O zi de vineri

În această vineri, pedalam fericit spre muncă, aveam căştile în urechi şi cred că ascultam Scorpions “Big city lights” când văd în faţa mea un bătrânel (după faţă chinez) pedalând şi el în aceeaşi direcţie. Desigur eu târlan (cred că ăsta e termenul ciobănesc pentru berbecuţ) în plină formă nu am putut să stau în banca mea şi să pedalez liniştit în spatele bătrânelului. Nu! Eu mă grăbeam! De ce? Habar nu am, mereu ajung la muncă cu 15 minute mai devreme. Şi pedalând în spatele bătrânelului până la următoarea intersecţie nu m-ar fi costat nici 15 secunde. Dar nu am susţinut niciodată că sunt ăla mai brightest dintre toţi. Aşa că am început să pedalez mai tare până l-am ajuns pe bătrânel, am ieşit de pe trotuar pedalând pe iarbă în tentativa mea de depăşire. Până aicea totul bine şi frumos, problema a fost când am încercat să intru din nou pe trotuar. Roata din faţă, datorită unghiului prea strâns, nu a urcat pe trotuar în schimb s-a frecat niţeluş de bordură, punând o frână bruscă şi proiectându-mă pe mine în schimb pe ciment. Înainte să vă faceţi griji prea mari pentru sănătatea mea vreau să vă spun că am scăpat doar cu câteva julituri şi cu mâna dreaptă, cred eu, un pic luxată. Da nu-i prea grav încă am destulă mobilitate şi nu mă doare prea tare. Moşulică văzând că m-am vărsat pe trotuar nu a râs (după cum era cazul) ci în schimb a venit să mi ofere ajutor în caz că aveam nevoie. Lucru care nu a fost necesar, m-am ridicat ruşinat de pe trotuar şi l-am asigurat pe bătrânel că doar orgoliul mie rănit. După ce am petrecut câteva minutele să-mi reglez bicicleta, care s-a strâmbat un pic de la impact, m-am urcat din nou în şa şi în ciuda rănilor susţinute am pornit înspre muncă unde am ajuns cu doar 10 minute mai devreme în loc de 15. Probabil că ar fi fost indicat să-mi i-au o zi liberă de la serviciu şi să am grijă de mâna luxată. Dar din nou, nu sunt cel mai brightest din turmă. Totuşi datorită “eroismului” meu de a merge la muncă în ciuda accidentării “grave” m-am decis să mă răsplătesc pe mine însumi cu următoarea relatare a “adevăratelor” evenimente care au avut loc la serviciu în acea zi.

Deci după cum spuneam în ciuda rănilor mele grave m-am târâit către muncă, colegii s-au panicat văzându-mă accidentat şi în nici un caz nu au făcut mişto de căzătura mea cum ar face alţi oameni mai simpli. Nu colegii mei! Nu tu: "Ce? Ai sărutat trotuarul?" sau " Ai găsit ceva pe jos?" Ei au dat dovadă de compasiune şi îngrijorare şi au încercat să mi bandajeze rănile. Managerul oferindu-se să mă ducă până la spital mai ales văzând cum îmi ieşeau maţele prin tăietura de la mână. Dar eu l-am refuzat. Mi-am cules maţele de pe jos, le am vârât înapoi în rană şi pe un ton plin de determinare i-am zis că eu nu pot să plec acasă, nu când compania are nevoie de mine. Auzind acestea managerul şi a dus mâna la tâmplă într-un salut solemn pentru eroismul de care dădeam dovadă iar Sonny, unul dintre şoferi, fiind mai slab de înger, a început să plângă mişcat, nespus, de curajul meu.

Am şchiopătat cu patos până la biroul meu lăsând urme de sânge în urma mea şi odată ajuns acolo am început să confrunt sarcinile zilnice cu aceeaşi pasiune fierbinte cu care le confrunt în fiecare zi deşi în această vineri rănile susţinute făceau şi cea mai simplă sarcină să pară un calvar. Colegii au încercat să mă protejeze, încercând să muncească în locul meu. Dar eu văzând asta m-am ridicat de pe scaun, mi-am întins mâna însângerată către superviser şi cu o voce slabă dar hotărâtă i-am cerut supervizorului actele. La început m-a refuzat ţipând că am făcut destul că nu trebuie să mă forţez, că nimeni nu o să creadă nimic rău despre mine dacă azi o i-au mai uşor. Nu! I-am răspuns, nu vreau să fiu o povară pentru ceilalţi. Din nou superviser-ul a început să obiecteze dar managerul a prins-o de mână şi cu lacrimi în ochii i-a zis: Nu-i insulta curajul! Izbucnind în lacrimi, superviser-ul mi-a întins cu regret ordinele ce trebuiau facturate. Aşezat din nou la biroul meu am început să procesez ordinele, lumina albă monitorului reflectându-se în obrajii mei lipsiţi de culoare. Apăs ENTER şi facturile încep să iasă încetişor la imprimantă. Încerc să mă ridic dar picioarele îmi sunt moi. Superviser-ul dă să fugă către imprimantă dar privirea mea înflăcărată o opreşte. E sarcina mea! Îi zic hotărât şi cu un efort supraomenesc mă ridic de la birou, păşind încet către imprimantă. Martori la acest act eroic, Papa de la Roma scapă un "OMG!" iar Thrall strigă plin de mândrie: "Lok'Tar Ogar Warrior!" (WoW game refrence you got to play it to get it). O mamă cu pruncul la sân îi şopteşte duios: Sper că într-o zi să creşti într-un bărbat exact ca el!" În timp ce restul colegilor mei izbucnesc emoţionaţi în aplauze.

Mulţumesc! Le zic. Dar sunt sigur că şi voi aţi fi procedat la fel! Continui pe un ton modest. Auzind acestea colegi încep să nege viguros. Nu cu rănile alea! Ţipă managerul. Eşti un sfânt! Ţipă papa de la Roma. Vă rog, e destul! Le zic eu modest în timp ce mă aşez din nou la birou continuându-mi munca. Şi aşa dragilor mi-am petrecut eu această vineri. Deşi suferind nu am lăsat durerea să mă ţină jos ci m-am ridicat ca un phoneix deasupra ei.

Ok ok! Poate am exagerat un "picuţ" cu cea ce să întâmplat la muncă dar ăsta e avantajul în aţi scrie propriile aventuri :)

De una de alta

În ultima vreme am fost afectat de o lipsă de inspiraţie, mă gândesc că ar fi avut legătura cu o puternică răceală ce m-a lovit săptămâna trecută. Urăsc să fiu bolnav, ştiu, toată lumea urăşte să fie bolnavă. Da eu urăsc cu pasiune să fiu bolnav, mai ales când mucii curg râuri râuri şi nu fac 3 paşi fără să trag un hapciu straşnic. Răceala asta a fost atât de rea că mi-am luat şi o zi liberă de la muncă, neplătită. Deci şi bolnav şi sărac, lucky me! Dar toate trec, mi-a trecut şi răceala mi-a revenit şi energia doar inspiraţia a fost mai leneşă. Dar totul s-a schimbat azi când un subiect major m-a scos din starea mea de vegetaţie intelectuală. Nu este vorba despre alegeri sau discursul lui Di Caprio către UN sau despre astronomul vaticanului care vrea să boteze extratereştri. E vorba despre ceva personal ce ne implică pe toţi, ce ne afectează viaţa aşa cum o ştim într-un mod negativ. E vorba despre acele site uri ce apar mereu pe facebook cu titluri interesante şi pe care vrei să le citeşti dar care îţi cer un “like” ca să le vizionezi. De ce? De ce oameni buni daţi share la aceste site-uri ticăloase? Eu nu vreau să dau “like” la aceste site-uri. Mie îmi place să dau “like” la chestiile care îmi plac mie. Când sharuiesc ceva cu prieteni mei indiferent cât de stupid este e ceva care a atins o coardă sensibilă, este ceva ce eu cred că este demn de sharuit. Îmi pun id-ul virtual în spatele lucrului pe care îl sharuiesc! De aia nu vreau să dau un “like” orbeşte unui articol sau unei poze în avans. De unde să ştiu eu despre ce o să fie articolul respectiv? Dacă e vorba despre un site de matrimoniale pentru homosexuali şi lumea de pe facebook o să creadă că îmi plac bărbaţii? Nu că aş avea ceva împotriva a fi etichetat ca şi homosexual, nu cred că e rău să fi homosexual. Dar un tip frumos ca mine o să atragă prea multă atenţie nedorită iar eu sunt un tip prea de treabă ca să frâng inimi chiar dacă e pe mediul online. Şi doar pentru că vrei să citeşti un articol pentru că are o poză cu o gagică cu taztele mari nu înseamnă că şi vrei să spui întregi lumi că ţi plac gagicile cu taztele mari nu-i aşa? Ce o să zică nevasta?
Mulţi dintre voi o să zică, bun dacă nu vrei să sharuiesti nu te uita la articol! Păi e frumos, vă întreb eu, să pui ciocolată în faţa copchilului da să nu-i dai nimica? Adică mă faceţi curios, mă puneţi să apăs pe linkul respectiv, să intru pe site-ul respectiv doar ca să plec dezamăgit de pe el când se milogeşte de mine să îi dau un “like” în avans. “Support us with a like!” I don’t know you good enough to want to support you buddy!!! În fiecare zi se găseşte cineva să mă pună în această poziţie delicată, mă simt ca tipul ăla din pădurea spânzuraţilor, drama intelectualului superior în această societate meschină. Prins în lupta veşnică dintre curiozitate şi valoare morală. Dar, pentru că îmi iubesc prietenii de pe facebook, mereu rezist tentaţiei, mereu părăsesc dezamăgit pagina respectivă ca un copil care deschide cadoul de crăciun doar ca să găsească şosete înăuntru. Aşa că stimaţi friends de pe facebook pls numai da-ţi like acestor site-uri ticăloase. Rezistaţi tentaţilor aşa cum şi eu vă promit că am să rezist.
Din păcate până aicea m-a ţinut inspiraţia, încă îmi revin so untill next time a bien tout...

Despre Jesus si Iphone!

Ieri la muncă, crusin pe facebook, am văzut o poză cu Jesus mergând cu crucea în spate pe lângă o mulţime de oameni captivaţi de noul Iphone 6 din vitrina unui magazin Apple. Poza avea mesajul: A doua venire a lui Hristos a trecut neobservată din cauza lansări noului Iphone. Eu personal am fost oripilat de postarea respectivă. În primul rând Samsung e mult mai bun decât Apple deci nu înţeleg de ce se face atâta caz. Iar în al doilea rând am fost şocat de comentariile oamenilor. Pe de o parte "creştinii" ce erau foc şi pară pe poza respectivă deoarece se face mişto de Jesus şi pe cealaltă parte "ateii" ce erau supăraţi pe creştini pentru credinţa lor. Eu mă gândesc că poza respectivă poate să aibă multe mesaje şi nu neapărat că se face mişto de Jesus, putea să fie gen: nu vă mai concentraţi pe aparenţe şi fiţe că pierdeţi lucrurile importante. Ori pur şi simplu cineva a vrut să arate cât de mult ne afectează tehnologia sau trendurile etc. Mesajul chiar nu contează că fiecare poate să ia ce vrea din el important e cum au reacţionat oameni iar ei au reacţionat ca nişte dobitoace. Nu mă interesează ce religie ai sau dacă crezi în Dumnezeu sau nu, ce mă interesează e că eşti om şi ca un om îţi datorez măcar un minim de respect. Un minim de respect să nu ţi critic alegerile, să nu te insult pentru cea ce crezi. A fi creştin sau ateu nu este o crimă, a fi bădăran pe internet sau oriunde este.

Creştinilor fiţi mai toleranţi, spuneţi că sunteţi slujitorii lui Dumnezeu, spuneţi că urmaţi cuvântul lui. Dumnezeul creştin e unul al toleranţei: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...”. Sunteţi atât de perfecţi încât să judecaţi pe alţii? Credeţi că o fiinţă ce se vrea perfectă ca Dumnezeu o să bată din picior ca un copil mic că a postat cineva o poză ridicolă pe facebook? Sunteţi voi avocatul lui Dumnezeu? Iar dacă Dumnezeu este perfect are el nevoie de voi că să îi apăraţi imaginea publică?

Ateii care au comentat în postarea respectivă sunt nişte ipocriţi, dacă au credinţa că toţi creştinii sunt nişte idioţi spălaţi pe creier uşor de manipulat atunci de ce fac atâta caz ca să le explice că Dumnezeu nu există? Dacă nu au intelectul să fie salvaţi din credinţa lor „falsă” de ce te chinui atuncea să le explici tu care eşti o fiinţă atât de deşteaptă şi raţională, emancipată de manipularea în masă, cea ce ei nu pot să înţeleagă? Ce? Nu poţi să fii ateu fără să faci mişto de „săracii” creştini ce sunt spălaţi pe creier?

Eu cred că de fapt e vorba despre aroganţă şi ambele tabere se aseamănă mai mult decât realizează. Ambele categorii se cred superiori faţă de restul lumi. L-am găsit pe Dumnezeu îţi sunt superior ţie care încă nu l-ai găsit. Am găsit adevărul îţi sunt superior ţie care încă creezi în basme de adormit copiii. Eu am credinţă, eu am raţiune.

Mai am o problemă cu aceşti atei cu gura mare, de ce tot timpul da-ţi vina pe religie pentru relele ce s-au întâmplat în istoria omeniri? Religia fie ea creştină, musulmană, budista ori whatever ca principiu provăduieşte multe lucruri OK din punctul meu de vedere. Corectitudine, justiţie, toleranţă, bunătate etc. Este vina religiei că nişte idioţi văd doar ce vreau ei din religie? Când Isus zicea iubeşte-ţi aproapele sunt sigur că nu s-a referit la iubirea dată de inchizitori câteva veacuri mai târziu. Aceste atrocităţi în numele religiei sunt comise nu de vreun zeu imaginar ci din ura oamenilor. De ce se duceau cruciaţii în războaie sfinte? Pentru a răspândi creştinismul? Poate şi asta dar în principal că aveau liber să violeze şi să jefuiască tot ce le iese în cale pe banii ţărănimi care cotiza pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Da! Religia a fost folosită ca instrument de manipulare a maselor dar dacă nu ar fi fost religia ar fi fost altceva. Când un om vrea să facă ceva nu-i trebuie multe motive ca să o facă. Acei cruciaţi vroiau să violeze şi să jefuiască şi dacă nu ar fi fost un război sfânt ar fi fost un alt război cu un alt motiv dar tot s-ar fi întâmplat. Omul este o bestie mai rea decât animalul pentru că animalul nu cunoaşte aroganţă sau lăcomie. Iar o tu ateule dacă eşti atât de inteligent de ce pui toate răutăţile lumi în spatele unui zeu imaginar? Cum poate fi ceva imaginar sursa atâtor evenimente?

Indiferent cât de greu e de crezut pentru câţiva, religia a avut şi efecte benefice în istoria omeniri. Mănăstirile în evul mediu erau centre de cunoaştere şi vindecare. Tot adevărat este că religia a şi ţinut progresul în loc cu datini învechite. Omul face religia iar pentru mulţi religia a ţinut de cod moral în nişte vremuri în care legea era de partea celui cu bâta mai mare. Templul lui Zeus, piramidele, panteonul, capela sextină etc sunt doar câteva din minunile create de o credinţă. Credinţe clădite într-adevăr pe suferinţă şi sângele strămoşilor noştri. Dar dacă faraonul nu credea că piramida aia e secretul vieţii de apoi nu ar fi biciuit mii de oameni în a o construi şi lumea de azi ar fi fost mai goală. Mulţi o să zică, păi vezi monşer de aia religia e rea că nebunul a omorât mii de oameni pentru credinţa lui. Tot adevărat este că romani au făcut la fel dar pentru glorie, ei nu au avut nevoie de o religie sau un zeu să bage sclavi la galere sau să le clădească palatul imperial din Roma. Deci nu e vina vreunui zeu sau altul, este vina oamenilor. De aia şi vorba aia: omul sfinţeşte locul. Credeţi că Marx a vrut să omoare milioane de evrei? Şi cele mai bune principii pot fi denaturate. Comunismul propovăduia egalitate, oameni însă au denaturat principiul şi au creat aceea „egalitate” pe care au simţit-o din plin părinţii noştri. Capitalismul încă funcţionează pentru că atâta timp cât o majoritate are iluzia că le merge bine şi restul visează că o să le fie mai bine, nimeni nu are motive destul de puternice să se revolte iar drama multora e doar o dramă îndepărtată pentru majoritate. Iar zeul în cazul ăsta devine banul, iar ăsta e un zeu cu mai puţine scrupule decât zeul creştinilor al musulmanilor al budiştilor etc. A se observa cum mâncarea a fost înlocuită cu sare şi zahăr ca să te ţină dependent de produs numai numai creşte un pic profitul.

Concluzia, dacă ar fi una, e că prea generalizăm, mai ales pe internet. Tot timpul aruncăm oamenii într-o categorie şi îi etichetăm. Doar pentru că un om e creştin nu înseamnă că el e responsabil pentru toate răutăţile comise de "creştini", ce legătură are inchiziţia de acum câteva veacuri cu faptul că un om se duce mâine la biserică şi zice un tatăl nostru? Doar pentru că o mână de idioţi se detonează în numele unei religii nu înseamnă că toţi oamenii ce urmează o religie o să se detoneze. Şi desigur se aplică şi reversul, doar pentru că un om e ateu nu înseamnă că nu are bunătate în el. Nu trebuie să fi creştin sau de vreo altă religie ca să fi un om complet. Dumnezeul creştin e foarte de treabă te lasă să ţi trăieşti viaţa cum vrei şi cică te judecă la sfârşit. Deci de ce îşi i-au uni atribuţia divină de a judeca pe alţi? Vrea omul să fie creştin sau ateu trebuie să îi respecţi decizia, doar pentru că avem preferinţe diferite nu înseamnă că ai voie să insulţi ca un mitocan o întreagă categorie de oameni, printre care sută în mie e şi unul mai deştept mai muncitor şi mai cumsecade decât tine. Vrei să fi un om mai bun atunci numai răspândi atâta ură doar pentru că eşti pe internet şi aici nu te trage nimeni de ureche.

Ţin să fac o menţiune, "creştinii" şi "ateii" cărora m-am adresat în această postare sunt doar acei oameni care ţin neapărat să şi arate "inteligenţa" şi să dea lecţii pe internet şi în nici un caz oamenilor ce ştiu să fie în primul rând oameni.