În această vineri, pedalam fericit spre muncă, aveam căştile în urechi şi cred că ascultam Scorpions “Big city lights” când văd în faţa mea un bătrânel (după faţă chinez) pedalând şi el în aceeaşi direcţie. Desigur eu târlan (cred că ăsta e termenul ciobănesc pentru berbecuţ) în plină formă nu am putut să stau în banca mea şi să pedalez liniştit în spatele bătrânelului. Nu! Eu mă grăbeam! De ce? Habar nu am, mereu ajung la muncă cu 15 minute mai devreme. Şi pedalând în spatele bătrânelului până la următoarea intersecţie nu m-ar fi costat nici 15 secunde. Dar nu am susţinut niciodată că sunt ăla mai brightest dintre toţi. Aşa că am început să pedalez mai tare până l-am ajuns pe bătrânel, am ieşit de pe trotuar pedalând pe iarbă în tentativa mea de depăşire. Până aicea totul bine şi frumos, problema a fost când am încercat să intru din nou pe trotuar. Roata din faţă, datorită unghiului prea strâns, nu a urcat pe trotuar în schimb s-a frecat niţeluş de bordură, punând o frână bruscă şi proiectându-mă pe mine în schimb pe ciment. Înainte să vă faceţi griji prea mari pentru sănătatea mea vreau să vă spun că am scăpat doar cu câteva julituri şi cu mâna dreaptă, cred eu, un pic luxată. Da nu-i prea grav încă am destulă mobilitate şi nu mă doare prea tare. Moşulică văzând că m-am vărsat pe trotuar nu a râs (după cum era cazul) ci în schimb a venit să mi ofere ajutor în caz că aveam nevoie. Lucru care nu a fost necesar, m-am ridicat ruşinat de pe trotuar şi l-am asigurat pe bătrânel că doar orgoliul mie rănit. După ce am petrecut câteva minutele să-mi reglez bicicleta, care s-a strâmbat un pic de la impact, m-am urcat din nou în şa şi în ciuda rănilor susţinute am pornit înspre muncă unde am ajuns cu doar 10 minute mai devreme în loc de 15. Probabil că ar fi fost indicat să-mi i-au o zi liberă de la serviciu şi să am grijă de mâna luxată. Dar din nou, nu sunt cel mai brightest din turmă. Totuşi datorită “eroismului” meu de a merge la muncă în ciuda accidentării “grave” m-am decis să mă răsplătesc pe mine însumi cu următoarea relatare a “adevăratelor” evenimente care au avut loc la serviciu în acea zi.
Deci după cum spuneam în ciuda rănilor mele grave m-am târâit către muncă, colegii s-au panicat văzându-mă accidentat şi în nici un caz nu au făcut mişto de căzătura mea cum ar face alţi oameni mai simpli. Nu colegii mei! Nu tu: "Ce? Ai sărutat trotuarul?" sau " Ai găsit ceva pe jos?" Ei au dat dovadă de compasiune şi îngrijorare şi au încercat să mi bandajeze rănile. Managerul oferindu-se să mă ducă până la spital mai ales văzând cum îmi ieşeau maţele prin tăietura de la mână. Dar eu l-am refuzat. Mi-am cules maţele de pe jos, le am vârât înapoi în rană şi pe un ton plin de determinare i-am zis că eu nu pot să plec acasă, nu când compania are nevoie de mine. Auzind acestea managerul şi a dus mâna la tâmplă într-un salut solemn pentru eroismul de care dădeam dovadă iar Sonny, unul dintre şoferi, fiind mai slab de înger, a început să plângă mişcat, nespus, de curajul meu.
Am şchiopătat cu patos până la biroul meu lăsând urme de sânge în urma mea şi odată ajuns acolo am început să confrunt sarcinile zilnice cu aceeaşi pasiune fierbinte cu care le confrunt în fiecare zi deşi în această vineri rănile susţinute făceau şi cea mai simplă sarcină să pară un calvar. Colegii au încercat să mă protejeze, încercând să muncească în locul meu. Dar eu văzând asta m-am ridicat de pe scaun, mi-am întins mâna însângerată către superviser şi cu o voce slabă dar hotărâtă i-am cerut supervizorului actele. La început m-a refuzat ţipând că am făcut destul că nu trebuie să mă forţez, că nimeni nu o să creadă nimic rău despre mine dacă azi o i-au mai uşor. Nu! I-am răspuns, nu vreau să fiu o povară pentru ceilalţi. Din nou superviser-ul a început să obiecteze dar managerul a prins-o de mână şi cu lacrimi în ochii i-a zis: Nu-i insulta curajul! Izbucnind în lacrimi, superviser-ul mi-a întins cu regret ordinele ce trebuiau facturate. Aşezat din nou la biroul meu am început să procesez ordinele, lumina albă monitorului reflectându-se în obrajii mei lipsiţi de culoare. Apăs ENTER şi facturile încep să iasă încetişor la imprimantă. Încerc să mă ridic dar picioarele îmi sunt moi. Superviser-ul dă să fugă către imprimantă dar privirea mea înflăcărată o opreşte. E sarcina mea! Îi zic hotărât şi cu un efort supraomenesc mă ridic de la birou, păşind încet către imprimantă. Martori la acest act eroic, Papa de la Roma scapă un "OMG!" iar Thrall strigă plin de mândrie: "Lok'Tar Ogar Warrior!" (WoW game refrence you got to play it to get it). O mamă cu pruncul la sân îi şopteşte duios: Sper că într-o zi să creşti într-un bărbat exact ca el!" În timp ce restul colegilor mei izbucnesc emoţionaţi în aplauze.
Mulţumesc! Le zic. Dar sunt sigur că şi voi aţi fi procedat la fel! Continui pe un ton modest. Auzind acestea colegi încep să nege viguros. Nu cu rănile alea! Ţipă managerul. Eşti un sfânt! Ţipă papa de la Roma. Vă rog, e destul! Le zic eu modest în timp ce mă aşez din nou la birou continuându-mi munca. Şi aşa dragilor mi-am petrecut eu această vineri. Deşi suferind nu am lăsat durerea să mă ţină jos ci m-am ridicat ca un phoneix deasupra ei.
Ok ok! Poate am exagerat un "picuţ" cu cea ce să întâmplat la muncă dar ăsta e avantajul în aţi scrie propriile aventuri :)
No comments:
Post a Comment