Canadian pride

 S-au terminat şi Jocurile Olimpice. Putin a reuşit să facă un spectacol magnific în această duminică care a lăsat totuşi foarte mulţi canadieni întristaţi. De ce întristaţi? Pentru că a semnalizat terminarea jocurilor olimpice şi după atâtea sentimente investite în echipa olimpică acum numai ştiu ce să facă cu ei înşişi. Eu personal nu mă uit la evenimentele sportive prea mult. Nu sunt un mare sportiv din fire dar am preferat mereu să dau Eu cu piciorul în mingie decât să mă uit la alţi. Aşa că în afara câtorva meciuri importante de fotbal şi a câtorva “highlights” din alte sporturi nu prea am urmărit canalele sportive. Totuşi indiferenţa mea a fost mereu întrecută de indiferenţa totală a lui Laurie. Care în prezenţa mea nu a urmărit niciodată vreun eveniment sportiv. Auzisem zvonuri că s-ar fi uitat din când în când la un meci de hochei dar am tratat aceste zvonuri ca şi pe apariţiile lui Big Foot, adică ca pe nişte aiureli totale. Şi apoi au venit JO şi lumea a înnebunit. “Go team Canada!” Se putea auzi şi vedea în toate reclamele de la televizor, radio, prin autobuze şi desigur pe buzele tuturor canadienilor. Dar nebunia totală venea de la Laurie, lipită în faţa televizorului uitându-se la doi inşi împingând o sanie. Ţipând prin casă de mama focului cu fiecare victorie a echipei canadiene. Uitându-se la evenimentele olimpice în reluare când a pierdut vreunul. Dorind să fi vizionat finala la hochei într-un bar sportiv. Mai trebuia să şi înjure echipa adversă şi era fanul perfect. Şi ca orice fan înrăit îi trebuia un tovarăş cu care să trăiască emoţiile puternice, cu care să discute evenimentele importante. Aşa că am fost ales by default să împărtăşesc performanţele sportive ale echipei Canadiene. A fost practic un voluntariat comunist unde nu am avut de ales. A trebuit să cedez calculatorul pentru televizor şi scaunul pentru canapea. O tranziţie pentru care Laurie s-a luptat mai mult decât echipa de hochei pentru aurul olimpic. Eu abia mă uitam la meciurile naţionalei de fotbal a României şi acum trebuia să mă uit la nişte canadieni dându-se cu sania? Şi ca dovadă a faptului că femeia e mai încăpăţânată ca bărbatul m-am trezit pe canapea urmărindu-i pe Tessa şi Scott dându-se cu patinele. Suferind că am luat doar argintul. Şi dacă Laurie e o doamnă şi nu înjură nu pot să zic acelaşi lucru şi despre mine. Să zicem doar că “Screw you Americans!” a fost în categoria uşoară a comentarilor mele. Clar americanii au fost mâna în mână cu ruşii. Putin probabil a primit dreptul să invadeze vreo ţară necunoscută doar ca americanii să câştige în defavoarea canadienilor. Injustiţie şi nu altceva!
Ne am luat totuşi revanşa la hochei unde conduşi cu 2 – 0 în ultima repriză, echipa feminină de hochei a reuşit să le dea 2 boabe americanilor trimiţând meciul în prelungiri unde i-am înfrânt decisiv. În acest moment politeţea canadienilor a ieşit la iveală. Laurie fiind fericită pentru canadieni dar tristă pentru vecinele de la sud care erau în lacrimi. Eu desigur încă nu mi am însuşit politeţea canadiană aşa că eram încă în modul “Screw you Americans!” Deşi undeva în inima mea mică de Grinch simţeam şi eu un strop de compătimire pentru doamnele americane. Mai ales că televiziunea asta ticăloasă, arăta când o jucătoare canadiancă fericită că a câştigat aurul când o americancă în lacrimi că la pierdut. La masculin a fost mai uşor să ne bucurăm de victoria canadiană. Bărbaţii aparent nu trezesc aceleaşi emoţii ca şi femeile. Şi după un 3 – 0 convingător în faţa suedezilor era clar cine merita medalia de aur. Go team Canada!
Din păcate duminică totul a luat sfârşit. Drapelul olimpic a schimbat mâinile ruseşti cu cele coreene într-o ceremonie incredibilă ce a inclus un circ, un balet şi o mulţime de piane. Deşi spectacolul oferit de ruşi a meritat toate bilioanele cheltuite de Putin a lăsat un gust amar canadienilor care au pierdut un motiv să şi manifeste mândria naţională. Şi dacă canadienii sunt mândri de ceva apoi este de faptul că sunt canadieni. Orice prilej de a fi mândri de acest fapt este îmbrăţişat cu căldură şi este foarte molipsitor. Până şi imigrantul de 7 luni care vă scrie aceste rânduri a fost mândru de performanţele echipei canadiene de parcă au fost toţi născuţi pe plaiurile mioritice şi imigraţi aici. Dar totul are un sfârşit până şi noua mea pasiune pentru sport. Aşa că mi am petrecut seara de duminică pregătindu-mă pentru o nouă săptămână de muncă frenezia jocurilor olimpice deja în spatele meu.