Despre arta negocierii!

Sunt sigur că aţi realizat, după numeroasele postări asupra subiectului, că eu am devenit un ciclist avid. Din păcate pentru mine calitatea slabă a bicicletei mele şi recenta accidentare au sunat încheierea prematură a sezonului din acest an sau cel puţin aşa credeam. Vedeţi voi bicicleta mea era de calitate proastă, nu era făcută pentru cineva cu o constituţie puternică ca a mea (asta ca să nu zic că sunt dolofan). După nici o săptămână de când am cumpărat bicicleta, pedalele erau deja distruse, plasticul cedând imediat sub apăsarea mea puternică. Noroc că prietenul Ray mi-a dat unele din metal cu mult mai rezistente şi astfel mi-am continuat traseul zilnic muncă - casă.

Long story short în cele două luni de abuz din partea mea, bicicleta a început să se prăbuşească sub povara jobului. Roata din spate era deja îndoită şi se învârtea ciudat, rulmenţii din roată scrâşneau dureros de fiecare dată când apăsam pe pedală iar frânele făceau contact cu roata jucăuşă punându-mă pe mine la muncă etc. Situaţia nu era deloc roz mai ales dacă mai bag la socoteală şi mica accidentare suferită acum două săptămâni unde săracul Bucefal mai mai că şi-a dat duhul. Cine e Bucefal vă întrebaţi? Este numele bicicletei mele obţinut printr-un sondaj de opinie pe facebook. Mai era şi numele calului lui Alexandru Machidon, cel mai mare general al istoriei antice. Eu personal înclinam spre Bestia Neagră dar democraţia şi a spus cuvântul.

Din păcate, Bucefal, s-a dovedit mârţoagă şi nu armăsar legendar aşa că nu a făcut faţă presiuni drumului meu zilnic. Eu eram deja pregătit să îi fac o înmormântare cu toate onorurile. Un fel de merci killing cum făceau cowboy-i de prin americi la caii cu piciorul rupt. Din fericire pentru Bucefal o conversaţie între mine şi băieţii de la muncă i-au salvat viaţa. Căci în loc să-l arunc pe Bucefal la gunoi ei m-au povăţuit să-l returnez la Canadian Tire că poate îmi dau un refund sau un exchange pe el. Zis şi făcut, această sâmbătă l-am călărit pentru ultima oară pe Bucefal până la Canadian Tire unde am început o discuţie cu şefa de raion. În care i-am explicat frumos cum dumnealor mi-au vândut o bicicletă necorespunzătoare greutăţi mele. Că şi eu am fost un idiot sau mai bine zis un zgârcit că am ales o bicicletă ieftină şi de proastă calitate nu le-am menţionat. Scopul fiind să îi fac pe ei să se simtă vinovaţi pentru că mi-au vândut ceva necorespunzător. Aşa că le am arătat revoltat cum juca roata din spate hora uniri de una singură, cum frâna se freca de roată ca o blondă de Irinel Columbeanu şi după ce am menţionat în treacăt de vreo 20 de ori cum eu numai vreau aceeaşi bicicletă înapoi. caci nu vroiam să mă întorc din nou peste 2 luni ca să mi o repare din nou. 

Şefa de raion, probabil exasperată la maxim, mi-a zis să aştept niţeluş să vadă ce se poate face. După 5 minutele se întoarce madam cu o monstruozitate de bicicletă, cu roata de 29 de inch. Monstrul era la vânzare pentru 600 de dolari dar pentru că eu îmi arătasem deja partea de machidon zgârcit, şefa de raion a fost dispusă să o vândă la preţul de 300 CAD cum fusese la promoţie acum o lună. Bun, zic eu, da ce fac cu Bucefal? Păi vă dăm creditul pe bicicletă şi plătiţi doar diferenţa. Adică doar 150 de dolari? Întreb eu timid. Da! Zice madam. Ok! Zic eu cu patos şi uite aşa m-am ales cu Ragnarok.

Şi am încălecat pe o să şi v-am spus povestea aşa. Numai că povestea nu se încheie aicea, alimentat de succesul de la Canadian Ţâre m-am decis să mă i-au la harţă cu un alt gigant. De data asta din telecomunicaţii şi anume Bell. Acum 3 luni subsemnatul negocia aprins cu o tanti de la Bell ce suna foarte româneşte. Obiectivul meu era internet nelimitat cu viteză bună + telefonie şi cablu de bază la un preţ lunar micuţ. Mă tot păcălea atuncea madam că internetul lor e cel mai bun şi îmi povestea cu mândrie cum îi merg ei toate deviceurile prin casă şi garaj. Bun! Zic eu, da vezi madam că ăştia de la Rogers cică dau mai ieftin (minţeam şi eu să scot un deal). Păi ştiţi domnule că dacă vă luaţi asta şi cu asta şi băgaţi în bundle şi asta salvaţi 20 de dolari că le aveţi pe toate trei. În sfârşit după ce m-a plimbat prin o mie de oferte şi mi-a băgat-o şi pe aia că are o ofertă disponibilă doar în acest moment şi că dacă închid telefonul ciu ciu asemenea deal. Ne-am pus de acord la preţul de 129 CAD pe lună. Nu ştiu acuma dacă m-am ţepuit sau nu şi sincer nici nu vreau să ştiu (lăsaţi-mă să trăiesc în ignoranţa mea) chestia e că după vreo 3 luni de promo în care plăteam mai puţin de 100 CAD pac m-a loveşte o factură de 159 de CAD. Opaaaa! Ţipă revoltat portofelul! Păi după ce negociez cu mătăluţă 5 ore, după ce ţi arăt ce machidon zgârcit sunt şi tu creezi că poţi să mă taxezi cu 30 de dolari în plus faţă de ce stabilisem? Ticăloşie şi nu altceva. Aşa că pun mâna pe telefon şi sun că vreau să mi reziliez contractul. De ce? Mă întreabă o domniţă de la telefonie. Păi ştiţi madam, nici nu mi am pus telefonul acu două luni de zile şi deja mi-aţi dat numărul la toate firmele ce vor să mi vândă câte ceva de numai am linişte în casă. Başca negociasem cu voi 129 pe lună şi voi mă taxaţi 159. Vreau să cancelez madam. Putem să facem ceva ca să vă ţinem la noi? Mă întreabă timid domniţa. Da! Daţi-mi bani înapoi şi taxaţi-mă la preţul stabilit înainte. Ţip eu supărat. Please hold! Zice domniţa şi uite aşa am aşteptat vreo 10 minuţele cu Laurie aruncându-mi priviri încărcate. Căci Laurie auzind doar juma de conversaţie se gândea că a înnebunit lupul şi o lasă fără telefon. De unde să ştie ea că eu îmi foloseam skill-urile dobândite pierzând la poker pentru o cacealma de proporţii? I want to have a land line! Mă roagă duios Laurie. They lied to us! I am canceling it! Ţip eu în receptor pentru ca madam de la Bell să audă. What is it sir? Întreabă timid madam. Nimic! Zic pe un ton răutăcios. Într-un final domniţa îmi promite tariful asupra căruia convenisem iniţial. Bun! Zic eu domniţei de la Bell. Da să fie pentru ultima oară când trebuie să sun la dumneavoastră!

Dacă e o lecţie pe care imigrantul trebuie să o înveţe rapid în Canada e arta de a negocia. Aici oamenii sunt diferiţi, nu vor bătăi de cap, preferă să ţi dea jumate din magazin doar ca să nu le strici ziua. Şi e de înţeles şi eu păţesc la fel la muncă. Un client a primit peste 700 de dolari în materiale de la compania noastră pentru o greşeală măruntă pentru ca un manager sau un superviser nu a vrut bătaie de cap. În acelaşi fel lenea canadienilor este exploatată de către companiile lor. Din câte am înţeles cei de la Bell sunt ticăloşi mari, umflă nota de plată fără nici o bază reală. Dacă te prinzi bine, dacă nu te prinzi iara bine. Şi cum zicea tatăl meu mereu: Copilul până nu plânge, taţă nu suge!

O zi de vineri

În această vineri, pedalam fericit spre muncă, aveam căştile în urechi şi cred că ascultam Scorpions “Big city lights” când văd în faţa mea un bătrânel (după faţă chinez) pedalând şi el în aceeaşi direcţie. Desigur eu târlan (cred că ăsta e termenul ciobănesc pentru berbecuţ) în plină formă nu am putut să stau în banca mea şi să pedalez liniştit în spatele bătrânelului. Nu! Eu mă grăbeam! De ce? Habar nu am, mereu ajung la muncă cu 15 minute mai devreme. Şi pedalând în spatele bătrânelului până la următoarea intersecţie nu m-ar fi costat nici 15 secunde. Dar nu am susţinut niciodată că sunt ăla mai brightest dintre toţi. Aşa că am început să pedalez mai tare până l-am ajuns pe bătrânel, am ieşit de pe trotuar pedalând pe iarbă în tentativa mea de depăşire. Până aicea totul bine şi frumos, problema a fost când am încercat să intru din nou pe trotuar. Roata din faţă, datorită unghiului prea strâns, nu a urcat pe trotuar în schimb s-a frecat niţeluş de bordură, punând o frână bruscă şi proiectându-mă pe mine în schimb pe ciment. Înainte să vă faceţi griji prea mari pentru sănătatea mea vreau să vă spun că am scăpat doar cu câteva julituri şi cu mâna dreaptă, cred eu, un pic luxată. Da nu-i prea grav încă am destulă mobilitate şi nu mă doare prea tare. Moşulică văzând că m-am vărsat pe trotuar nu a râs (după cum era cazul) ci în schimb a venit să mi ofere ajutor în caz că aveam nevoie. Lucru care nu a fost necesar, m-am ridicat ruşinat de pe trotuar şi l-am asigurat pe bătrânel că doar orgoliul mie rănit. După ce am petrecut câteva minutele să-mi reglez bicicleta, care s-a strâmbat un pic de la impact, m-am urcat din nou în şa şi în ciuda rănilor susţinute am pornit înspre muncă unde am ajuns cu doar 10 minute mai devreme în loc de 15. Probabil că ar fi fost indicat să-mi i-au o zi liberă de la serviciu şi să am grijă de mâna luxată. Dar din nou, nu sunt cel mai brightest din turmă. Totuşi datorită “eroismului” meu de a merge la muncă în ciuda accidentării “grave” m-am decis să mă răsplătesc pe mine însumi cu următoarea relatare a “adevăratelor” evenimente care au avut loc la serviciu în acea zi.

Deci după cum spuneam în ciuda rănilor mele grave m-am târâit către muncă, colegii s-au panicat văzându-mă accidentat şi în nici un caz nu au făcut mişto de căzătura mea cum ar face alţi oameni mai simpli. Nu colegii mei! Nu tu: "Ce? Ai sărutat trotuarul?" sau " Ai găsit ceva pe jos?" Ei au dat dovadă de compasiune şi îngrijorare şi au încercat să mi bandajeze rănile. Managerul oferindu-se să mă ducă până la spital mai ales văzând cum îmi ieşeau maţele prin tăietura de la mână. Dar eu l-am refuzat. Mi-am cules maţele de pe jos, le am vârât înapoi în rană şi pe un ton plin de determinare i-am zis că eu nu pot să plec acasă, nu când compania are nevoie de mine. Auzind acestea managerul şi a dus mâna la tâmplă într-un salut solemn pentru eroismul de care dădeam dovadă iar Sonny, unul dintre şoferi, fiind mai slab de înger, a început să plângă mişcat, nespus, de curajul meu.

Am şchiopătat cu patos până la biroul meu lăsând urme de sânge în urma mea şi odată ajuns acolo am început să confrunt sarcinile zilnice cu aceeaşi pasiune fierbinte cu care le confrunt în fiecare zi deşi în această vineri rănile susţinute făceau şi cea mai simplă sarcină să pară un calvar. Colegii au încercat să mă protejeze, încercând să muncească în locul meu. Dar eu văzând asta m-am ridicat de pe scaun, mi-am întins mâna însângerată către superviser şi cu o voce slabă dar hotărâtă i-am cerut supervizorului actele. La început m-a refuzat ţipând că am făcut destul că nu trebuie să mă forţez, că nimeni nu o să creadă nimic rău despre mine dacă azi o i-au mai uşor. Nu! I-am răspuns, nu vreau să fiu o povară pentru ceilalţi. Din nou superviser-ul a început să obiecteze dar managerul a prins-o de mână şi cu lacrimi în ochii i-a zis: Nu-i insulta curajul! Izbucnind în lacrimi, superviser-ul mi-a întins cu regret ordinele ce trebuiau facturate. Aşezat din nou la biroul meu am început să procesez ordinele, lumina albă monitorului reflectându-se în obrajii mei lipsiţi de culoare. Apăs ENTER şi facturile încep să iasă încetişor la imprimantă. Încerc să mă ridic dar picioarele îmi sunt moi. Superviser-ul dă să fugă către imprimantă dar privirea mea înflăcărată o opreşte. E sarcina mea! Îi zic hotărât şi cu un efort supraomenesc mă ridic de la birou, păşind încet către imprimantă. Martori la acest act eroic, Papa de la Roma scapă un "OMG!" iar Thrall strigă plin de mândrie: "Lok'Tar Ogar Warrior!" (WoW game refrence you got to play it to get it). O mamă cu pruncul la sân îi şopteşte duios: Sper că într-o zi să creşti într-un bărbat exact ca el!" În timp ce restul colegilor mei izbucnesc emoţionaţi în aplauze.

Mulţumesc! Le zic. Dar sunt sigur că şi voi aţi fi procedat la fel! Continui pe un ton modest. Auzind acestea colegi încep să nege viguros. Nu cu rănile alea! Ţipă managerul. Eşti un sfânt! Ţipă papa de la Roma. Vă rog, e destul! Le zic eu modest în timp ce mă aşez din nou la birou continuându-mi munca. Şi aşa dragilor mi-am petrecut eu această vineri. Deşi suferind nu am lăsat durerea să mă ţină jos ci m-am ridicat ca un phoneix deasupra ei.

Ok ok! Poate am exagerat un "picuţ" cu cea ce să întâmplat la muncă dar ăsta e avantajul în aţi scrie propriile aventuri :)

De pe bicicleta: Guild Inn

Ieri am profitat de long weekend ca să ne plimbăm bicicletele, destinaţia a fost Guild Inn, un fost hotel din cartierul Guildwood, Scarborough. Ce e aşa de interesant despre hotel? Habar nu am! Nu am intrat în hotel ci am vizitat parcul care e extrem de frumos aranjat, cu multe grădini şi monumente peste tot. Dovada cele 4 alaiuri de nuntă oprite ca să facă poze. Hotelul din câte am citit eu are doar 100 de ani şi cică e bântuit. Dacă sunteţi curioşi despre hotel puteţi citi mai multe aici. Laurie a vrut doar să facă mişcare şi eu am vrut să fac poze pentru blog, obiective realizate cu uşurinţă. Drumul a durat dus - întors cam o oră şi ceva deci Laurie a ars caloriile pe care le vroia arse şi de pe fundul ei şi de pe al meu. Iar eu am găsit destule flori şi monumente să pozez deşi pauzele dese o iritau pe mândră care e foarte nerăbdătoare. Cineva trebuie să o înveţe să se bucure de drum şi nu numai de destinaţie. Norocul ei că eu sunt răbdător şi chiar vreau să o fac şi pe ea să se bucure de cea ce ne oferă viaţa chiar dacă uneori asta înseamnă să atrag mânia ochişorilor ei verzi. Dar vorba lungă sărăcia omului aşa că voi lăsa pozele să vorbească:

De pe bicicleta!

 "Sometimes you got to stop and smell the roses" asa zic americani asa am facut si eu. Dovada in urmatoarele poze:

Tipul asta stie ce vorbeste!!!

Oglinda! Oglinjoara cine are cea mai mare burta din tara? 

Nu scap de miei nici in Canada!