Aiureala de Marti

Am ajuns la concluzia că eu în Canada sunt ca un copil. Mă uit la oamenii din jurul meu, cu fascinaţie, când îşi sună ba companiile de asigurări ba băncile cu probleme ce par de adulţi. Tot timpul cu întrebări savante despre un produs sau altul ori făcând comparaţii între pachetele disponibile, tot timpul căutând câte un “deal” fie că e la pachetul de telefonie mobilă sau pur şi simplu la carnea de porc vândută de No Frills. Aceşti oameni mari se agită mereu, au mereu probleme de rezolvat, oameni de sunat. Eu în schimb nu am astfel de complicaţii, viaţa mea e de o simplitate maximă. Nu am 15 carduri în portofel, am doar un card de debit şi o carte de credit pe care nu o folosesc pentru că sunt fan al reclamelor Interac. Nu am 3 abonamente de telefonie mobilă ca uni oameni, de fapt nu am nici unul, i-am făcut lui Laurie un abonament cu MobiliCity că era cel mai ieftin doar 24 de Cad pe lună, fără internet ori alte nebunii doar pachetul basic, ca să comunice oricând cu familia. Asta pentru că mândra mea e şi mai zgârcită decât mine, până să vin eu în Canada folosea o bălărie numită Magic Jack (telefonie prin internet) şi nici măcar nu avea telefon mobil. Şoc să trăieşti în secolul ăsta şi nu ai telefon mobil dar aşa e ea mai specială, eu o iubesc oricum. Aşa că după ce am convins-o cu chiu cu vai de utilitatea unui telefon mobil am fost să îi cumpărăm unul. Am achiziţionat un samsung galaxy mini, de ăla ieftin de care ea a fost încântată, mai ales că ea a sărit de la no phone la smart phone. Desigur puteam să mi deblochez telefonul meu, să mi scot Vodafone-ul şi să bag noul abonament de la mobili city, dar atunci mă gândeam că o să mi fac şi eu un abonament şi încă aveam roamingul activat ca să vorbesc cu familia în România (asta până ce au plătit vreo 700 Ron într-o lună pentru roaming). Abonament în Canada nu mi-am făcut nici până acuma pentru că, tristeţe, nu am nici un prieten în Canada pe care să sun, telefonul meu meu fiind acum donat în fiecare zi lui Laurie să se joace Candy crush saga în drum spre muncă. În timp ce eu mă angrenez în activitatea mea preferată de “people watching” în autobuz. Ea nu se poate juca pe mini galaxy-ul ei pentru că bateria e cam najpa şi are ecranul mai mic decât telefonul meu. Deci de când am ajuns în Canada din buzunarele mele au dispărut pachetele de ţigări cu brichetele aferente şi mai nou şi telefonul mobil. Doar portofelul şi un pachet de gumă Five mai sălăşluiesc prin buzunarele mele goale. Într-un cuvânt: Simplitate!

Cutia poştală este şi ea mereu goală deşi eu, paranoic, cotrobăi prin ea în fiecare zi. Doar un alt semn al vieţii simple pe care o ducem. Banca îmi trimite toate prostile online, facturi nu îmi vin niciodată pentru că proprietarul plăteşte tot, singura factură ar fi fost de la MobiliCity da pe aia am făcuto să se plătească singură online deci să nu mă deranjeze. Nici în ziarele cu oferte nu mă uit pentru că fără maşină nu mă pot duce decât la Food Basic, iar acolo ştiu deja toate preţurile la ce mă interesează, când sunt la reducere sau la preţ normal.

La muncă nu am dat nici un telefon în interes personal, mă gândeam odată să o sun pe Laurie să îi zic să mi i-a nişte pastile de răceală că simţeam eu că aş răci. Da m-am luat cu treabă şi am uitat şi nici de pastile nu am avut nevoie. Nu sunt deloc invidios pe oamenii aceştia cu atâtea probleme, îi văd mereu agitându-se, alergând cu un scop. Eu nu am nici un scop decât să mă duc la muncă, să merg acasă şi să o tachinez pe Laurie. Viaţă simplă ca a unui copil, poate doar cu excepţia muncii. Acum mai nou, ne căutăm apartament aşa că o să facem şi noi pasul acela către lumea oamenilor adulţi cu probleme şi facturi în poştă. Nu o să fie prea multe, poate doar curentul cu abonamentul Tv şi internetul. Oricum mă gândeam să le fac şi pe alea să se plătească singurele când le o veni rândul. Să păstrez căsuţa poştală liberă doar pentru scrisorile alea neprevăzute.

 Încerc să fiu mai organizat în Canada decât eram în România, în fiecare vineri mă aşez solemn în faţa calculatorului şi verific contul bancar. Îmi place să mă uit vinerea pentru că atunci sunt plătit, am observat câteva semne de avariţie în mine, îmi place să văd cum ne creşte contul. Deşi nu sunt un avar din acela făţiş care nu cheltuie nimic doar ca să mai pună ceva deoparte, din potrivă, eu, exact ca un copil, îmi place să fiu răsfăţat. Aşa că frecventez restaurante şi cafenele cu Laurie în fiecare weekend. Avariţia mea manifestându-se total diferit. Dacă ies în oraş şi vreau să mă simt bine, nu o să mă uit la preţuri, vreau să comand cea ce doresc fără să fac nici un compromis în speranţa că o să economisesc un dolar. Eu sunt avar prin faptul că evit aceste cheltuieli de oameni mari, prefer să mă pun în imposibilitatea de a le face. Nu plătesc asigurare pe maşină sau benzină pentru că nu am maşină, nu plătesc abonament la sală pentru că mi ard caloriile când merg pe jos în fiecare zi căci nu am maşină. Nu este uşor să mergi 3 staţii de autobuz pe jos prin iarna canadiană doar ca să ţi faci cumpărăturile, câteodată aş vrea să sar într-o maşină şi să fac totul rapid şi confortabil. Dar apoi o să vreau să folosesc maşina mereu chiar şi când o plimbare pe jos nu mi ar strica deloc şi odată şi odată o să fie primăvară şi la noi sau cel puţin aşa sper.

Eu sunt un ameţit, aşa am fost mereu, în România eram mereu certat de taică-miu pentru că aveam “issues” să mă concentrez la cea ce făceam. Şi acum la muncă când trebuie să fac ceva, observ că mintea mea intră pe pilot automat, degetele mele încep să tasteze sarcinile necesare în timp ce o parte a minţii mele fuge în alte zări. Chiar şi când fac ceva incitant, ca de exemplu să scriu pe blog, observ că o parte a minţii o ia cu mult înainte în timp ce pilotul automat are grijă de restul. Mă gândesc cu 5 fraze înainte faţă de cea ce scriu, rezultatul fiind discrepanţe pe care după trebuie să le rezolv. Tocmai pentru că sunt un ameţit apreciez importanţa unor reguli bine determinate care să mă ţină pe un anumit curs. De acea prefer să mi planific existenţa şi să fac lucrurile într-un anumit fel. Ca un cioban care şi ţine oaia pe drumul cel bun, numai că în acest caz eu sunt şi oaie şi cioban. Cea ce nu sună neapărat a compliment mai ales când asociam ciobanii cu oameni fără maniere şi oile cu oameni care nu gândesc pentru ei. Ideea este că prefer să mi creez un habitat care să mă forţeze la obiceiuri sănătoase. Nu tu maşină = mers pe jos= mai puţină burtă = sănătate şi desigur aspect atrăgător. Iar banii economisiţi pe asigurare şi benzină clar nu strică.

Din viata mea

M-au văzut, m-au plăcut aşa că nu le-a mai rămas nimic de făcut decât să renunţe la agenţie şi să mă angajeze oficial. Săptămâna trecută am primit documentaţia necesară demarări procesului de angajare. Documentaţie care era mai voluminoasă decât un volum a lui George R Martin şi total plictisitoare. Iar eu cum sunt un naiv în multe aspecte ale vieţii m-am apucat de citit tot cap coadă. Mi se trage de la faptul că am muncit atâta timp numai pentru afacerea familiei şi nu am avut un "real job" ca să semnez şi eu un contract. Da! Am muncit part time ca asistent universitar la universitatea Tomis dar la 2 ore pe săptămână nici nu mai ţin minte dacă am semnat vreun contract. Ştiu doar că mi-am ridicat primul salariu care nu-mi acoperea nici taxiul până acolo. Cu restul nici nu m-am mai deranjat, le-am lăsat universităţi că donaţie. Cine ştie poate într-o zi o să fie şi o aripă cu numele meu pentru contribuţia mea "generoasă".
Chestia este că eu încă am mentalitatea că aici în Canada totul se face ca la carte, după cum tatăl meu mă tot ameninţa, aşa că eu chiar încerc să fac totul perfect. Deci am citit atent volumul cu "policies & regulations" până mi-au mai dat câteva fire de păr alb în cap. Nu ştiu de ce are manualul 1000 de pagini ca să ţi zică doar că nu ai voie să fi beat, drogat sau nepoliticos la locul de muncă. Că trebuie să fi respectos cu toată lumea şi să te îmbraci corespunzător. Dar cumva au reuşit şi această performanţă.
O tanti de la head office mi-a oferit o explicaţie, aparent firma nu are voie să speculeze asupra nivelului meu de cunoştinţe ci trebuie să mă trateze ca şi cum tocmai ce am ieşit din peşteră şi nu ştiu nimic. Aparent să nu zic şi eu ca "Chip": I didn't know I couldn't do that! Şi să vin beat mort la muncă.
Dar am vorbit destul despre muncă, ideea principală este că o să fiu angajat oficial şi o să mă bucur de "benefits". Deci în trei luni o să mă pot duce la dentist pe banii companiei deşi eu am intenţia să mi vizitez dentistul din România pentru că are mâna uşoară şi când scoate dintele şi când mă taxează. Cea ce este îmbucurător este că firma mi-a luat o piatră de pe inimă exact când ne am decis să ne mutăm într-un apartament mai mare. Cât timp lucrezi pentru o agenţie poţi să fi dat afară fără nici un menajament şi în primele trei luni de muncă pentru companie pot să fiu dat afară lejer pentru că sunt în "probă" dar mă gândesc şi eu că nu şi ar bate capul să mă angajezeze doar ca să mă dea afară. Glumeam cu managerul că acum numai sunt "the new guy" (titulatură cu care managerul mă binecuvântează în fiecare email) la care el îmi răspunde că de acu încolo o să mă strige "Probi" de la probation.
Ieri am fost cu Laurie să vizionăm două apartamente în eforturile noastre de a ne găsi ceva mai bun în care să locuim. Suntem pregătiţi să părăsim stadiul de "basement" apartment şi să ne mutăm deasupra pământului. Pentru cei care urmăresc "House Hunters" să ştiţi că noi nu am fost deloc ca acele cupluri fiţoase care vor "granit counter tops" şi "stainless steel appliances". Cu un buget mic şi locaţia Scarborough (deoarece jobul meu e aicea) luxul e ceva ce trebuie sacrificat pentru "transit" şi un Wallmart sau Food Basic în apropiere. Nu avem încă maşină şi eu nu vreau să mă car cu sacoşi prin autobuze ci prefer să mi i-au căruciorul la o plimbare pe jos. Căci vorba aia mersul pe jos face piciorul frumos.
Coincidenţă mare, tanti ce ne-a arătat primul apartament era o româncă venită aici dinainte de revoluţie. Cum de am aflat că e româncă? Aparent am un talent special de a recunoaşte accentele mioritice. Apartamentul în sine are potenţial, era ieftin la 940 $ (doar un dormitor), fără granit tops sau stainless steel appliances dar era destul de măricel cu multe dulapuri şi cică ar fi adus un aragaz nou şi o baie nouă. Problema cu apartamentul ăsta era că holul mirosea îngrozitor şi cam tot apartamentul arată de parcă a văzut zile mai bune acum vreo 200 de ani.
Al doilea apartament avea "stainless steel appliances" dar restul lasa de dorit şi ca şi primul apartament avea un miros aparte. Chiria era 1000 $ pe lună şi traseul până la mine la muncă era cu 20 de minute mai mare. Deci am zis: No!
Pe internet am găsit mai multe opţiuni promiţătoare aşa că weekendurile viitoare o să fim ocupaţi cu căutările noastre. Deci wish us luck!

Aiureala de Luni!

E din nou luni, eu sunt din nou la muncă, într-un cuvânt: tristeţe. Nasol lucru lunea dis de dimineaţă să te scoli din pat şi să pleci la muncă. Şi mă jur că niciodată nu arată patul mai confortabil şi mai primitor ca în dimineţile de luni, başca când e sărbătoare şi marea majoritate a oamenilor stau în casă. Doar eu şi încă câteva feţe triste, cu cearcăne purpuri sub ochii, împărţeam azi pe la 6 autobuzul. Şi când mă gândesc că mândra mea stă acum pe facebook şi se joacă Royal Story în timp ce eu stau plictisit la muncă. Nu numai că are timp să se joace cu contul ei da mi-a făcut şi mie cont şi se joacă şi cu al meu ca să şi trimită chestii gratis. Ea şi a tras ca avatar un prinţ şaten în timp ce mie mi-a făcut o prinţesă cu părul negru şi ochi mari, ca să mi fie de învăţătura să nu-i mai dau parola de la facebook. Mai şi trimite random requests la oameni ca să se mire toţi de ce mă joc cu prinţesa pe Royal Story.
 Problema cu facebook este că pentru ceva care nu ţi umple stomacul şi nu ţi ţine de cald pe timp de iarnă îţi dă totuşi destule dureri de cap. Câteodată simt că "nebunia" asta ar trebui să vină cu propriul manual de utilizare sau un fel de protocol pentru diferite situaţi. Câţi dintre voi aţi simţit de exemplu că trebuie să daţi parola de la facebook partenerului deşi undeva în sufleţelul dumneavoastră aţi dori ca partenerul să nu vă folosească contul ca să creeze o prinţesă pe un joc? Dar trebuie să daţi parola că dacă nu o daţi atunci aţi putea fi suspecţi. De ce ţi facebook ul ascuns? La ce pagini ai dat "Like"? Cu cine vorbeşti pe facebook de nu vrei să mi dai parola? Deşi trebuie să recunosc că eu sunt foarte norocos să am o parteneră încrezătoare. Fără multă încredere din partea la amândoi relaţia noastră nu ar fi rezistat distanţei şi greutăţilor întâmpinate. Dar asta nu înseamnă că îmi doresc să fiu o prinţesă într-un joc, nici măcar pentru Laurie. Deci cine poate să îmi spună care este protocolul în asemenea cazuri?
Facebook îmi mai dă o durere de cap. Am citit recent că tinerii numai folosesc facebook ul din cauza la părinţi, şocant tinerii nu vor să fie asociaţi cu bătrâneii care populează acum facebook ul şi au migrat spre alte reţele de socializare. Eu fiind încă tinerel, sub pragul de 30, mă gândeam să abandonez şi eu facebook ul şi să migrez cu tineretul pe celelalte nebunii. Din păcate spiritul meu tânăr şi neliniştit e temperat de lene, timp sau mai bine spus lipsa lui şi desigur de prietenii mei bătrâni de pe facebook care probabil nu ar supravieţui migraţiei. Deşi din când în când mă apucă aşa o poftă să mi fac un cont pe Tweeter numai ca să mi dau un tweet la blog şi să bag un hashtag meseriaş. Dar cum mă apucă cum mă lasă.
Din fericire trece şi această zi insuportabilă de luni, doar o jumătate de oră mai stă între mine şi libertate. Deşi dacă stau şi mă gândesc mai bine azi la muncă am fost productiv, am câştigat nişte bani, mi am exercitat calităţile creative ca să scriu acest blog, am făcut până şi câteva exerciţi fizice. Pe când acasă o să vegetez în faţa calculatorului încercând să cuceresc lumea într-un joc pc. Deci e bună şi munca asta din când în când, atâta timp cât nu exagerăm desigur.

Plimbari si poze

De acest paşte nu am făcut nimic tradiţional, este primul paşte departe de casă şi am fost prins în offside. Customer appreciation day la muncă, o onomastică şi câteva invitaţii la cină din partea clanului Ross şi nici nu am avut timp să mă uit de vreun restaurant care să servească miel. Planul iniţial era să o scot pe Laurie în oraş la un restaurant grecesc şi să mâncăm ceva preparate tradiţionale. Dacă nu tu cină tradiţională de paşti românească cu ouă roşii şi drob, pentru că evident calităţile mele de bucătar sunt insuficiente pentru a prepara ceva din miel, măcar o cină plăcută la restaurant. Dar cum viaţa e imprevizibilă, planurile mele au fost schimbate, dar nu regret nimic. Deşi nu am făcut nimic tradiţional am reuşit să profit de vremea ceva mai frumoasă şi să mă plimb cu Laurie prin Scarborough. Şi chiar dacă nu e cea mai pitorească parte din oraş activitatea fizică împreună cu soarele ceva mai darnic a avut efecte miraculoase asupra unui corp obosit de atâta iarnă. Pentru cei care cunosc Scarborough ţin să menţionez că am mers ieri pe jos de la Finch până la Lawrence, o distanţă deloc neglijabilă. În timpul excursiilor pe afară am reuşit să fac şi câteva poze care sper că au captat ceva din esenţa "cartierului" unde locuiesc.

Paste Fericit!!!

De fiecare sărbătoare sau ocazie specială îmi doresc să scriu un mesaj frumos exact că mesajele alea din felicitări. Ceva inspirat şi emoţionant, plin de căldură care să nu pară generic ci veritabil. Ceva care să aducă un zâmbet pe buze care să arate că m-am gândit la cei apropiaţi căci nu e o putere mai mare în acest univers că abilitatea de a pune zâmbete pe feţele oamenilor. Probabil de acea am încercat întotdeauna să nu mă i-au prea în serios ci din contră să mă i-au şi la mijto din când în când doar ca să culeg un zâmbet de la cei din jurul meu.

Evident nu am inspiraţia celor care scriu felicitări aşa că am recurs şi eu ca restul lumi la un profesionist care să vă transmită toate cele bune cu ocazia sărbătorilor pascale.

Behold a cute Easter bunny!

Also...

Din nou pe la Consulat

Văzând de ieri că azi o să avem o zi superbă de primăvară cu temperaturi mari de -1 grade acompaniate de o briză uşoară de doar 30 km/h. Mi-am luat o zi liberă de la muncă ca să explorez oraşul. Apoi m-am gândit dacă tot explorez oraşul de ce să nu dau o fugă si pe la Consulatul României să mi reînnoiesc paşaportul expirat din martie. Doar e o zi minunată pentru plimbări.

A se observa rogu-vă că eu nu mă plâng de vremea ce pentru uni ar părea vitregă. Nu! Eu mă bucur de gradele pe care le avem, chiar şi cele negative, căci doar acum câteva săptămâni aveam cu “the wind chill” -30. De ce să mă mai surprindă un grad sub punctul de îngheţ în mijlocul lui Aprilie?
Aşa că mi-am pus cei mai fancy pantaloni din dulap, am îmbrăcat cea mai călcată cămaşă (trebuie să dau bine în poză) mi-am plimbat un pic pieptănul prin păr, am smuls câteva fire rebele dintre sprâncene şi am mai tăiat din părul găzduit de nas. Pe scurt m-am făcut extrem de fancy. Lucru observat şi de reprezentantele sexului slab din metrou. În special de o băbuţă asiatică lângă care m-am aşezat, ştirbă de vreo 2 dinţi, care mi-a onorat eforturile cosmetice cu un zâmbet mare. După o oră şi ceva de mers cu metroul, autobuzul şi tramvaiul în care am ascultat muzică pe telefon şi m-am jucat candy crush saga am ajuns în sfârşit la numărul 555 Richmond Street.
Consulatul României din Toronto e găzduit într-un spaţiu foarte mic. E atât de mic încât ar încăpea de două ori numai în birourile unde muncesc eu. Pereţii albi găzduiau şi acum acelaşi rochii şi cuverturii tradiţionale, câteva tablouri cu castelul Bran şi o hartă mare a României întregind decoraţiunile. Ca şi anul trecut când am călcat pe acolo acelaşi funcţionar simpatic se lupta să rezolve problemele unei duzine de români. Şi ca în orice instituţie românească ce se respectă am fost pus să aştept şi să scot bani din buzunar. Deşi venit cu programare tot am aşteptat o oră până mi-au fost procesate datele şi am fost tras în poză. O tanti dinaintea mea a aşteptat două ore pentru că nu le mergea nu ştiu ce sistem. Iar un domn bine, îmbrăcat într-o geacă de piele maro, a trebuit să tragă o fugă până la cea mai apropiată bancă pentru că nu avea cash pentru taxele consulare. Consulatul român din Toronto neavând o maşină de debit. Cea ce e culmea mai ales când până şi frizeria mizerabilă de la colţ e dotată cu o asemenea maşinărie dar consulatul unei ţări ce se vrea la standarde europene nu are.
Cât timp am aşteptat am răsfoit ziarele Observatorul şi Agenda Românească ediţiile de iarnă. Am fost plăcut surprins să-l citesc pe Eminescu şi în romană şi în engleză, traducerile din ziar fiind foarte reuşite. Mă bucură că există asemenea publicaţii care încearcă să menţină în viaţă cultura românească şi pe plaiuri străine.
După o oră şi 155 de dolari mai puţin am terminat toată tevatura şi ca şi data trecută, vizita la consulat m-a lăsat cu un gust amar. Am traversat un continent şi un ocean şi statul Român tot reuşeşte să mă fută de nişte bani. Singurul lucru ce separă consulatul României din Toronto faţă de restul instituţiilor guvernamentale de pe plaiurile mioritice este personalul. Această mână de oameni, prea puţini pentru nevoile consulatului, care dau dovadă de profesionalism. O mână de angajaţi ce se chinuie să navigheze râul birocraţiei româneşti în timp ce prestează servici canadiene şi care nu stau cu mâna întinsă ca popa la pomană. Măcar dacă din cei 155 de dolari de care guvernul României s-a decis să mă sărăcească o parte s-ar duce şi la îmbunătăţirea condiţiilor din acest consulat atunci poate nu mi-ar părea atât de rău că m-am născut în România.

Despre Canada, imigranti si cafenele arabesti

De la o vreme sunt bântuit de un sentiment ciudat, greu de descris. Simt că sunt undeva la o graniţă, ca râurile alea ce se întâlnesc în Amazon, unul negru, unul maro. Pe de o parte sunt 28 de ani de trăit în Constanţa, de cealaltă parte e prezentul, e Toronto. Stau în autobuz sau cafenele şi sunt lovit de acest simţământ puternic pe care aş putea să-l caracterizez ca fascinaţie combinată cu surprindere. Eram la Country Style cu Laurie ieri, la o masă apropiată câteva cupluri de afro-americani vorbeau o limbă străină foarte melodică. Atunci m-a lovit din nou sentimentul că nu aş fi văzut această imagine în Constanţa, fascinaţia că sunt într-o ţară pe care acum câteva luni o vedeam doar cu ochii imaginaţiei. Acum sunt obişnuit să văd chinezi, indieni, africani şi totuşi câteodată ca în acestă cafenea mă surprinde faptul că aceşti oameni sunt o realitate acuma şi nu doar feţe ciudate văzute la televizor sau prin ziare cum erau doar acum câteva luni.
Canada în sine e o realitate acuma, numai e un vis îndepărtat ci o realitate trăită şi simţită adânc. Acum fac parte din ea ca un peşte mic înotând într-un ocean şi câteodată acest peştişor realizează că a venit dintr-o baltă foarte îndepărtată. Că acest ocean care acum e acasă la început a fost doar ape necunoscute şi înfricoşătoare.
Vestea bună pentru cei ce doresc să imigreze aici e că în ciuda culorilor diferite de pe feţele lor, oamenii de aici nu sunt atât de diferiţi. Acum că iarna e pe terminate (da încă e iarnă aicea, mâine o să avem doar 3 grade) am început să fiu foarte solicitat la muncă aşa că am ajuns să văd cum se comportă oamenii în acest mediu. Pentru cei care au impresia că în afară chiar se munceşte pe brânci şi că nu există o secundă liberă de a respira îmi pare rău să vă dezamăgesc da nu e aşa. Poate cei ce lucrează la Tim Hortons, Wallmart sau bănci aglomerate muncesc non stop dar nu e cu nimic diferit faţă de oamenii ce muncesc în Carefour sau alte lanţuri de magazine din România. Da pentru oameni ce lucrează la alte firme cu mai puţin trafic nu e numai muncă pe brânci. Într-adevăr acum în plin sezon am mai puţin timp disponibil pentru a scrie şi a citi dar nu am motive să mă plâng.
Dacă aveţi impresia că firmele de pe aici sunt ca în filme, din nou e o impresie greşită. Oamenii sunt cei ce fac firmele şi oamenii aicea sunt ca şi cei din România. Uni sunt leneşi, alţi sunt harnici, uni mai deştepţi decât alţi. Ai angajaţi indiferenţi sau angajaţi care fac prăjituri pentru echipă în fiecare luni ca să înceapă săptămâna cu un zâmbet. E ca vorba aia din bătrâni că omul sfinţeşte locul şi aşa este şi în Canada. La o frizerie chinezească unde tunsul e 6 dolari o să vezi păr pe covorul de la intrare şi mizerie peste tot. La o cafenea arăbească din Scarborough unde am fost azi, mobila este probabil culeasă de pe stradă unde oamenii îşi lasă vechiturile ca să fie aruncate. Parchetul e plin de găuri negre provocate de tutunul ce a căzut din narghilele şi cafeaua mea a venit într-un ibric ce a văzut câţiva ani buni de folosinţă. Totuşi am fost servit de patron, am primit o ceaşcă în care să mi pun cafeaua şi cei câţiva tineri arabi care fumau din narghilea dădeau un aer aparte cafenelei şi nu mă refer doar la atmosferă.
Aceste poze care le am făcut într-o scurtă plimbare azi arată o imagine similară României, nu sunt zgârie nori în cartierul meu. Nu sunt monumente de sticlă şi oţel al arhitecturi moderne ci doar un liceu ce poate să fie la fel de bine şi în România, un parc normal, gunoaie pe stradă. Şi totuşi sunt atâţia oamenii ce doresc să vină aici să trăiască în acest loc. Sute de mii de oameni împachetaţi ca nişte sardine în avioane imense aterizează în fiecare an în acest loc. De Ce?

Poate pentru că sunt nişte visători ce visează la o ţară unde să poată trăi mai bine. Poate sunt exploratori ce doresc să exploreze lumea nouă. Poate vor să fugă de un trecut neplăcut sau doresc să se reinventeze sau să şi descopere potenţialul. Acest întreg continent e plin de imigranţi. E o minune că această societate plină de oameni albi, negri, galbeni şi maro reuşeşte nu numai să supravieţuiască ci să prospere. Că atâţia oameni cu rădăcini în culturi diferite reuşesc să colaboreze şi să construiască împreună. Probabil se trage de la multitudinea regulilor ce trebuiesc respectate, ce sunt respectate cu sfinţenie nu ca în ţările de unde imigranţii provin. Probabil sătui de corupţia şi de neajunsurile ţărilor de baştină, imigranţii sunt primi în a respecta regulile Canadei. Eu personal am auzit că în general canadieni sunt politicoşi aşa că am încercat să fiu cât mai politicos, să mă integrez să nu fiu un "outsider"
E greu pentru un imigrant să şi sorteze sentimentele faţă de ţara mamă şi ţara în care trăieşte. Tot timpul o să existe comparaţii între cele două şi de fiecare dată o să avem poziţii diferite. Sunt european deci exotic, vin dintr-un loc cu cafenele şic unde oamenii ştiu să trăiască şi să aprecieze viaţa. Îmi place această caracterizare. Sunt român vin dintr-o ţară unde corupţia a distrus o naţiune, unde câţiva indivizi condamnă o ţară la sărăcie şi mizerie, provin dintr-un popor ce s-a dat deja bătut. Acum nu-mi mai place. Trăiesc în Canada îmi beau grăbit cafeaua în cartoane şi mă plimb toată ziua cu autobuzul, mă uit pe geam la case plictisitoare şi simt că trăiesc doar pentru weekend. Trăiesc în Canada deci pot să mă urc într-un roller coaster să fiu la 200 de metri în aer, pot să mă duc la spectacole de comedie şi să mă holbez la CN tower.
Am traversat un ocean, mi-am făcut bârlogul pe alt continent. Simt că e impresionant, că am avut nevoie de curaj să las totul în spate şi să pornesc pe acest drum şi totuşi dacă e atât de impresionant cum de atâţia oameni fac acelaşi pas? Mi-am pus multe întrebări azi şi simt că în fiecare zi Canada o să ridice alte întrebări dar e târziu acum, gheaţa mi se topeşte în pahar şi cina pregătită de Laurie miroase divin.

Despre bolit si Eduard cu a sa gradina

După câteva zile în care pofta de mâncare mi-a fost scăzută şi am suferit de greţuri necruţătoare, în sfârşit pot să spun că mă simt din nou la 100% din capacitate. Am scăpat şi de bacteriile păcătoase ce îşi făceau de cap în stomacul meu şi acum pot să mi beau doza obişnuită de 3 cafele pe zi fără să fug la WC. Laurie se simte şi ea mai bine deşi ea sărăcuţa a suferit mai mult ca mine. Sistemul meu imunitar fiind obişnuit cu bacteriile de pe când mâncăm căpşunile direct din vie şi cireşele direct din cireş şi desigur dacă scăpăm ceva pe jos nu aruncăm la gunoi ne dorind să fiu risipitor. Toate astea în ciuda insistenţelor tatălui meu care ne tot bătea la cap să ne spălăm fructele şi să nu mâncăm de pe jos. Dar eram copii deci aveam obiceiul să ignorăm sfaturile părinteşti în ciuda înţelepciuni din spatele lor. Lucru pe care îl facem şi în ziua de azi şi desigur ne spunem acum exact ce ne spuneam şi când eram copii: că noi ştim mai bine. După 9 luni de zile mie dor acuma să mai aud din sfaturile părinteşti pe care acum un an le tratăm cu indiferenţă. Când eşti pe cont propriu într-o lume diferită, când ai întrebări la care trebuie să îţi găseşti singur răspunsurile ajungi să preţuieşti mai mult izvorul de înţelepciune al unor oameni ce au înfruntat deja furtunile vieţi. Dar devin prea melancolic când eu aveam de gând să vă povestesc altceva, probabil mi se trage de la atâta bolit.
Pentru că weekendul ăsta am avut vreme frumoasă de zici că minune a venit primăvară şi pe la noi, am tras o plimbare prin Edwards gardens. În grădina lui Edward totul galben şi mort, singurele plante verzi erau florile din sera parcului ce aşteptau nerăbdătoare să se îndrepte vremea ca să fie plantate din nou afară. Peisajul ce acum câteva luni ar fi fost tabloul perfect al vitalităţi naturii acum l-ar fi inspirat doar pe Bacovia. Copaci golaşi, fără muguri, doborâţi de intemperiile ierni, iarbă galbenă şi bolnăvicioasă ce încă nu a primit destulă căldură ca să înverzească. Crengi rupte de greutatea zăpezilor stăteau adunate de buldozere în grămezi triste. Şi totuşi nu toată natura era moartă şi dezolantă. Un pârâu ce străbate parcul sursura vesel, liber din gheară de gheaţă a iernii. Soarele strălucea maiestuos pe un cer de azur, încălzindu-ne. Până şi vântul care până acum tăia cu suflarea-i îngheţată ne mângâia în schimb delicat feţele. Copii veseli alergând de colo încolo, cupluri mergând mână în mână ca şi noi, domnişoare cochete îmbrăcate sumar plimbându-şi căţei în braţe, totul ducea a primăvară.
Să nu mă înţelegeţi greşit, singurul motiv pentru care am observat domnişoarele respective e că mie mi s-a părut ciudat să ţi scoţi câinele afară şi să-l porţi tot timpul în braţe şi cum eu am apucături mai de la ţară mă holbez la cea ce nu înţeleg poate poate pricep şi eu de ce. Întrebată nici Laurie nu a reuşit să-mi explice de ce domnişoarele respective îşi plimbau şobolani în braţe. Logic ar fi să laşi câinele să meargă singur că doar de aia i-a dat Dumnezeu nu unu nu două dar patru picioare. Dar probabil că şi ar fi murdărit lăbuţele şi atunci domnişoarele în cauză şi ar fi murdărit poşetele Prada sau Versace cu care îşi plimbă patrupedele prin mall.
Nu am lăsat totuşi acest mister să mi acapareze toată atenţia ci mi-am deschis simţurile la cea ce a fost o zi minunată de primăvară. Peisajul melancolic împletit cu promisiunile făcute de un cer albastru şi un soare vesel m-a acaparat în totalitate. Dacă mai adaug la natura mirifică şi o prezentă încântătoare personificată prin Laurie şi am obţinut reţeta unei zile perfecte de primăvară cum nu am mai avut de mult.

M-am simţit exact ca un copil care după ce a stat în casă o săptămână afectat de gripă e lăsat însfârşit afară. Şi dacă ar fi să mă i-au după spusele superviserului chiar am fost fără culoare în obraji ca un om suferind toată săptămâna. Săptămână pe care ca un adevărat soldat loial culorilor ţări sale am muncit-o în ciuda palorii din obraji şi a stomacului sclifosit care nu dorea sub nici o formă să primească mâncare.
Dar totu-i bine când se termină cu bine şi cea ce nu te doboară te face mai puternic. Sau cel puţin aşa am auzit şi eu pe la Tv, sursa modernă a "înţelepciunii". În cazul meu a fost mai mult ca ce nu te doboară te sclifoseşte căci nu tu poftă de a mânca, nu tu energie, nu tu inspiraţie de a scrie ceva interesant pe blog. În schimb destule greţuri şi concerte ale stomacului care spre ruşinea mea au fost auzite şi de către colegi. Aşa e viaţa, când te îndopi cu brânză feta la "Colosul", când înfunzi instalaţiile sanitare cu brânza feta de la "Colosul". Dar am filozofat destul aşa că vă voi ura o săptămână minunată şi un weekend însorit şi cald.

Despre biserici, trenuri si colosi

Weekendul ăsta chiar am ieşit din rutină în stil mare. Temperaturi primăvăratice, soare strălucitor şi o excursie cu trenul pentru un eveniment social. Deşi am călătorit vreo două ore, o oră cu metroul ca să ajungem la union station şi încă o oră cu trenul spre marea mea surprindere nu am ieşit nici măcar din GTA. Imensitatea oraşului fiind alt lucru cu care încă nu m-am obişnuit, poate dacă aş fi locuit în Bucureşti nu ar fi fost o mare diferenţă dar prin comparaţie Constanţa e ca un ţânţar pe fundul unui elefant.
Motivul pentru care ne am plimbat cu trenul a fost să onorăm o invitaţie făcută de o prietenă apropiată de a lui Laurie de a participa la botezul băiatului ei. Pe care coincidenţă îl cheamă şi Antonio. Plimbarea cu trenul a fost fermecătoare deşi nu am văzut decât zone industriale şi doar foarte puţin din lacul Ontario. Trenurile de aici sunt foarte confortabile, nici nu le simţi cum rulează pe şine. Habar nu am ce viteză au da cred că făceau mai mult decât 100 km/h. Mă uitam la maşinile de pe autostradă şi le depăşeam deci mergeam destul de repede deşi eu aveam impresia că d-abia se mişcă. Destul de diferit faţă de trenurile CFR pe care le frecventam când mă duceam în tabără când eram tânăr şi neliniştit. Trenuri care aveau totuşi farmecul lor, ţin minte cu stăteam mereu pe coridoare cu capul pe geam uitându-mă fascinat la peisajele montane. Matahala scrâşnind din toate încheieturile pe un zgomot ritmic de ta-ga-dam ta-ga-dam. Nu m-am mai plimbat de curând cu trenurile CFR, toate vizitele în Bucureşti le am făcut cu autobuzul, care era cel puţin până acum 8 luni mai fiabil, dar mă mănâncă să mai dau o tură cu personalul deşi probabil o să mi lungească călătoria cu câteva ore.

În Oakfield sau Oakville, nu ştiu exact cum îi zice, am văzut câteva cartiere foarte frumoase. În Scarborough unde stau eu casele sunt plictisitoare aici în schimb se vede că stau oameni mai înstăriţi. Casele seamănă mai mult a vile, cartierele arată mai îngrijite. Casa unde am stat pentru o noapte era veche de 100 de ani şi era destul de interesantă. În România, vechiul nu este foarte apreciat din contră aruncăm tot ce este vechi pentru că zicem că ne facem de ruşine cu vechiturile. În Toronto e diferit, tot ce este vechi este “antique” deci apreciat, gazda noastră ne a spus că nici nu poate să facă prea multe modificări la casă din cauză că primăria încearcă să-i păstreze aspectul cât mai fidel. Până şi masa pe care ne ţinem noi calculatorul arată că ceva ce trebuie tăiat şi băgat să ardă în sobă dar încearcă să îi zici asta unui Canadian. Laurie mai că mi-a luat capul când i-am sugerat să ne luăm un birou nou, cea ce înseamnă că trebuie să folosesc ceva tact când ne mutăm şi să scap accidental masa pe nişte scări abrupte. A nu se înţelege că Nu sunt de acord cu moda canadienilor de a păstra mobila veche pentru farmecul ei ci doar urăsc masa pe care îmi ţin calculatorul.
În ziua de duminică împreună cu gazdele noastre  am purces spre biserica unde micul Antonio a fost botezat şi primit în rândurile creştinilor de pretutindeni. A fost pentru prima oară când am pus piciorul într-o biserică canadiană şi chiar mi-a plăcut. Sunt diferenţe majore între bisericile ortodoxe şi bisericile de pe aici. Una din diferenţele care a atins o coardă sensibilă pentru mine a fost prezenţa scaunelor în biserică. Bisericile ortodoxe sunt făcute să arate umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu. Deci trebuie să stai în genuchi ore în şir ca să ţi arăţi umilinţa. De ce şi ar dori un Dumnezeu iubitor şi milostiv să vadă milioane de oameni în vârstă cum îşi distrug genuchii prin biserici? Nu cred că un Dumnezeu atotputernic care poate să vadă în inimile oamenilor are nevoie de noi ca să îngenunchem doar ca să vadă că într-adevăr îl slăvim. Cred că ar fi mai interesat să vadă că suntem într-adevăr oameni buni şi că prin faptele noastre ne iubim aproapele. Desigur asta e părerea mea, poate greşesc.
Până şi slujba a fost foarte diferită, un cor de copii foarte talentaţi au cântat câteva imnuri de slăvire iar preotul (aicea minister) a ţinut o slujbă foarte interesantă. În loc să citească acelaşi pasaj din biblie până nimeni numai ascultă ci doar aşteaptă să se termine plictisiţi slujba, preotul ne-a vorbit despre "noroi". După ce ne a povestit despre o minune pe care Isus a făcut-o cu ajutorul noroiului, omul foarte inteligent, a dat-o pe filozofie şi a încheiat cu un mesaj foarte puternic. Un fel de “don’t judge”, nu o să intru în detalii să vă explic mesajul pastorului pentru că nu pot să îl redau fidel. Chestia este că m-a pus pe gânduri, în loc să stau în genuchi aşteptând să se termine slujba ca să mi frec picioarele amorţite, stăteam pe scaun şi ascultam în schimb fascinat ce ne spunea omul.

La intrare în biserică un domn în vârstă ne-a dat şi o cărţulie cu cântece pe care întreaga adunare le-a cântat, până şi eu am cântat câteva note deşi am cântat mai încet ca să nu dau dureri de cap oamenilor sau să sparg vitraliile biserici. O altă diferenţă majoră faţă de bisericile noastre a fost faptul că nu există nici o pictură pe pereţi. În afară de o cruce mare pe peretele din faţă nu există nimic altceva. Nu tu chipuri de sfinţi şi îngeri pe pereţi sau icoane cu Sf Maria şi Isus. În schimb biserica degaja un aer modern prin prezenţa microfoanelor şi a unui ecran imens unde puteai urmări imagini cu nişte tineri din comunitate care s-au dus în New Orleans ca să ajute în reconstrucţia oraşului împreună cu Habitat for Humanity.
Botezul în sine a fost scurt, un cântec, câteva vorbe, câţiva stropi de apă pe capul lui Jude, câteva poze şi gata botezul. După ne am dus la un restaurant grecesc pe nume Colosus ca să sărbătorim. În ciuda numelui, în “colosul” grecesc d-abia aveam loc. Restaurantul intrând perfect în norma restaurantelor torontiene cu scaune doar pentru juma de fund şi mese minuscule făcute parcă pentru hobiţi şi nu pentru adulţi. Mâncarea a fost delicioasă, mi-am comandat un souvlaki de porc care a venit cu cartofi pilaf şi salată totul presărat cu brânză feta. Mi-a lipsit foarte mult brânza noastră aşa că m-am îndopat ca un purcel cu brânză feta.
După ne am luat rămas bun de la gazdele noastre ne am urcat în tren şi ne am îndreptat spre casă. Cea ce nu am realizat până luni e că “colosul” ne-a mai dat un “cadou”, o mică infecţie toxico alimentară de toată frumuseţea ce ne-a ţinut azi toată ziua în pat.