Playing catch up de ziua Victoritei

     Pentru început aş dori să mi cer scuze că nu am mai scris nimic în ultima vreme. Nu e din lene sau plictiseală ori că nu am nimic de zis, din contră odată cu venirea primăveri, războiul Româno - Rus şi părul facial de la Eurovision chiar am avut despre ce să scriu. Problema e că eu şi Laurie ne-am pus prea multe în cârcă şi acum ne lipseşte timpul să le ducem pe toate. Deşi sucurile creative au fost stârnite de soare şi căldură în aceste prime zile de primăvară, au fost imediat reprimate de muncă, de mutat, de plănuirea excursiei în România şi alte probleme de om mare. Cea ce ne aduce la titlul postării de azi. Pentru că e ziua Victoriţei, noi, rezidenţii Canadei, beneficiem de o zi liberă de la muncă ca să sărbătorim ziua mai sus numitei. Aşa că voi profita de timpul extra să mai scriu şi pe blog.
     Voi începe cu vestea cea mare, ne-am găsit apartament, nu o să dau prea multe detalii pentru că vreau să fac nişte poze mai întâi cu zona şi priveliştea, ca să mă dau mare mai încolo. Mai important decât lăudăroşenia este că eu şi Laurie putem să ne concentrăm eforturile pe alte probleme, căutarea fiind oficial încheiată. Ne-am găsit un one bedroom într-o zonă fermecătoare în Scarborough. Şi da, ştiu că am zis anterior că nu există asemenea zone în Scarborough dar m-am înşelat. Marea mutare e pe 7 iunie, un pic mai târziu decât am plănuit căci a trebuit să le acordăm câteva zile să renoveze apartamentul pentru noi. Va trebui să vorbesc cu proprietarul unde stăm acum şi să ne prelungim şederea cu o săptămână. Sunt sigur că nu va fi o mare problemă mai ales că gazda noastră curentă e un om foarte de treabă şi încă nu avut pe nimeni să vizioneze apartamentul. Nu numai că Ken ne-a trimis o recomandare foarte frumoasă dar s-a oferit să ne dea şi o mobilă de sufragerie pe care el nu o mai foloseşte şi pe care Laurie a refuzat-o imediat căci nu-i place stilul. "But baby! It's free!" îi zic eu. "We don't have to buy another one!" insist. Dar mândra e încăpăţânată aşa că am optat pentru o retragere strategică şi o să încerc mai târziu cu argumente noi. Mai ales că e chiar la modă aici în Canada să foloseşti mobila altora. Nu e ca în România unde îţi păstrezi mobila toată viaţa, aici şi după câteva luni poţi să zici că ai nevoie de o "schimbare" şi să-ţi pui mobila veche pe gazon şi să cumperi alta nouă. Economie de consum. Între timp noi trebuie să ne mişcăm fundurile şi să ne apucăm de împachetat.
     La muncă lucrurile s-au schimbat, până acum am stat confortabil fără prea multe responsabilităţi pentru că vremea mohorâtă a ţinut meşterii în casă şi nu pe acoperişuri. Dar acum cu schimbarea vremii am început să-mi câştig pâinea pe bune. Lucru ce nu mă deranjează, nu mă plâng că muncesc mai mult, trece timpul mai uşor. "But" sunt în slujba companiei de câteva luni bune iar experienţa mea se rezumă la lunile de iarnă cu vreme proastă când nimeni nu muncea. Zilele mele, atunci, fiind umplute cu plimbatul hârtiilor dintr-un sertar în altul. Acum în schimb trebuie să discut cu clienţi, să aranjez comenzi prin telefon, mă lovesc constant de probleme noi. Câteodată mă simt de parcă am început ieri deşi aparent toţi colegi mei sunt mulţumiţi cu performanţele mele, chiar azi superviser-ul mi-a spus cu mândrie în glas că eu o să fiu un angajat mai "knowledgeable" decât "some other people at other branches" asta datorită eforturilor ei de a mă antrena desigur. Personal sunt mândru de laudele aduse deşi, pentru un om cu un masterat în economie, poate nu ar trebui să fiu mândru că reuşesc să fac un job mediocru. Ci mai degrabă să fiu mai autocritic cu mine însumi pentru că încă greşesc la acest job, încă am nevoie de ajutor să mă descurc. Dar când mă gândesc la clienţii mei chinezi pe care trebuie să îi sun de 15 ori doar ca să aflu strada unde vor să-şi primească ţiglele îmi dau seama că nu e un job chiar uşor. Şi sentimentul de împlinire când în sfârşit îi găsesc adresa pe hartă poate la fel de bine să fie sentimentul unui jucător la bursă când îi creşte stocul cu câteva procente. Totul este subiectiv. Iar cei ce lucrează în customer service şi au avut de a face cu chinezi mă vor înţelege.
     Pe Facebook şi pe blog-uri, nebunie mare că o tanti are păr facial. "A înnebunit lupul!" mi-am zis la muncă când am văzut pe facebook poze cu cucoana respectivă şi mesajele aferente. Tragedie mare că tanti nu s-a bărbierit înainte de concurs, că nu s-a gândit şi madam la inimile slabe pe care o să le şocheze cu mustaţa din dotare, tragedie şi mai mare că a câştigat Eurovisionul. Între timp, într-un alt colţ din lume, doi dictatori se luptă pentru supremaţia Sudanului, confruntarea dintre cei doi riscând să afecteze peste 12 milioane de oameni. Când zic că îi afectează mă refer la faptul că vor muri ba de foame ba împuşcaţi. În alt colţ de lume nişte "luptători pentru libertate religioasă" au răpit peste 200 de fete dintr-o şcoală şi ameninţă că o să le vândă în sclavie. Dar astea nu sunt tragedii, nu au importanţă. Suferinţa zilnică atâtor oameni ce se chinuie în sărăcie peste tot în lume, moartea copiilor de foame şi boli, firme internaţionale ce ne omoară pentru profit, nu sunt tragedii. Adevărata tragedie este că o tanti nu s-a bărbierit înainte de Eurovision, păi cum domne atâta lipsă de respect pentru sensibilităţile noastre? Eu propun să ne luăm greblele din dotare să aprindem câteva torţe şi să o alergăm pe cucoana asta insensibilă!
     În autobuzul numărul 17, trei adolescenţi mâncau nişte pui, nimic ieşit din comun în această eră a vitezei mănânci pe unde prinzi. Şocant, pentru mine, a fost când o domniţă a început să arunce din pui pe podeaua autobuzului. Aparent puiul, de o nesimţire crasă, avea nişte grăsime în compoziţia sa care ar fi afectat silueta domniţei deci domniţa, folosindu-şi degeţelele finuţe, smulgea grăsimea puiului şi o aruncă pe podea. Frumos din partea domniţei a fost că arunca puiul nesimţit destul de departe de persoana-i importantă şi anturajul ei. Lucru uşor de înţeles, nu vrei să ţii aproape pe cineva care îţi face rău, deci eu personal am apreciat tactul domniţei de a şi ferii apropriaţi ei de prezenţa insolentă a puiului. Desigur ceilalţi pasageri nu au avut acelaşi noroc dar nu poţi mulţumi pe toată lumea nu-i aşa? Oricum eu mă uitam la domniţă cum arunca şi câteva din oasele puiului pe podeaua autobuzului şi mă gândeam pe cine aş prefera ca şi coleg de drum. Pe domniţa cu puiul sau pe madam cu părul facial de la Eurovision. Sincer aş alege-o pe madam de la Eurovision de fiecare dată dacă ar avea bună cuvinţă să nu şi arunce rămăşiţele mesei pe podeaua unui autobuz aglomerat. Până la urmă ce e aşa de şocant în nişte păr facial? Toate babele din Biserica satului aveau mustaţă şi nimeni nu le fugărea pentru asta.
     Ce mă enervează pe mine e că avem atâtea vorbe înţelepte din popor, pilde din testament, citate de la minţi luminate, cu acelaşi mesaj. Nu judeca după aparenţe! Hristos zicea ceva în genul: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?". Alţi zic "Nu judeca o carte după coperta sa!" Şi totuşi nu putem privi mai departe de barba unei femei. Eu zic că e trist când omenirea e influenţată mai mult de aparenţe decât de valori. Dar destulă filozofie pentru ziua de azi! Eu vă doresc un weekend minunat şi o zi a Victoritei frumoasă!

Frustrari

Sâmbăta asta Laurie şi cu mine am pornit din nou în căutarea unui apartament de închiriat. Pe lista noastră aveam 5 apartamente de vizionat în zone destul de bunicele în Scarborough deci speranţele erau mari şi moralul ridicat. Când zic zone bunicele în Scarborough mă refer la aşezarea lor strategică între jobul meu şi jobul lui Laurie, nu există caracter sau frumuseţe în Scarborough, cel puţin nu unde am fost noi cu căutările noastre. Cum vă ziceam când am plecat de acasă vremea era frumoasă şi moralul ridicat. Eram atât de veseli încât ne fugăream ca doi copii pe stradă râzând din orice nimic. Aveam toate premisele unei zile fabuloase, asta până când ajunşi în staţie, am realizat că mi-am uitat portofelul acasă. Portofel care conţine acel card mic şi verde de la TD cu care plăteşti totul pe aci şi abonamentul meu TTC. Fără bani şi fără abonament am pornit în sprint spre casă ca să recuperez portofelul în timp ce Laurie îmi aruncă priviri îngrijorate din staţie. Iarna grea ce ne-a forţat la sedentarism m-a lăsat într-o formă de ne invidiat dar nevoia mi-a dat aripi aşa că am zburat spre casă, am recuperat portofelul şi cu un ultim efort supraomenesc am alergat spre Laurie. Exact când m-am oprit în faţa ei, cocoşat de efort cu mâinile pe genuchi şi inhalând aer cu lăcomie, mi-a zis mândra cu o voce plină de reproş că a trecut autobuzul exact când intram în casă. Tragedie şi nu altceva! Dacă pierzi autobuzul în timpul săptămâni nu-i bai aştepţi 8 minute şi vine următorul, pierzi autobuzul Sâmbăta şi aştepţi încă 20 de minute iar dacă l-ai pierdut Duminica poţi să ţi iei adio de la următoarele 40 de minute din viaţa ta. Cum ne-am dat întâlnire la 11 să vedem un apartament şi cum tanti ce trebuia să ne arate apartamentul ne-a rugat să fim “on time” pentru că avea şi altă întâlnire iar următorul autobuz venea peste 20 de minute, cineva nu stătea tocmai pe roze. “I am sorry it could happen to everyone!!!” Zic eu plin de pasiune încercând să sting focul din privirile mândrei. Ea îmi trânteşte un “You don’t seem sorry to me!” asta pentru că eram în modul defensiv şi nu mi-am cerut iertare per say ci mai degrabă explicam cum oricine ar putea fi autorul unei asemenea greşeli.
Nu ştiu dacă aţi observat da atunci când eşti grăbit parcă totul merge împotriva ta, după ce aşteptasem deja 30 de minute în staţie ne-am urcat în autobuz. Şoferul părea că nu are nici un stres şi conducea enervant de încet, în staţie o tanti cu cărucior se chinuia să urce în autobuz, în gândul meu spumegam, adică chiar acum când suntem în întârziere s-a găsit şi tanti să iasă la plimbare cu autobuzul. Urât din partea mea să mă gândesc în felul ăsta despre săraca băbuţă care nu avea nici o vină, dar eram grăbiţi iar mândra supărată şi conştiinţa mea încărcată nu îmbunătăţeau situaţia.
Ajunşi la Ellesmere unde trebuia să ne urcăm în alt autobuz eram deja în întârziere şi desigur a trebuit să aşteptăm şi aici 20 de minute. Deja spumegam când am văzut un autobuz veninând din aceeaşi direcţie din care venisem noi iar autobuzul pe care trebuia să-l luăm nu se vedea încă în zare. Când ne am urcat în al doilea autobuz Laurie îmi întinde telefonul supărată şi îmi zice “You talk to her this time!”. Păi dacă eşti vinovat plăteşti, aşa că m-am trezit la telefon utilizând un ton plângăreţ cu tanti la care aveam programare şi mai obţin un sfert de oră academic. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, cât timp noi eram ocupaţi să fim supăraţi unul pe celălalt trecem de staţia unde trebuia să coborâm. Alarmat că numai ajungeam la destinaţie, observ că am depăşit staţia noastră aşa că trag de cablu şi cobor împreună cu Laurie la prima oprire. Din păcate depăşisem destinaţia cu vreo 3 staţi şi rămăsesem cu opţiunea de a aştepta un alt autobuz din direcţia opusă vreo 20 de minute s-au să mergem pe jos. Am ales să o luăm la picior, lucru bun căci odată cu efortul fizic s-au calmat şi spiritele şi ne-am cerut iertare unu la celalt sincer şi din toată inima. După care, în stilul nostru, am început să ne certăm din nou, de data asta cine este vinovatul, eu insistând că eu sunt căci mi am uitat portofelul, ea zicând că e vina ei că nu a planificat mai bine. Într-un final ajungem şi la clădirea unde se afla apartamentul. Tanti ce trebuia să ne arate apartamentul era deja plecată dar a lăsat vorbă administratorului aşa că a fost posibil să vizionăm apartamentul deşi mare lucru nu era de văzut. Clădirea era urâtă deşi erau în proces de renovare a balcoanelor, apartamentul era micuţ şi neimpresionant aşa că am pus câteva întrebări din politeţe să nu zică omul că nu suntem interesaţi şi am plecat cu decizia deja făcută să nu ne mai uităm înapoi.
Ca să vizionăm al doilea apartament trebuia să ne urcăm din nou într-un autobuz. Din cauză că pe google maps zicea să coborâm la 1222 York Mills Rd – Sandor Ave, noi aşteptam ca fraieri să auzim în difuzorul autobuzului Sandor Ave fără să realizăm că York Mills road 1220 deja trecuse. Aşa că am mai mers 3 staţi până mi-am dat seama de eroare şi ne-am dat jos. Acum în drum spre al doilea apartament aceeaşi situaţie pe harta google. Era Victoria park –Sloane avenue, numai că de data asta eu fiind mai “deştept” când s-a ţipat Victoria Park am luat-o pe Laurie de mână şi am coborât. Problema e că acum chiar trebuia să mergem pe Victoria park până să auzim şi cealaltă stradă aşa că de data asta am coborât prea devreme. Din nou am luat-o la picior către destinaţie. Run Forest! Run! De data asta paguba fiind mai mică, de doar o staţie.
După ce am năvălit împreună cu administratorul peste un cuplu în vârstă am vizionat şi acest al doilea apartament. Ca să fac un rezumat, holul clădirii împuţit, apartamentul mic şi neîntreţinut deci tăiat de pe listă şi mers mai departe. Singurul lucru pozitiv la această vizită a fost o trupă de copii care se jucau “the walking dead” pe hol, câţiva dintre prichindei dovedindu-se nişte “zombie” foarte înfricoşători.
Ne-am urcat din nou în autobuz iar de data asta din cauza unei probleme TTC autobuzul nostru era prima maşină după vreo 40 de minute. Aşa că autobuzul s-a transformat într-o cutie de sardine, cu noi pe post de sardine. După mult chiu şi vai ne am găsit şi locuri dar asta numai datorită faptului că sunt masiv şi oameni nu puteau trece pe lângă mine. Din cauza aglomeraţiei nervii oamenilor erau întinşi la maxim, un tip chiar lovind piciorul altui tip care nu a înţeles ce înseamnă “excuse me!” strigat de vreo 3 ori de către celălalt călător. S-a dus pe apa sâmbetei faimoasa politeţe canadiană. Până şi şoferul îşi ieşise din pepeni şi ţipă din toţi rărunchi “Go behind the white line!”. A se observa că nu a zis "please" deci era foarte furios. După o oră în acest calvar am ajuns în sfârşit obosiţi şi la al 3 lea apartament. Din nou aceeaşi poveste, hol împuţit, apartament de căcat.
Deci din nou în autobuz spre apartamentul numărul 4. Vă scutesc de detaliile călătoriei pentru că nu ni să mai întâmplat nimic interesant în afară de faptul că a început spre marea mea supărare să mai şi plouă. Apartamentul numărul 4 era chiar drăguţ, aflat într-un cartier deţinut de o singură firmă şi care avea un aer liniştit. Holul nu mirosea ciudat şi clădirea părea în stare bună fată de ce văzusem până acum. Apartamentul în sine era curat şi bine întreţinut cu un miros de proaspăt vopsit. Problema cu acest apartament era că faţă de restul apartamentelor vizionate era minuscul, în bucătărie neîncăpând 2 persoane iar chiria destul de piperată. Aşa că cu regret am zis “Nu” şi acestui apartament deşi Laurie zicea că ar fi sărit pe el dacă era un pic mai mare. Al patrulea apartament era aproape de casă aşa că fiind flămânzi ne am decis să mâncăm la un “Wendy”. Am luat-o din nou la picior către restaurant când vedem un cartier mişto de clădiri, cu un semn de închiriat, aşa că ne am decis să investigăm. Cartierul în sine era superb, flori plantate peste tot, parcare spaţioasă, magazin în clădire până şi un "gym". Deja speranţa înflorea în sufleţelul meu. Găsim repede biroul de închiriat şi cu puţin tupeu de românaş, mă bag în seamă cu tanti de la birou care se decidă să ne arate un apartament. Aşa că o luăm pe urmele doamnei pe un hol din nou urât mirositor (e un blestem al tuturor clădirilor de pe aici) şi intrăm cu japca în apartamentul unei domnişoare ca să vedem marfa. Domnişoara sfioasă că era dezastru în apartament nu prea vroia să ne lase înăuntru deşi tanti de la birou cică i-a dat înştiinţare că o să aducă clienţi de 3 săptămâni. Apartamentul copie fidelă a tot ce am văzut până acuma. Acelaşi format, aceeaşi mărime doar preţul cu 100 de dolari mai mare că vezi doamne au “gym” desi un abonament la sală e ceva în genul la 10 dolari pe lună.
Aşa că descurajaţi, obosiţi şi flămânzi ne am îndreptat mână în mână către primul Wendy. Singurul lucru pozitiv din această zi fiind cunoaşterea că deşi lucrurile pot să meargă foarte prost şi ghinionul să atingă cote maxime eu şi cu mândra mea vom găsi mereu resursele să trecem peste ele, mână în mână. Dacă stau şi mă gândesc mai bine burgerul cu bacon şi the chilly fries merită trecuţi şi ei în lista lucrurilor pozitive.

Caractere

Pe străzile din România poţi întâlni destule caractere ciudate, oameni ce atrag privirile trecătorilor prin comportamentul lor bizar. Ei bine Toronto ca un oraş vibrant ce este are şi el ciudaţii lui. Aşa că am făcut şi eu o rubrică destinată ciudaţilor pe care i-am întâlnit prin plimbările mele în Canada.

The moonwalker

O plimbare cu metroul e de obicei monotonă. Geamurile îţi arată doar pereţi întunecaţi de beton luminaţi sporadic de către un bec galben. Iar dacă nu ai vreo o carte de citit sau un smart phone să te joci candy crush saga eşti condamnat la o plimbare lungă şi plictisitoare. Poate tocmai de acea un tânăr afro-american a început să danseze în metrou. Probabil aţi realizat deja că nu e chiar simplu să dansezi într-un metrou în mişcare dar acest tânăr îmbrăcat într-un trening alb făcea o treabă minunată. Nu ştiu ce piesă asculta în căşti dar omul a executat un moonwalking la perfecţie împreună cu alte mişcări de ale lui Michael Jackson. Tocmai de acea l-am botezat “The moonwalker” şi l-am inclus în clasament.

The tiny chinese rapper dude

Asiatici micuţi aşteptând în staţia de autobuz vezi în fiecare zi. Cea ce nu vezi de obicei este un chinez de vreo 30 de ani, bărbos, puţin mai înalt decât un pitic, îmbrăcat după moda Bieber care fredonează nişte versuri de hip hop în timp ce îşi agita mâna mai ceva ca Eminem. Pentru cei dintre voi binecuvântaţi să nu ştiţi despre moda Bieber permiteţi-mi să vă luminez. E moda acea stupidă în care îţi ţi pantaloni doar peste juma de fund. Făcându-ţi picioarele să pară mai scurte şi spatele mai lung. Imaginativă deci efectul unor picioare foarte scurte asupra unui chinez micuţ deja. Omul dădea impresia unui adult îmbrăcat cu pantalonii unui copil de 4 ani. Probabil vroia ca vorba “all chinesse look alike” să nu i se aplice şi lui. Misiune îndeplinită!

Asian wife finder

La o primă privire un om alb grizonant de vreo 45 de ani cu un zâmbet pe buze nu ar părea ceva ieşit din comun. Când îl vezi totuşi în fiecare zi intrând în vorbă cu doamne asiatice şi întrebându-le dacă au venit din China începi să ridici o sprânceană. La început omul mi s-a părut un pic singuratic şi m-am gândit că probabil vroia un amic/amică de acea intră în vorbă cu oameni necunoscuţi în autobuz. Unul dintre acei oameni care deşi au 20 de scaune libere îl alege pe cel de lângă tine sau în cazul lui pe cel de lângă nişte doamne. Când am realizat că omul intră în vorbă doar cu doamne asiatice am început îmi pun câteva întrebări. Concluzia la care am ajuns? Omul îşi caută o nevastă din China dar cum nu îşi permite să o aducă tocmai de acolo caută o tanti proaspăt aterizată. Dovada? Lângă mine se aşează o tanti în jurul a 35-40 de ani, tipul se aşează în faţa noastră după ce a străbătut tot autobuzul, se uită lung în ochii doamnei asiatice după care o întreabă: “Do you come from China?”. La care tanti zice ofensată “No! I am from Canada!”. Tipul începe să se uite la bocancii  din picioare pentru vreo 2 minute lungi după care se ridică şi se duce în spatele autobuzului. La care tanti scapă un “Hmph!” foarte încărcat emoţional. Concluzia? Trebuie să fie proaspăt aterizată şi nu infectată încă de democraţia canadiană.

Lună plină

Într-o seară ca oricare alta mă urc în autobuzul numărul 17 spre casă. Autobuzul era aglomerat la acea oră, plin cu oameni scăpaţi de la muncă aşa că îmi găsesc cu greu un loc chiar în spate. În acel moment l-am zărit pentru prima oară pe Lună plină. Deşi în acea instanţă vedeam doar un om normal stând în autobuz aşteptându-şi staţia ca toată lumea. Aşa că mă aşez în spatele omului care în ciuda numelui pe care i l-am dat nu este vreun indian din filmele western ci un tânăr afro-american masiv cam de înălţimea mea (6 picioare sau 1.92 m) dar mai robust. Nimic ieşit de comun nu s-a întâmplat pentru o bună bucată de drum până când la Sheppard şi Birchmount, unde Lună Plină dă să se ridice şi în acel moment l-am văzut pe Lună Plină în toată splendoarea lui. Nelămuriţi? Să vă explic. Lună Plină este şi el ca şi “the tiny chinesse rapper dude” un fan al modei Bieber şi cea ce am văzut când omul s-a ridicat a fost curul lui mare şi negru-albăstrui în toată splendoarea lui (albăstrui probabil de la frig fiind -13 grade în acea zi). Reacţia logică în aceste momente ar fi să te uiţi imediat în altă parte dar când eşti şocat în asemenea hal de apariţia unui fund păros exact în faţa ta vei avea tendinţa să te holbezi şi când te holbezi vei avea probabil gura deschisă. Norocul meu e că nu era nimeni în dreapta mea că altfel o persoană norocoasă ar fi văzut un om holbându-se cu gura deschisă la curul altui om şi ar fi interpretat probabil diferit situaţia. Eu nu am făcut această interpretare când ochii celorlalţi pasageri s-au făcut mari cât cepele la apariţia lui Lună Plină mergând agale printre ei îndreptându-se spre ieşire. Am văzut toate reacţiile posibile, de la o tanti în vârstă murmurând o rugăciune împotriva răului, la un tânăr râzând încet în barbă la o tinerică indignată. Mai trebuia doar un părinte să acopere ochii vreunui copil şi chiar că erau toate. Din fericire nici un copil nu a fost expus ororii lui Lună Plină în acea zi.

Zăpăcita din Walmart

În România ca şi în Canada vor exista mereu oameni care vor dori să râdă pe seama ta şi eu am norocul să atrag astfel de persoane şi în Toronto (ciudat având în vedere că la 2 metri înălţime şi 100 de kilograme arăt totuşi destul de ameninţător, o fi faţa mea de om cumsecade?). Long story short odată pe când eram la cumpărături în Walmart (cel mai mare lanţ comercial din America) două domnişoare albe drăguţe se apropiau de mine. Eu fiind prins în activitatea mea de cercetat etichete nu le am observat până când una dintre ele nu mi-a aruncat în coş un set de ciorapi de damă din aceia lungi şi negri, ce se mulează pe piciorul domnişoarelor atât de frumos, zicându-mi că mi-au căzut din coş. Eu inspectând ciorapi şi recunoscând imediat că acest articol de îmbrăcăminte nu are ce să caute în coşul meu îi zic domnişoarei blonde care mi-a vorbit, acum grăbită să plece de lângă mine, că nu sunt ciorapii mei. Domnişoara în cauză se face că nu aude în timp ce amica ei îmi aruncă priviri ruşinate cu ochii ei căprui pe care eu nu le observ. “Miss it’s not mine!” Ţip eu tare de se aude în tot Walmart-ul. La care domnişoara se întoarce către mine mă priveşte cu nişte ochii mici verzi şi pe un ton "casual"  mă întreabă dacă m-am băşit. Eu îi trântesc un indignat “No!” la care domnişoara îmi zâmbeşte dulce şi îmi zice “You sure? Cuz you do blow me away!”. Un “Oh!” plin de înţelegere îmi scapă acum de pe buze uitându-mă la domnişoara ce pleacă acum din nou grăbită căutând vreo altă victimă în timp ce amica ei îmi aruncă încă un zâmbet ruşinat şi îmi zice “Soory! She is just wierd like that!”.

Despre politete in Canada

Ieri au fost -15 grade, cu “the wind chill” peste -30. Pentru că trăiesc în Canada şi canadienii, deşi strâng din dinţi, nu lasă un fleac ca – 30 de grade să îi oprească din activităţile zilnice (ca pe vecinii de la sud). Am fost nevoit să mă prezint la muncă ca în fiecare zi. Şi cum am intrat în birou pe jumate îngheţat unul dintre şoferi mă întreabă clasicul “How are you?” iar eu privind direct în ochii lui i-am răspuns cât mai pe româneşte (utilizând limba engleză) “Defrosting my ass!”. Colegii obişnuiţi deja cu faptul că sunt încă proaspăt venit de pe vapor şi mai uit să dau parola “Fine! How are you?”, au râs la răspunsul meu mai sincer. Şi eu împreună cu ei.
Acum ceva timp am avut o discuţie despre Facebook şi nouă modă a tinerilor de a posta “selfies” în poziţii care mai de care mai ciudate sau sexy. Şi după ce am văzut că se dau şi premii pentru chestia asta gen “Cel mai frumos posterior pe internet” şi poţi ajunge chiar “famous” cu o poză m-am decis că asta este şansa mea de a atinge imortalitatea. Aşa că dragi cititori fideli o să vă dezvălui vouă pentru prima dată în direct şi necenzurat primul meu “selfie”. Vă rog totuşi să ţineţi minte că eu sunt un pic mai sfios de felul meu aşa că vă rog să nu mă criticaţi prea aspru pentru această primă tentativă de “selfie” mai ales că sunt băiat sensibil uşor de rănit sentimental.

                                                               Take that Kardashians!!!


În autobuz, eu imigrant român ignorant cobor fără să zic nimic. În spatele meu o tanti îi zice şoferului “Thank you!” şoferul politicos îi răspunde “Have a great day!”. După ce mai observ acest obicei de câteva ori. Mă gândesc că sunt nepoliticos faţă de şofer că nu zic şi eu ca restul lumi un “Thank you!”. Eu, imigrant din România, sunt obişnuit cu autobuzele noastre unde şoferul stă în cabina lui şi nu te învredniceşte măcar cu o privire. Dar am decis să mă conformez regulilor de politeţe de pe aici. Aşa că într-o dimineaţă când să cobor din autobuz mă întorc spre şofer, o tanti în vârstă cu părul mov, o privesc direct în ochii de sub masca mea de schi neagră şi cu o voce puternică îi spun “Thank you!”. Probabil că tanti şoferiţa se aştepta la altceva că mi-a răspuns cu o voce gâtuită un “Your wellcome!”. Şi asta doar după ce a văzut că nu am de gând să cobor până nu mi primesc bine meritatul “Have a great day!”. M-am mulţumit cu ce mi s-a oferit şi am coborât fericit că sunt şi eu în rând cu lumea din Canada. Vedeţi voi Tata m-a crescut să fiu băiat politicos.
La telefon cu o tanti secretară din alt birou. Îi cer politicos să mi proceseze o aplicaţie, lucru ce tanti face. După care eu băiat politicos îi spun “Thank you” deoarece tanti mi-a procesat aplicaţia. Ea îmi răspunde la fel de politicos “Thank you”. De ce îmi mulţumeşte ea? Habar nu am! Dar eu băiat politicos îi zic “Your Wellcome!”. Ştiu! Nu e foarte amuzant dar nu încercam să fiu amuzant. Pur şi simplu m-am lăsat tras în capcana politeţei canadiene.