Despre politete in Canada

Ieri au fost -15 grade, cu “the wind chill” peste -30. Pentru că trăiesc în Canada şi canadienii, deşi strâng din dinţi, nu lasă un fleac ca – 30 de grade să îi oprească din activităţile zilnice (ca pe vecinii de la sud). Am fost nevoit să mă prezint la muncă ca în fiecare zi. Şi cum am intrat în birou pe jumate îngheţat unul dintre şoferi mă întreabă clasicul “How are you?” iar eu privind direct în ochii lui i-am răspuns cât mai pe româneşte (utilizând limba engleză) “Defrosting my ass!”. Colegii obişnuiţi deja cu faptul că sunt încă proaspăt venit de pe vapor şi mai uit să dau parola “Fine! How are you?”, au râs la răspunsul meu mai sincer. Şi eu împreună cu ei.
Acum ceva timp am avut o discuţie despre Facebook şi nouă modă a tinerilor de a posta “selfies” în poziţii care mai de care mai ciudate sau sexy. Şi după ce am văzut că se dau şi premii pentru chestia asta gen “Cel mai frumos posterior pe internet” şi poţi ajunge chiar “famous” cu o poză m-am decis că asta este şansa mea de a atinge imortalitatea. Aşa că dragi cititori fideli o să vă dezvălui vouă pentru prima dată în direct şi necenzurat primul meu “selfie”. Vă rog totuşi să ţineţi minte că eu sunt un pic mai sfios de felul meu aşa că vă rog să nu mă criticaţi prea aspru pentru această primă tentativă de “selfie” mai ales că sunt băiat sensibil uşor de rănit sentimental.

                                                               Take that Kardashians!!!


În autobuz, eu imigrant român ignorant cobor fără să zic nimic. În spatele meu o tanti îi zice şoferului “Thank you!” şoferul politicos îi răspunde “Have a great day!”. După ce mai observ acest obicei de câteva ori. Mă gândesc că sunt nepoliticos faţă de şofer că nu zic şi eu ca restul lumi un “Thank you!”. Eu, imigrant din România, sunt obişnuit cu autobuzele noastre unde şoferul stă în cabina lui şi nu te învredniceşte măcar cu o privire. Dar am decis să mă conformez regulilor de politeţe de pe aici. Aşa că într-o dimineaţă când să cobor din autobuz mă întorc spre şofer, o tanti în vârstă cu părul mov, o privesc direct în ochii de sub masca mea de schi neagră şi cu o voce puternică îi spun “Thank you!”. Probabil că tanti şoferiţa se aştepta la altceva că mi-a răspuns cu o voce gâtuită un “Your wellcome!”. Şi asta doar după ce a văzut că nu am de gând să cobor până nu mi primesc bine meritatul “Have a great day!”. M-am mulţumit cu ce mi s-a oferit şi am coborât fericit că sunt şi eu în rând cu lumea din Canada. Vedeţi voi Tata m-a crescut să fiu băiat politicos.
La telefon cu o tanti secretară din alt birou. Îi cer politicos să mi proceseze o aplicaţie, lucru ce tanti face. După care eu băiat politicos îi spun “Thank you” deoarece tanti mi-a procesat aplicaţia. Ea îmi răspunde la fel de politicos “Thank you”. De ce îmi mulţumeşte ea? Habar nu am! Dar eu băiat politicos îi zic “Your Wellcome!”. Ştiu! Nu e foarte amuzant dar nu încercam să fiu amuzant. Pur şi simplu m-am lăsat tras în capcana politeţei canadiene.

De Zahar

A fost odată ca niciodată un imigrant român ce trăia în congelatorul numit Canada. Şi din păcate pentru el în acest weekend foarte scurt, împins de către foame, a trebuit să iasă în iarna Canadiană ca să şi cumpere cele necesare. Zic din păcate pentru că erau -15 grade cu vânt puternic şi ninsoare abundentă. Nu ca cele -3 grade din România de care toată populaţia se plânge. Învelit în 15 straturi de haine (un strat pentru fiecare grad cu -) cu un ghiozdan în spate şi un cărucior în braţe am pornit determinat către Food Basic. Trebuie să menţionez că de fiecare dată când trebuie să mă duc la cumpărături mă apucă o boală subită numită “chiar trebuie?” simptomele manifestându-se prin găsirea altei ocupaţii. Din păcate proviziile împuţinate nu mi au dat cale de întoarcere de data asta.
Cu listuţa în mână şi instrucţiuni precise de la Laurie să cumpăr alimente “healthy” am înfruntat vremea vitregă de afară. Nu ştiu cum se face că vântul în Canada bate mereu din faţă de parcă e pornit să te congeleze până la măduva oaselor. Autobuzul în weekend nu este o soluţie. Poţi să aştepţi şi 40 de minute Duminica ca să vezi luminiţele albastre. Împins de frig şi vânt am străbătut cele 3 staţii de autobuz până la food basic în timp record.
În magazin alte motive de frustrare. Aţi încercat vreodată să cumpăraţi “healthy”? Şi când zic asta nu mă refer la cât mai puţine calorii sau cât mai puţine grăsimi săturate, asta e deja pentru avansaţi. Eu pur şi simplu vroiam ceva fără atâta zahăr. La muncă stau 9 ore şi deşi am o pauză de masă tot mai am nevoie de câte o mică gustare. Iar de când am venit în Canada mi-am promis să fiu mai atent cu ce mănânc. Mai ales că Laurie îmi aruncă mereu priviri pline de înţeles când mănânc prea multe prostii. De parcă nu ea a fost cea care a devorat toate chipsurile de acu două săptămâni. Dar cu vocea ei melodica îmi tot zice "Someone should eat more healthy!" Ce practic se traduce în trebuie să mănânci toate prostiile cu gust de iarbă. Aşa că mă uit la etichete să văd ce conţin gustările pe care le cumpăr. Răspunsul? Zahăr! Tone de zahăr! Plantaţi de zahăr! Nu e de mirare că din ce în ce mai mulţi oameni sunt diagnosticaţi cu diabet la cantităţile industriale de zahăr ingerate.
De ce atâta zahăr? Ei bine deoarece ne plac produsele dulci. Şi marile companii alimentare ştiu acest lucru. Ne îndoapă cu zahăr ca să fim dependenţi de produsele lor. Până acum credeam că dacă nu beau Coca Cola sau Pepsi şi nu înghit prea multe prăjituri sunt “safe” dar nu e chiar aşa. Batoanele cu cereale, iaurturile cu fructe, pâinea cea de toate zilele. Toate pline cu zahăr. Problema e că aceste companii sunt atât de ticăloase încât mai toate aceste produse sunt prezentate ca şi “healthy”. Mesaje cu 0 Calorii, 0 grăsimi însoţesc aceste produse. Întregi recitaluri despre beneficiile cerealelor integrale şi aşa mai departe. Toate ca să ascundă faptul că doar 4 felii de pâine consumate pe zi şi o femeie a depăşit cantitatea de zahăr recomandată zilnic.
Iar dacă credeţi că puteţi scăpa de zahăr citind ingredientele produsului vă înşelaţi. După ce am citit câteva bloguri pe internet am văzut că zahărul poate să aibă şi alte denumiri care să scape unui consumator neinformat. Ca de exemplu: zahărul brun; sirop de zahăr; zahăr pudră; dextroză; fructoză; glucoză; concentrat de suc de fructe; zahăr alb; miere; lactoză; maltoză; sirop de malţ; melasă; sucroză; sirop.
În engleză: molasses, sucrose, xylitol, hydrogenated starch, galactose, honey, fruit juice concentrate, brown sugar, high fructose corn syrup, inverted sugar maltose, turbinado sugar, glucose, maple syrup, polyols, sorghum, dextrose and dextrin.
Dacă sunteţi ca mine şi vă uitaţi la etichete ca să vedeţi cantitatea de zahăr din produs ei bine producători mai au o mică capcană. Cumpăraţi un pachet de biscuiţi, pe pachet scrie doar 5 grame de zahăr. Nu-i mult vă ziceţi, cât un pliculeţ de zahăr pe care îl pun în cafea. Problema e că acele 5 grame de zahăr nu e pentru pachetul întreg ci pentru doar trei sau patru biscuiţi. Mă uit chiar în acest moment la un pachet pentru patru biscuiţi (30 grame) consum în acelaşi timp 10 grame de zahăr. Cât zahăr e într-un pachet de biscuiţi de 200 grame? Aproape dublu faţă de doză recomandată pentru un adult, 66 de grame. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la sucurile noastre preferate. Cantitatea afişată nu e pentru toată sticla de 2l ci doar pentru un pahar.
După ce am petrecut aproape 2 ore în magazin nu am găsit vreun produs care să nu aibă ba prea mult zahăr sau prea multă sare. Singurul beneficiu din întreaga experienţă e că acum nu mă mai sperie grăsimile. Până la urmă vin dintr-o zonă unde la ţară se mânca slănină în fiecare zi de iarnă şi oameni sunt bine sănătoşi. Deci nu i grăsimea de vină. Aşa că fetelor lăsaţi ifosele şi mâncaţi nişte slănină afumată că nu ştiţi ce pierdeţi.
În final nu am găsit nici un produs care să nu aibă zahăr în el. Până şi chipsurile sau supele la conservă au zahăr. Aşa că am cumpărat mai multe fructe şi legume în speranţa că astea or fi mai sănătoase. O să încerc să mănânc mai puţină mâncare procesată şi mai multă mâncare gătită, deşi nu sunt un bucătar prea bun, dar până la urmă nevoia e mama învăţături.

Despre plictiseala

Mă omoară plictiseala. Lucrurile îmi merg prea bine în Canada numai e deloc palpitant. Mă simt ca Cezar am venit am văzut şi am cucerit. Numai că la mine cucerirea e pe doar 14 dolari pe oră. S-a dus şi incertitudinea zilei de mâine, am deja 3 luni la noul job. S-a dus şi explorarea, munca şi iarna îmi mănâncă toată energia şi cheful. Fiecare zi e o clonă a zilei de ieri. Mă trezesc, mănânc nişte waffelsi albaştri, mă îmbrac, îngheţ în staţia de autobuz. Aproape alerg vreo 3 staţi până la locul de muncă. Citesc, muncesc, beau 3 cafele, citesc, i-au pauza de masă, citesc, i-au pauză de la citit şi muncesc un pic. Îngheţ din nou. Ajung acasă mă dezgheţ şi petrec câteva ore minunate cu Laurie. După care mă duc la somn şi repetare.
Poate iarna e de vină, numai e vremea plimbărilor lungi prin străzile Toronto-ului. Nimic nou de văzut, de experimentat. Rutina! Singurele momente palpitante oferite de către nebunii din autobuz. Nici să scriu nu prea mai îmi vine. Nici o idee nu îmi mai pare bună. Îmi simt mintea leneşă, creativitatea sufocată. Noroc cu Laurie, ea transformă iarna în primăvară. Din păcate orele petrecute cu ea sunt prea puţine iar weekendul încă departe.
A nu se crede că mă plâng, pur şi simplu sunt plictisit de iarna canadiană. Vreau primăvară, vreau verde în copaci, vreau soarele să mă încălzească. Vreau să alerg din nou cu Laurie. M-am săturat să stau mereu în casă, singurele expediţii fiind spre Food Basic pentru cumpărăturile de zi cu zi. Norocul meu e că Laurie a primit un gift card pentru “second city” aşa că va fi măcar o seară interesantă în viitorul apropiat. Până atunci trebuie să îndur acelaşi peisaj alb, acelaşi frig, aceeaşi plictiseală. Măcar Canadieni sunt fericiţi că e sezonul de hochei, au la ce să se uite. Eu încă nu am urmărit un meci de hochei. Nici în România nu prea eram pasionat de sport. Mă mai uităm la câte un meci de fotbal cu băieţi ca să fiu în rând cu lumea. Un prieten m-a întrebat pe Facebook dacă m-am dus la meciul lui Bute ţinut în Toronto. Sincer nici nu ştiam că boxează. Nici acum nu ştiu dacă a câştigat sau a pierdut.
Îmi petrec serile vizionând filme, deja am văzut tot ce 2013 a avut de oferit, în afară de Killing season cu Robert de Niro şi John Travolta nu recomand nimic. Citesc foarte mult. O activitate numai bună de omorât plictiseala în această iarnă urâtă. Mica mea bibliotecă din Canada, care număra la început doar cele două volume din Gai-Jin aduse din România, a ajuns acum la un număr destul de măricel. Toate cărţile fiind deja citite. Sper sâmbăta asta să găsesc şi restul de 5 volume din Wheel of Time la Salvation Army altfel sunt în pericol să le comand online şi să plătesc mai mult de 4 dolari pentru 5 cărţi doar ca să termin seria. Încă nu îmi vine să cred că seria are 14 volume. Sper pe lângă să mai găsesc şi alte titluri interesante. Îmi doresc din tot sufletul să găsesc varianta în engleză a Shogunului sau alte opere clasice. Bibliotecă din Salvation army e prea dominată de genul Fantasy ca să fie pe gustul meu. Star Trek şi Star Wars pe toate rafturile. Acum mai nou am văzut că au început să scrie cărţi şi după jocuri. Am rămas surprins să văd că există şi o carte după World of Warcraft.
Prima iarnă în Canada şi a trebuit să fie prima iarnă cu “arctic blasts” şi “ice storms” din istoria recentă a Canadei. Din fericire a mai rămas doar o lună până la primăvară. Nu că mi fac iluzii că martie nu o să fie la fel de friguroasă ca şi lunile de iarnă dar măcar o să fie mai multă lumină. Până atunci mă voi strădui să înving pana de idei şi să menţin blog-ul alive. Nu că mă aştept să scriu vreo bijuterie literară dar măcar îmi mai omoară timpul şi mai forţează mintea să lucreze. Aşa ca o să vă urez la toţi un canadian “stay warm” şi sper să ne revedem cât mai curând.

2014

     Pe 10 Ianuarie se fac 6 luni de când am pus piciorul în Toronto, Canada. Un motiv destul de bun ca să ies din pauza de sărbători şi să încep să scriu din nou pe blog. Deşi sărbătorile mi au oferit destule idei pentru articole, până acum nu am reuşit să mă urnesc din această lungă pauză. Îmi este foarte greu şi acum să scriu despre primele sărbători petrecute în Canada. Nu pentru că au fost anoste sau pentru că nu m-am simţit bine ci pentru că a fost primul Crăciun fără familia şi prietenii din România. Cum poţi să scri despre ce bine te distrezi când şti că familia ta este la un ocean distanţă? Când toate tradiţiile păstrate cu sfinţenie din copilărie sunt înlocuite cu obiceiuri noi? Când mâncarea de pe masă anul ăsta numai are nimic în comun cu cea din anul trecut?
     Este dificil. Iar sărbătorile oferă un prilej prea bun să stai în casă şi să te gândeşti prea mult. La oamenii ce ţi lipsesc, la ce am fi făcut dacă am fi fost împreună, la cât de mult se distrează fără tine etc. Din fericire pentru mine Laurie şi familia ei mi-au oferit foarte puţine ocazii să stau în casă şi să mi plâng de milă că nu voi mânca şorici şi tobă de casă. Iar Crăciunul Canadian a fost o experienţă deosebită. Aşa că voi dedica câteva rânduri unei scurte treceri în revistă a sărbătorilor canadiene.
     Ultima postare m-a lăsat în staţia de autobuz pe jumătate îngheţat aşteptând autobuzul să mă ducă la muncă în ziua de ajun. Şi după o zi de muncă ce să scurs mult prea încet am ajuns în sfârşit la petrecerea de Crăciun ţinută la reşedinţa clanului Ross. Împreună cu Laurie, părinţii ei şi clanul Lobo am devorat un curcan rumenit la perfecţie cu sos de merişoare şi umplutură, am băut un pahar de vin şi am privit cum copiii şi au deschis cadourile. Nimic nu o să ţi amintească mai repede de copilărie ca un copil deschinzând cadourile. Îmi amintesc cum tatăl meu dădea cadourile noastre vecinului să ni le lase la uşă în ziua de Crăciun ca să fim surprinşi că moşul a venit la uşa noastră să ne lase cadouri. Stând la bloc nu aveam un coş pe care moşul să intre şi să ni le lase sub brad aşa că făcea livrările la uşă sau cel puţin aşa ne ziceau părinţii.
     Deoarece în ziua de ajun nu am reuşit să dăm gata tot păsăroiul, de Crăciun ne-am întors la reşedinţa clanului Ross să terminăm ce am început. Aşa că am privit cum Tom Cruise bătea nişte ruşi în Ghost Protocol în timp ce noi dădeam lovitura de graţie curcanului.
     De “Boxing day”, nici până acuma nu ştiu ce vrea să însemne doar că e a doua zi de Crăciun, am fost într-o mică excursie cu Laurie şi părinţii ei. Ne am îndreptat spre Nord să o recuperăm pe bunica Montgomery de la unchiul şi mătuşa lui Laurie, John şi Leslie Montgomery. Peisajul a fost superb iar pozele care le am făcut din maşină în grabă nu îi aduc nici un compliment. Drumul a fost scurt doar o oră în afara oraşului dar destul cât să te impresioneze prin frumuseţe.

     Odată ajunşi la destinaţie am avut privilegiul să întâlnesc o familie extraordinară în persoanele lui John şi Leslie Montgomery şi a copiilor lor: Matt, Luke, Mark şi Melissa.
     Am fost primit cu foarte multă căldură în casa familiei Montgomery, Leslie şi John fiind gazdele perfecte. Din păcate furtuna de gheaţă, ce a lovit oraşul Toronto cu câteva zile mai devreme, a cauzat o pană de curent ce a contramandat ospăţul pe care Leslie vroia să ni-l pregătească. Deşi a trebuit să ne mulţumim cu pizza adusă din oraş de către John în loc de lasagnia preparată de Leslie, ziua a decurs memorabil. Un foc în cămin pentru căldură şi un spectacol live din partea lui Matt şi Luke şi nici nu am simţit lipsa electricităţi.

     Pe 30 decembrie, clanul Arnautu şi-a dat întâlnire cu clanurile Ross, Lobo şi Montgomery la un pub cu muzică live. Aparent solistul formaţiei este o cunoştinţă a lui Matt iar părinţii solistului sunt prieteni buni cu familia Montgomery aşa că am profitat cu toţi de ocazie să petrecem împreună. Pubul micuţ a fost neîncăpător pentru eveniment dar ne am găsit câteva locuri. În acea seară au cântat mai multe formaţii variind de la bune la nu prea bune. Marea majoritate cântând un tip de country. Şi deşi a trebuit să îndurăm ceva timp până la main event, The Old Salts nu ne-au dezamăgit. Formaţia a fost extraordinară, atmosfera incredibilă iar muzica te ridica în picioare. Pentru mine a fost o experienţă, rar ai parte de un spectacol live rock-country mai ales că în România muzica country e aproape inexistentă ca şi popularitate deşi pe mine după acea seară a început să mă atragă.

     De anul nou am stat în casă ca nişte pensionari. Trist pentru un cuplu tânăr ca noi să stea în casă fără nici un plan de anul nou. Dar am reuşit să fac seara un pic mai interesantă prin o cină preparată de “chef” Tony. Practic am prăjit nişte carne de porc ca să nu zic că nu am consumat porcine de sărbători şi am băgat la cuptor nişte sarmale execrabile cumpărate de la food basic. Şi deşi sarmalele au fost o imitaţie de prost gust, de 5 ori mai mari decât cele din România şi cu un sos de roşii să le ascundă lipsa gustului, mi-au potolit într-un fel dorul de mâncare tradiţională. Un aranjament floral, câteva lumânări şi “the roast of William Shatner” au făcut cina mai distractivă.

     Deşi sfârşitul anului 2013 a fost plin de sentimente contradictorii anul 2014 are un aer pozitiv de parcă totul e posibil. Un an nou într-o ţară nouă plină de oportunităţi şi provocări, alături de nişte oameni minunaţi. E după cum zice şi pluguşorul: "Semne bune anul are!".

În încheiere vreau să vă urez tuturor un an nou fericit plin de speranţă şi bucurie .