Caractere part 2

Gâştele şi răţoiul

Undeva pe linia autobuzului 17 între Sheppard şi Ellsmere un cârd de ţaţe de origine chineză se urcă în autobuz. Şi că orice cârd de ţaţe din România, Canada, China sau orice altă ţară se pun pe vorbă. Problema e că toate se aşează pe unde apucă dar tot vor să cotcodăcească aşa că una tipă din spatele autobuzului către alta din faţă şi invers. Dacă luaţi în calcul că sunt vreo şase ţaţe puteţi realiza nivelul de poluare fonică la care călătorii sunt supuşi. Pe mine personal nu mă deranjează prea tare. Îmi amintesc când eram mic şi ieşeam Duminica din Biserică pe lângă toate babele discutând aprins bârfa din sat. Dar aparent eu sunt un caz fericit, odată în timp ce mă îndreptam spre casă în faţa mea se aşează un tip la vreo 50 de ani ras în cap scund dar robust şi cu o faţă dură. Când doamnele au urcat şi poluarea fonică a început să se ridice la cote alarmante tipul din faţa mea a început şi el să fie un pic mai agitat. La început erau semne minore, mâini transpirate frecând chelia constant după care un tremur nervos al buzelor escaladând din ce în ce mai mult până când puteam să aud injurii şoptite încet. “Shut the fuck up!” şi pentru că era totuşi canadian “Please just shut the fuck up!”. Culminând cu tipul uitându-se dur la toată lumea din jurul lui. Poate poate o intra careva în discuţie cu el şi astfel dându-i prilejul să se plângă de zgomotul infernal. Eu când i-am văzut faţa contorsionată de furie întorcându-se spre mine m-am prefăcut absorbit de priveliştea de afară. "See no evil, hear no evil" Ultimul lucru pe care îl doream era să îi dau tipului un prilej să izbucnească. Într-un final, fericit, am ajuns la Flora Drive fără nici un eveniment neplăcut şi am coborât uşurat din autobuz. Uşurat nu pentru că mi-ar fi fost frică de răbufnirile tipului dar când lucrurile merg prost în autobuz ai tendinţa să pierzi foarte mult timp ca să se rezolve după cum o să vedeţi în cazul următor.

Şamanul

Cu o altă zi normală de muncă deja încheiată mă aflam din nou în autobuz în drum spre casă. Mintea deja îmi fugea la cina ce mă aştepta când autobuzul opreşte în staţie să primească câţiva călători noi. Ultimul dintre ei un bătrânel ciocolatiu cu o mustaţă neagră şi cu un zâmbet larg care imediat ce să găsit în autobuz a început să ţipe din toţi plămâni: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!” părând foarte fericit. Eu considerând faptul că trăiesc într-un oraş plin de diversitate culturală am încercat să nu mă strâmb la un om ce aparent era fericit că a prins autobuzul în ciuda faptului că a ţipat practic această fericire. Şi eu aş fi fost fericit în locul lui mai ales cu această iarnă grea care aparent nu mai ne scapă din gheara i îngheţată. Până la urmă omul poate a tras un “Aleluia! Am prins autobuzul.” În cultura lui. Toată lumea a zâmbit amuzată la manifestarea atât de sinceră a acestei bucurii atât de simple, de a prinde un autobuz într-o zi geroasă. Aşa că omul nostru se întoarce către şofer şi într-o engleză deformată de un accent puternic îl întreabă dacă merge către Eglington la care şoferul amabil îi răspunde cu un “Yes sir!”. Se aşează omul pe scaun şi autobuzul se urneşte încetişor spre casă. După o staţie eu mă uitam pierdut în gânduri pe geam ceilalţi călători pierduţi şi ei prin telefoane sau cărţi când deodată: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!” şi linişte. Toate capete se întorc către omul ciocolatiu cu mustaţă ce zâmbea fericit. Şoferul zice un “Ok buddy!” înţelegător şi autobuzul îşi reia cursul. Eu personal am tratat cu indiferenţă evenimentul am văzut şi lucruri mai stranii în Toronto aşa că mi am reluat activitatea de privitor pe geam. După încă o staţie: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!”, acelaşi zâmbet larg brăzda faţa bătrânelului. Din nou am încercat să nu judec omul, mă gândeam că poate celebra în felul lui trecerea unei noi staţii şi că e mai aproape de destinaţia lui. Şoferul însă nu părea genul prea tolerant aşa că opreşte autobuzul se duce la bătrânel şi cu asprime în voce îi zice: “Sir if you don’t stop that I will have to tell you to get off!”. Bătrânelul zâmbind încă îi răspunde “Eglington yes? Eh Eh Eh!”. Şoferul se întoarce supărat la postul lui şi porneşte din nou autobuzul. Bătrânelul ciocolatiu dădea impresia că a înţeles aluzia şi stătea la locul lui tăcut ca un miel. După două minute lumea era din nou pierdută în monotonia unei curse cu autobuzul când deodată: “Haleeilaaah! Haleeilaaah! Eh Eh Eh Eh!”. De data asta şoferul opreşte abrupt autobuzul dezechilibrând câţiva pasageri vine furios la moşulică şi îi zice: “Get off the bus now!”. Moşulică încă zâmbind în ciuda ostilităţi şoferului zice “Eglington Yes?”. Şoferul: “Sir if you don’t get off I am going to call the police!”. Moşulică: “Eh Eh Eh Eh!” şoferul se întoarce la cabina lui scoate un telefon şi sună poliţia după care se întoarce către tip şi îl informează că a sunat poliţia. Între timp unii dintre pasageri, frustraţi că autobuzul numai pleacă pentru că şoferul aştepta echipajul de poliţie, se dau de partea moşului cerând mai multă toleranţă până la urmă mai erau câteva staţii până la Eglington. Şoferul însă era de neînduplecat. După 5 minute intense în care toată lumea aştepta cu sufletul la gură venirea poliţiei şi sfârşitul acestei întâmplări extraordinare eu personal eram deja cu gândul la o arestare spectaculoasă ca în filmele americane unde poliţistul trânteşte suspectul de un zid îi îndepărtează picioarele şi îi citeşte drepturile. Bătrânelul în schimb se ridică încetişor şi tipă “No Eglington? I get off!” şi coboară din autobuz. Şoferul îşi reia rolul şi ne conduce pe toţi spre casă după o aşteptare de vreo 10 minute.

Profanatorul

Tot în autobuzul numărul 17 întorcându-mă într-o sâmbătă de la Wallmart am fost martorul unui eveniment ciudat. Un tip tuciuriu, scund şi îndesat cu un aer ciudat tot şoptea ceva cu pasiune. În dreapta lui aşezaţi cu faţa spre el stătea o familie asiatică alcătuită din soţ, soţie şi o fată de vreo 10 ani pierduţi în gândurile lor. La un moment dat, tipul tuciuriu începe să arunce câte o înjurătură uitându-se către soţ, scurt, după care întorcând capul. Pentru cei din spate omul părea că înjură în telefon, capul lui tuciuriu fiind mereu îndreptat în faţă şi cablurile căştilor iesiându-i de sub fes. Dar pentru mine care eram poziţionat pe aceeaşi bancă cu familia asiatică puteam observa cum ochii tipului se îndreptau mereu către soţ când înjura. Înjură şi râdea aruncând mereu privi piezişe. Soţul se prinde imediat şi începe să îl urmărească. Când vede că e un trend începe să-l confrunte. “Buddy you got a problem?”. Tipul tuciuriu râde, înjură şi se uită la chinez pieziş. Omul acum fierbând dea binelea se apleacă către tip şi cu o voce tremurândă de furie începe şi el să trântească înjurături. După vreun minut în care cei doi tot schimbau insulte şi asiaticul era pe cale să şi piardă calmul în ciuda familiei prezente şi probabil gata să încerce altă modalitate mai agresivă de al face pe tuciuriu să tacă şoferul se autosesizează şi din câteva cuvinte îi calmează pe cei doi. Până la urmă o amendă de 2000 dolari şi vreo trei luni în închisoare dacă te pui cu şoferul contează aparent mai mult decât câteva cuvinte. Dacă au păstrat pacea sau nu habar nu am, mie mi-a venit staţia aşa că am coborât din autobuz sperând totuşi în sufleţelul meu că asiaticul i-a tras până la urmă vreo 2 palme glumeţului tuciuriu ca să se înveţe minte.

Când mă uit acum la această listă de “caractere” pe care le-am întâlnit în numai 7 luni de când sunt aicea sunt surprins. Nu că aş fi crezut cumva că în Canada nu sunt şi oameni cu probleme dar nici chiar aşa. Mai ales că la lista asta aş putea să adaug şi o tanti albă tremurând într-un McDonalds şi când zic tremurând nu mă refer la vreo problemă medicală ci la tremuratul ăla din lipsă de câteva chimicale. Un afro-american cu ochelari de soare care lua toţi pasageri în vizorul mâini îndoite în forma unui pistol şi aşa mai departe. Concluziile le las la latitudinea voastră.

Caractere

Pe străzile din România poţi întâlni destule caractere ciudate, oameni ce atrag privirile trecătorilor prin comportamentul lor bizar. Ei bine Toronto ca un oraş vibrant ce este are şi el ciudaţii lui. Aşa că am făcut şi eu o rubrică destinată ciudaţilor pe care i-am întâlnit prin plimbările mele în Canada.

The moonwalker

O plimbare cu metroul e de obicei monotonă. Geamurile îţi arată doar pereţi întunecaţi de beton luminaţi sporadic de către un bec galben. Iar dacă nu ai vreo o carte de citit sau un smart phone să te joci candy crush saga eşti condamnat la o plimbare lungă şi plictisitoare. Poate tocmai de acea un tânăr afro-american a început să danseze în metrou. Probabil aţi realizat deja că nu e chiar simplu să dansezi într-un metrou în mişcare dar acest tânăr îmbrăcat într-un trening alb făcea o treabă minunată. Nu ştiu ce piesă asculta în căşti dar omul a executat un moonwalking la perfecţie împreună cu alte mişcări de ale lui Michael Jackson. Tocmai de acea l-am botezat “The moonwalker” şi l-am inclus în clasament.

The tiny chinese rapper dude

Asiatici micuţi aşteptând în staţia de autobuz vezi în fiecare zi. Cea ce nu vezi de obicei este un chinez de vreo 30 de ani, bărbos, puţin mai înalt decât un pitic, îmbrăcat după moda Bieber care fredonează nişte versuri de hip hop în timp ce îşi agita mâna mai ceva ca Eminem. Pentru cei dintre voi binecuvântaţi să nu ştiţi despre moda Bieber permiteţi-mi să vă luminez. E moda acea stupidă în care îţi ţi pantaloni doar peste juma de fund. Făcându-ţi picioarele să pară mai scurte şi spatele mai lung. Imaginativă deci efectul unor picioare foarte scurte asupra unui chinez micuţ deja. Omul dădea impresia unui adult îmbrăcat cu pantalonii unui copil de 4 ani. Probabil vroia ca vorba “all chinesse look alike” să nu i se aplice şi lui. Misiune îndeplinită!

Asian wife finder

La o primă privire un om alb grizonant de vreo 45 de ani cu un zâmbet pe buze nu ar părea ceva ieşit din comun. Când îl vezi totuşi în fiecare zi intrând în vorbă cu doamne asiatice şi întrebându-le dacă au venit din China începi să ridici o sprânceană. La început omul mi s-a părut un pic singuratic şi m-am gândit că probabil vroia un amic/amică de acea intră în vorbă cu oameni necunoscuţi în autobuz. Unul dintre acei oameni care deşi au 20 de scaune libere îl alege pe cel de lângă tine sau în cazul lui pe cel de lângă nişte doamne. Când am realizat că omul intră în vorbă doar cu doamne asiatice am început îmi pun câteva întrebări. Concluzia la care am ajuns? Omul îşi caută o nevastă din China dar cum nu îşi permite să o aducă tocmai de acolo caută o tanti proaspăt aterizată. Dovada? Lângă mine se aşează o tanti în jurul a 35-40 de ani, tipul se aşează în faţa noastră după ce a străbătut tot autobuzul, se uită lung în ochii doamnei asiatice după care o întreabă: “Do you come from China?”. La care tanti zice ofensată “No! I am from Canada!”. Tipul începe să se uite la bocancii  din picioare pentru vreo 2 minute lungi după care se ridică şi se duce în spatele autobuzului. La care tanti scapă un “Hmph!” foarte încărcat emoţional. Concluzia? Trebuie să fie proaspăt aterizată şi nu infectată încă de democraţia canadiană.

Lună plină

Într-o seară ca oricare alta mă urc în autobuzul numărul 17 spre casă. Autobuzul era aglomerat la acea oră, plin cu oameni scăpaţi de la muncă aşa că îmi găsesc cu greu un loc chiar în spate. În acel moment l-am zărit pentru prima oară pe Lună plină. Deşi în acea instanţă vedeam doar un om normal stând în autobuz aşteptându-şi staţia ca toată lumea. Aşa că mă aşez în spatele omului care în ciuda numelui pe care i l-am dat nu este vreun indian din filmele western ci un tânăr afro-american masiv cam de înălţimea mea (6 picioare sau 1.92 m) dar mai robust. Nimic ieşit de comun nu s-a întâmplat pentru o bună bucată de drum până când la Sheppard şi Birchmount, unde Lună Plină dă să se ridice şi în acel moment l-am văzut pe Lună Plină în toată splendoarea lui. Nelămuriţi? Să vă explic. Lună Plină este şi el ca şi “the tiny chinesse rapper dude” un fan al modei Bieber şi cea ce am văzut când omul s-a ridicat a fost curul lui mare şi negru-albăstrui în toată splendoarea lui (albăstrui probabil de la frig fiind -13 grade în acea zi). Reacţia logică în aceste momente ar fi să te uiţi imediat în altă parte dar când eşti şocat în asemenea hal de apariţia unui fund păros exact în faţa ta vei avea tendinţa să te holbezi şi când te holbezi vei avea probabil gura deschisă. Norocul meu e că nu era nimeni în dreapta mea că altfel o persoană norocoasă ar fi văzut un om holbându-se cu gura deschisă la curul altui om şi ar fi interpretat probabil diferit situaţia. Eu nu am făcut această interpretare când ochii celorlalţi pasageri s-au făcut mari cât cepele la apariţia lui Lună Plină mergând agale printre ei îndreptându-se spre ieşire. Am văzut toate reacţiile posibile, de la o tanti în vârstă murmurând o rugăciune împotriva răului, la un tânăr râzând încet în barbă la o tinerică indignată. Mai trebuia doar un părinte să acopere ochii vreunui copil şi chiar că erau toate. Din fericire nici un copil nu a fost expus ororii lui Lună Plină în acea zi.

Zăpăcita din Walmart

În România ca şi în Canada vor exista mereu oameni care vor dori să râdă pe seama ta şi eu am norocul să atrag astfel de persoane şi în Toronto (ciudat având în vedere că la 2 metri înălţime şi 100 de kilograme arăt totuşi destul de ameninţător, o fi faţa mea de om cumsecade?). Long story short odată pe când eram la cumpărături în Walmart (cel mai mare lanţ comercial din America) două domnişoare albe drăguţe se apropiau de mine. Eu fiind prins în activitatea mea de cercetat etichete nu le am observat până când una dintre ele nu mi-a aruncat în coş un set de ciorapi de damă din aceia lungi şi negri, ce se mulează pe piciorul domnişoarelor atât de frumos, zicându-mi că mi-au căzut din coş. Eu inspectând ciorapi şi recunoscând imediat că acest articol de îmbrăcăminte nu are ce să caute în coşul meu îi zic domnişoarei blonde care mi-a vorbit, acum grăbită să plece de lângă mine, că nu sunt ciorapii mei. Domnişoara în cauză se face că nu aude în timp ce amica ei îmi aruncă priviri ruşinate cu ochii ei căprui pe care eu nu le observ. “Miss it’s not mine!” Ţip eu tare de se aude în tot Walmart-ul. La care domnişoara se întoarce către mine mă priveşte cu nişte ochii mici verzi şi pe un ton "casual"  mă întreabă dacă m-am băşit. Eu îi trântesc un indignat “No!” la care domnişoara îmi zâmbeşte dulce şi îmi zice “You sure? Cuz you do blow me away!”. Un “Oh!” plin de înţelegere îmi scapă acum de pe buze uitându-mă la domnişoara ce pleacă acum din nou grăbită căutând vreo altă victimă în timp ce amica ei îmi aruncă încă un zâmbet ruşinat şi îmi zice “Soory! She is just wierd like that!”.

Canadian pride

 S-au terminat şi Jocurile Olimpice. Putin a reuşit să facă un spectacol magnific în această duminică care a lăsat totuşi foarte mulţi canadieni întristaţi. De ce întristaţi? Pentru că a semnalizat terminarea jocurilor olimpice şi după atâtea sentimente investite în echipa olimpică acum numai ştiu ce să facă cu ei înşişi. Eu personal nu mă uit la evenimentele sportive prea mult. Nu sunt un mare sportiv din fire dar am preferat mereu să dau Eu cu piciorul în mingie decât să mă uit la alţi. Aşa că în afara câtorva meciuri importante de fotbal şi a câtorva “highlights” din alte sporturi nu prea am urmărit canalele sportive. Totuşi indiferenţa mea a fost mereu întrecută de indiferenţa totală a lui Laurie. Care în prezenţa mea nu a urmărit niciodată vreun eveniment sportiv. Auzisem zvonuri că s-ar fi uitat din când în când la un meci de hochei dar am tratat aceste zvonuri ca şi pe apariţiile lui Big Foot, adică ca pe nişte aiureli totale. Şi apoi au venit JO şi lumea a înnebunit. “Go team Canada!” Se putea auzi şi vedea în toate reclamele de la televizor, radio, prin autobuze şi desigur pe buzele tuturor canadienilor. Dar nebunia totală venea de la Laurie, lipită în faţa televizorului uitându-se la doi inşi împingând o sanie. Ţipând prin casă de mama focului cu fiecare victorie a echipei canadiene. Uitându-se la evenimentele olimpice în reluare când a pierdut vreunul. Dorind să fi vizionat finala la hochei într-un bar sportiv. Mai trebuia să şi înjure echipa adversă şi era fanul perfect. Şi ca orice fan înrăit îi trebuia un tovarăş cu care să trăiască emoţiile puternice, cu care să discute evenimentele importante. Aşa că am fost ales by default să împărtăşesc performanţele sportive ale echipei Canadiene. A fost practic un voluntariat comunist unde nu am avut de ales. A trebuit să cedez calculatorul pentru televizor şi scaunul pentru canapea. O tranziţie pentru care Laurie s-a luptat mai mult decât echipa de hochei pentru aurul olimpic. Eu abia mă uitam la meciurile naţionalei de fotbal a României şi acum trebuia să mă uit la nişte canadieni dându-se cu sania? Şi ca dovadă a faptului că femeia e mai încăpăţânată ca bărbatul m-am trezit pe canapea urmărindu-i pe Tessa şi Scott dându-se cu patinele. Suferind că am luat doar argintul. Şi dacă Laurie e o doamnă şi nu înjură nu pot să zic acelaşi lucru şi despre mine. Să zicem doar că “Screw you Americans!” a fost în categoria uşoară a comentarilor mele. Clar americanii au fost mâna în mână cu ruşii. Putin probabil a primit dreptul să invadeze vreo ţară necunoscută doar ca americanii să câştige în defavoarea canadienilor. Injustiţie şi nu altceva!
Ne am luat totuşi revanşa la hochei unde conduşi cu 2 – 0 în ultima repriză, echipa feminină de hochei a reuşit să le dea 2 boabe americanilor trimiţând meciul în prelungiri unde i-am înfrânt decisiv. În acest moment politeţea canadienilor a ieşit la iveală. Laurie fiind fericită pentru canadieni dar tristă pentru vecinele de la sud care erau în lacrimi. Eu desigur încă nu mi am însuşit politeţea canadiană aşa că eram încă în modul “Screw you Americans!” Deşi undeva în inima mea mică de Grinch simţeam şi eu un strop de compătimire pentru doamnele americane. Mai ales că televiziunea asta ticăloasă, arăta când o jucătoare canadiancă fericită că a câştigat aurul când o americancă în lacrimi că la pierdut. La masculin a fost mai uşor să ne bucurăm de victoria canadiană. Bărbaţii aparent nu trezesc aceleaşi emoţii ca şi femeile. Şi după un 3 – 0 convingător în faţa suedezilor era clar cine merita medalia de aur. Go team Canada!
Din păcate duminică totul a luat sfârşit. Drapelul olimpic a schimbat mâinile ruseşti cu cele coreene într-o ceremonie incredibilă ce a inclus un circ, un balet şi o mulţime de piane. Deşi spectacolul oferit de ruşi a meritat toate bilioanele cheltuite de Putin a lăsat un gust amar canadienilor care au pierdut un motiv să şi manifeste mândria naţională. Şi dacă canadienii sunt mândri de ceva apoi este de faptul că sunt canadieni. Orice prilej de a fi mândri de acest fapt este îmbrăţişat cu căldură şi este foarte molipsitor. Până şi imigrantul de 7 luni care vă scrie aceste rânduri a fost mândru de performanţele echipei canadiene de parcă au fost toţi născuţi pe plaiurile mioritice şi imigraţi aici. Dar totul are un sfârşit până şi noua mea pasiune pentru sport. Aşa că mi am petrecut seara de duminică pregătindu-mă pentru o nouă săptămână de muncă frenezia jocurilor olimpice deja în spatele meu.