care d-abia îmi ajunge la umăr stând la coadă pentru a călări Leviathanul curajul ma a ajuns din urmă. Şi deşi era prea târziu ca să mă urc în Leviathan ca să fiu cu Laurie am făcut prostia să aleg o altă atracţie ce distruge nervi doar ca să mi dovedesc mie însumi bărbăţia. Probabil vă întrebaţi ce atracţie poate să rivalizeze cu Leviathanul şi sa mi restabilească mândria bărbătească. Ei bine răspunsul este: "Drop Tower" (On Drop Tower, riders sit on a high-speed transport lift that travels over 16 feet per second, 230 feet in the air! At the top of the tower, guests have but moments to take in the panoramic view of the Park before it registers that what goes up must come down.) O simplă atracţie care te ridică 70 de metri în aer şi îţi dă drumul înapoi cu mica viteză de 100 km pe oră. Problema cu această atracţie nu este faptul că ridicarea înceată la 70 de metri îţi dă fiori deja. Sau faptul că anticiparea căderi face nervi deja zguduiţi să simtă la maxim senzaţia căderi. Ci faptul că după ce m-am dat jos din ea şi i-am zis lui Laurie ce cool a fost, ea desigur a vrut sa ne dam impreuna si ma făcut să mă urc din nou în turnul de 70 de metri înălţime şi sa cad din nou cu peste 100 de km la oră singură diferenţă fiind că de data asta eram cu ea.


     Şi deşi aş mai putea să scriu încă vreo 5 pagini despre tot ce am văzut şi făcut la Canada's Wonderland în 6 ore acest tânăr extenuat cu nervi zguduiţi la maxim trebuie să se trezească şi să se ducă la noul lui loc de muncă. Aşa că o să las pozele să vorbească de la sine în timp ce mă reped spre pătuţul meu călduţ unde o să visez Leviatani, Dragoni şi alte nebunii.