Cum stăteam eu azi la locul de muncă, uitându-mă pe pereţi şi reflectând adânc la ce o să mănânc diseară. Şi după ce am stabilit solemn că o să înfulec nişte cotlete de porc la grătar cu sos din usturoi şi miere, gândurile mele au luat o întorsătură bruscă. De ce este Canada diferită de România?
Rumegam în sinea mea faptul că deşi Canada are clădiri înalte cu zeci de etaje, falnicul CN tower, roller coastere de 200m, munţi falşi şi alte monumente impresionante nu în arhitectura oraşului Toronto stă diferenţa pentru mine. Mai ales că trăiesc în Scarborough şi muncesc în Scarborough deci toată ziua văd doar case. Şi nu e ca şi cum diferenţele dintre cele două ţări sunt chiar atât de mari. Da! România are mai multe găuri în şosele. Dar eu în Canada nu conduc să apreciez lipsa gropilor ci merg cu autobuzul. Oameni sunt la fel peste tot, uni buni alţi răi. Iar nu e ca şi cum canadieni au case în spaţiu sau maşini zburătoare. Venind din Constanţa pot să spun că maşinile din Mamaia sunt mai cool şi mai scumpe decât maşinile de pe aici. Deci ce face Canada să nu fie ca bătrâna Românie? Ei bine diferenţa constă în mici subtilităţi, iată câteva:
Brânza: Canadieni habar nu au ce înseamnă o brânză bună. Nimic din plasticul lor galben nu se compară cu brânza noastră. Am ajuns să plâng până şi după brânza nasoală de la Kaufland, ştiţi voi, aia despre care zicem cu toţi că e făcută cu aracet. Ce n-aş da să pot mânca o felie de brânză de la ţăran din casă cu o ceapă, nişte pâine neptun şi poate şi nişte slănină pe acolo. Off... Vise! În schimb sunt obligat să mănânc un tip de caşcaval prost făcut, plastifiat de zici că e guma Turbo de odinioară, fără miros, ce vrea să fie a brânză. Bleah...
Coadă: Deşi autobuzele canadiene sunt foarte ţări: îngenunchează, îţi zic staţiile, au loc pentru bicicletă şi au o sârmă de care tragi ca să se oprească în staţia ta. Sunt în schimb la fel de leneşe ca şi cele româneşti dacă nu şi mai leneşe. Da! Există o aplicaţie pe mobil care îţi zice când va veni autobuzul în staţie dar şi eu sunt leneş aşa că nu prea mă obosesc cu aplicaţia deci aştept şi 20 de minute în staţie aşteptând autobuzul. Şi cum aşteptam odată în staţie singur cuc, rezemat de un stâlp roşu ce semnalizează staţia am observat un lucru tulburător. Toată lumea care venea în staţie se aşeza în ordine în spatele meu formând o coadă. Şi deşi noi ca o naţie ştim ce înseamnă să stăm la coadă am rămas stupefiat de faptul că poţi forma un rând ordonat în staţia de autobuz. Şi acum ţin minte cum în România năvăleam ca huni în autobuzul ce ne ducea de la liceu la gară doar ca să prindem un scaun. Cum bătrâni ne făceau morală că să le cedăm locurile şi desigur eu băiat cuminte şi respectuos (dar mai ales modest) le acordăm scaunul meu. Aicea nu se întâmplă aşa ceva. Autobuzul are nişte reguli de fier. Dacă te ai aşezat pe locurile destinate bătrânilor sau invalizilor şi nu ai eliberat locul pentru ei atunci eşti dat jos de către şofer fără prea multe discuţi. Dacă ţi ai găsit un loc normal să ţi aşezi posteriorul atunci poţi să fi sigur că nici un bătrânel, cucoană sau Sf Petru în persoană nu o să ţi ceară să îi cedezi locul. De ce? Pentru că nu ai nevoie de un motiv, dacă simţi nevoia să stai jos poţi să stai jos. Nimeni nu o să creadă că merită locul acela mai mult decât tine chiar dacă e mai în vârstă, duduie sau vreun specimen de vietate urbană. Dacă acesta e un lucru pozitiv sau nu rămâne de discutat. Cert este că am văzut tineri stând jos pe scaune cu telefoanele mobile în mână şi bătrânei obosiţi stând în picioare.
Ciudăţenii: Toronto este un oraş care îmbrăţişează diversitatea. În tot ce constă ea. De la rapperi chinezi cu pantaloni în vine (stilul Justin Bieber) ce "cânta" prin autobuz la afro-americani ce fac moonwalking în metrou şi la doamne blonde ce tremură prin McDonalds din Dumnezeu ştie ce motive asupra căruia nu voi specula. Chestia este că eu deşi om cu frica lui Dumnezeu şi încă destul de românizat încât să fac ochii cât cepele în faţa originalităţi unor indivizi probabil că par la fel de ciudat ca şi ei având în vedere că stau şi mă zgâi la nişte oameni ce aparent în Toronto nu ridică nici o sprânceană. Decât probabil a unor imigranţi ca mine încă ne adaptaţi şi încă ignoranţi. Cert este că acum încerc să evit să arunc priviri curioase bătrânului în bermude care împarte cu mine acelaşi autobuz în fiecare dimineaţă. Din câte ştiu eu omul vrea să şi ţină bijuteriile la rece sau urmează vreun ritual religios. Totul e posibil în acest oraş minunat.
Engleza?!: Deşi vorbesc o engleză descrisă de foarte mulţi ca impecabilă m-a lovesc constant de bariere lingvistice datorită accentelor atâtor naţiuni ce se contopesc în populaţia oraşului Toronto. Accent chinezesc, indian, sud american, persan, italian, irlandez sunt doar câteva din accentele cu care mă lovesc zilnic. Acestea aparţinând câtorva din clienţi şi angajaţi firmei unde lucrez. Imaginativă frustrarea mea încercând să înţeleg un accent chinez combinat cu linie telefonică proastă. Şi totuşi trebuie să înţeleg ce interlocutorul meu îmi transmite, trebuie să zic pe un ton politicos de 10 ori "Can you please repeat that again?" şi după ce am luat mesajul să îl şi confirm de vreo 3 ori doar ca să fiu sigur. Dar mă mâncat să vin în Canada şi acu o să mă scarpin:)
Concluzia: Dacă România este mumă pentru uni ei bine este o mamă aspră, îţi dă mâncare gustoasă să te îngraşe dar nu îţi dă nici un ban de buzunar, te trimite la muncă cu ciorapi rupţi şi când îţi arde câte una nu te mai ridici. Pe când Canada este ca o tanti frumos parfumată, că de atrage pe mulţi, un pic îndepărtată ce ţi dă mâncare proastă, artificială, bani de buzunar mulţi să tot arunci pe bălării de care nu ai nevoie, ciorapi de bumbac ce miros a petrol şi datorii să plăteşti prostiile ce le ai cumpărat. Unde este mai bine? Depinde de fiecare. Mie îmi este dor de România, am copilărit acolo şi pentru mult timp mă definit şi mă transformat iar acum că sunt departe înţeleg că România noastră pe lângă familia lăsată are şi farmecul ei aparte de care mie dor. Canada e noua mea iubire, e atât de vie, plină de senzaţii noi, de necunoscut dar mai ales e plină de oportunităţi. Deşi iubirea mea pentru această ţară s-ar putea schimba după ce oi da cu capul de o iarnă Canadiană.
Rumegam în sinea mea faptul că deşi Canada are clădiri înalte cu zeci de etaje, falnicul CN tower, roller coastere de 200m, munţi falşi şi alte monumente impresionante nu în arhitectura oraşului Toronto stă diferenţa pentru mine. Mai ales că trăiesc în Scarborough şi muncesc în Scarborough deci toată ziua văd doar case. Şi nu e ca şi cum diferenţele dintre cele două ţări sunt chiar atât de mari. Da! România are mai multe găuri în şosele. Dar eu în Canada nu conduc să apreciez lipsa gropilor ci merg cu autobuzul. Oameni sunt la fel peste tot, uni buni alţi răi. Iar nu e ca şi cum canadieni au case în spaţiu sau maşini zburătoare. Venind din Constanţa pot să spun că maşinile din Mamaia sunt mai cool şi mai scumpe decât maşinile de pe aici. Deci ce face Canada să nu fie ca bătrâna Românie? Ei bine diferenţa constă în mici subtilităţi, iată câteva:
Brânza: Canadieni habar nu au ce înseamnă o brânză bună. Nimic din plasticul lor galben nu se compară cu brânza noastră. Am ajuns să plâng până şi după brânza nasoală de la Kaufland, ştiţi voi, aia despre care zicem cu toţi că e făcută cu aracet. Ce n-aş da să pot mânca o felie de brânză de la ţăran din casă cu o ceapă, nişte pâine neptun şi poate şi nişte slănină pe acolo. Off... Vise! În schimb sunt obligat să mănânc un tip de caşcaval prost făcut, plastifiat de zici că e guma Turbo de odinioară, fără miros, ce vrea să fie a brânză. Bleah...
Coadă: Deşi autobuzele canadiene sunt foarte ţări: îngenunchează, îţi zic staţiile, au loc pentru bicicletă şi au o sârmă de care tragi ca să se oprească în staţia ta. Sunt în schimb la fel de leneşe ca şi cele româneşti dacă nu şi mai leneşe. Da! Există o aplicaţie pe mobil care îţi zice când va veni autobuzul în staţie dar şi eu sunt leneş aşa că nu prea mă obosesc cu aplicaţia deci aştept şi 20 de minute în staţie aşteptând autobuzul. Şi cum aşteptam odată în staţie singur cuc, rezemat de un stâlp roşu ce semnalizează staţia am observat un lucru tulburător. Toată lumea care venea în staţie se aşeza în ordine în spatele meu formând o coadă. Şi deşi noi ca o naţie ştim ce înseamnă să stăm la coadă am rămas stupefiat de faptul că poţi forma un rând ordonat în staţia de autobuz. Şi acum ţin minte cum în România năvăleam ca huni în autobuzul ce ne ducea de la liceu la gară doar ca să prindem un scaun. Cum bătrâni ne făceau morală că să le cedăm locurile şi desigur eu băiat cuminte şi respectuos (dar mai ales modest) le acordăm scaunul meu. Aicea nu se întâmplă aşa ceva. Autobuzul are nişte reguli de fier. Dacă te ai aşezat pe locurile destinate bătrânilor sau invalizilor şi nu ai eliberat locul pentru ei atunci eşti dat jos de către şofer fără prea multe discuţi. Dacă ţi ai găsit un loc normal să ţi aşezi posteriorul atunci poţi să fi sigur că nici un bătrânel, cucoană sau Sf Petru în persoană nu o să ţi ceară să îi cedezi locul. De ce? Pentru că nu ai nevoie de un motiv, dacă simţi nevoia să stai jos poţi să stai jos. Nimeni nu o să creadă că merită locul acela mai mult decât tine chiar dacă e mai în vârstă, duduie sau vreun specimen de vietate urbană. Dacă acesta e un lucru pozitiv sau nu rămâne de discutat. Cert este că am văzut tineri stând jos pe scaune cu telefoanele mobile în mână şi bătrânei obosiţi stând în picioare.
Ciudăţenii: Toronto este un oraş care îmbrăţişează diversitatea. În tot ce constă ea. De la rapperi chinezi cu pantaloni în vine (stilul Justin Bieber) ce "cânta" prin autobuz la afro-americani ce fac moonwalking în metrou şi la doamne blonde ce tremură prin McDonalds din Dumnezeu ştie ce motive asupra căruia nu voi specula. Chestia este că eu deşi om cu frica lui Dumnezeu şi încă destul de românizat încât să fac ochii cât cepele în faţa originalităţi unor indivizi probabil că par la fel de ciudat ca şi ei având în vedere că stau şi mă zgâi la nişte oameni ce aparent în Toronto nu ridică nici o sprânceană. Decât probabil a unor imigranţi ca mine încă ne adaptaţi şi încă ignoranţi. Cert este că acum încerc să evit să arunc priviri curioase bătrânului în bermude care împarte cu mine acelaşi autobuz în fiecare dimineaţă. Din câte ştiu eu omul vrea să şi ţină bijuteriile la rece sau urmează vreun ritual religios. Totul e posibil în acest oraş minunat.
Engleza?!: Deşi vorbesc o engleză descrisă de foarte mulţi ca impecabilă m-a lovesc constant de bariere lingvistice datorită accentelor atâtor naţiuni ce se contopesc în populaţia oraşului Toronto. Accent chinezesc, indian, sud american, persan, italian, irlandez sunt doar câteva din accentele cu care mă lovesc zilnic. Acestea aparţinând câtorva din clienţi şi angajaţi firmei unde lucrez. Imaginativă frustrarea mea încercând să înţeleg un accent chinez combinat cu linie telefonică proastă. Şi totuşi trebuie să înţeleg ce interlocutorul meu îmi transmite, trebuie să zic pe un ton politicos de 10 ori "Can you please repeat that again?" şi după ce am luat mesajul să îl şi confirm de vreo 3 ori doar ca să fiu sigur. Dar mă mâncat să vin în Canada şi acu o să mă scarpin:)
Concluzia: Dacă România este mumă pentru uni ei bine este o mamă aspră, îţi dă mâncare gustoasă să te îngraşe dar nu îţi dă nici un ban de buzunar, te trimite la muncă cu ciorapi rupţi şi când îţi arde câte una nu te mai ridici. Pe când Canada este ca o tanti frumos parfumată, că de atrage pe mulţi, un pic îndepărtată ce ţi dă mâncare proastă, artificială, bani de buzunar mulţi să tot arunci pe bălării de care nu ai nevoie, ciorapi de bumbac ce miros a petrol şi datorii să plăteşti prostiile ce le ai cumpărat. Unde este mai bine? Depinde de fiecare. Mie îmi este dor de România, am copilărit acolo şi pentru mult timp mă definit şi mă transformat iar acum că sunt departe înţeleg că România noastră pe lângă familia lăsată are şi farmecul ei aparte de care mie dor. Canada e noua mea iubire, e atât de vie, plină de senzaţii noi, de necunoscut dar mai ales e plină de oportunităţi. Deşi iubirea mea pentru această ţară s-ar putea schimba după ce oi da cu capul de o iarnă Canadiană.
