Despre Jesus si Iphone!

Ieri la muncă, crusin pe facebook, am văzut o poză cu Jesus mergând cu crucea în spate pe lângă o mulţime de oameni captivaţi de noul Iphone 6 din vitrina unui magazin Apple. Poza avea mesajul: A doua venire a lui Hristos a trecut neobservată din cauza lansări noului Iphone. Eu personal am fost oripilat de postarea respectivă. În primul rând Samsung e mult mai bun decât Apple deci nu înţeleg de ce se face atâta caz. Iar în al doilea rând am fost şocat de comentariile oamenilor. Pe de o parte "creştinii" ce erau foc şi pară pe poza respectivă deoarece se face mişto de Jesus şi pe cealaltă parte "ateii" ce erau supăraţi pe creştini pentru credinţa lor. Eu mă gândesc că poza respectivă poate să aibă multe mesaje şi nu neapărat că se face mişto de Jesus, putea să fie gen: nu vă mai concentraţi pe aparenţe şi fiţe că pierdeţi lucrurile importante. Ori pur şi simplu cineva a vrut să arate cât de mult ne afectează tehnologia sau trendurile etc. Mesajul chiar nu contează că fiecare poate să ia ce vrea din el important e cum au reacţionat oameni iar ei au reacţionat ca nişte dobitoace. Nu mă interesează ce religie ai sau dacă crezi în Dumnezeu sau nu, ce mă interesează e că eşti om şi ca un om îţi datorez măcar un minim de respect. Un minim de respect să nu ţi critic alegerile, să nu te insult pentru cea ce crezi. A fi creştin sau ateu nu este o crimă, a fi bădăran pe internet sau oriunde este.

Creştinilor fiţi mai toleranţi, spuneţi că sunteţi slujitorii lui Dumnezeu, spuneţi că urmaţi cuvântul lui. Dumnezeul creştin e unul al toleranţei: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra...”. Sunteţi atât de perfecţi încât să judecaţi pe alţii? Credeţi că o fiinţă ce se vrea perfectă ca Dumnezeu o să bată din picior ca un copil mic că a postat cineva o poză ridicolă pe facebook? Sunteţi voi avocatul lui Dumnezeu? Iar dacă Dumnezeu este perfect are el nevoie de voi că să îi apăraţi imaginea publică?

Ateii care au comentat în postarea respectivă sunt nişte ipocriţi, dacă au credinţa că toţi creştinii sunt nişte idioţi spălaţi pe creier uşor de manipulat atunci de ce fac atâta caz ca să le explice că Dumnezeu nu există? Dacă nu au intelectul să fie salvaţi din credinţa lor „falsă” de ce te chinui atuncea să le explici tu care eşti o fiinţă atât de deşteaptă şi raţională, emancipată de manipularea în masă, cea ce ei nu pot să înţeleagă? Ce? Nu poţi să fii ateu fără să faci mişto de „săracii” creştini ce sunt spălaţi pe creier?

Eu cred că de fapt e vorba despre aroganţă şi ambele tabere se aseamănă mai mult decât realizează. Ambele categorii se cred superiori faţă de restul lumi. L-am găsit pe Dumnezeu îţi sunt superior ţie care încă nu l-ai găsit. Am găsit adevărul îţi sunt superior ţie care încă creezi în basme de adormit copiii. Eu am credinţă, eu am raţiune.

Mai am o problemă cu aceşti atei cu gura mare, de ce tot timpul da-ţi vina pe religie pentru relele ce s-au întâmplat în istoria omeniri? Religia fie ea creştină, musulmană, budista ori whatever ca principiu provăduieşte multe lucruri OK din punctul meu de vedere. Corectitudine, justiţie, toleranţă, bunătate etc. Este vina religiei că nişte idioţi văd doar ce vreau ei din religie? Când Isus zicea iubeşte-ţi aproapele sunt sigur că nu s-a referit la iubirea dată de inchizitori câteva veacuri mai târziu. Aceste atrocităţi în numele religiei sunt comise nu de vreun zeu imaginar ci din ura oamenilor. De ce se duceau cruciaţii în războaie sfinte? Pentru a răspândi creştinismul? Poate şi asta dar în principal că aveau liber să violeze şi să jefuiască tot ce le iese în cale pe banii ţărănimi care cotiza pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu. Da! Religia a fost folosită ca instrument de manipulare a maselor dar dacă nu ar fi fost religia ar fi fost altceva. Când un om vrea să facă ceva nu-i trebuie multe motive ca să o facă. Acei cruciaţi vroiau să violeze şi să jefuiască şi dacă nu ar fi fost un război sfânt ar fi fost un alt război cu un alt motiv dar tot s-ar fi întâmplat. Omul este o bestie mai rea decât animalul pentru că animalul nu cunoaşte aroganţă sau lăcomie. Iar o tu ateule dacă eşti atât de inteligent de ce pui toate răutăţile lumi în spatele unui zeu imaginar? Cum poate fi ceva imaginar sursa atâtor evenimente?

Indiferent cât de greu e de crezut pentru câţiva, religia a avut şi efecte benefice în istoria omeniri. Mănăstirile în evul mediu erau centre de cunoaştere şi vindecare. Tot adevărat este că religia a şi ţinut progresul în loc cu datini învechite. Omul face religia iar pentru mulţi religia a ţinut de cod moral în nişte vremuri în care legea era de partea celui cu bâta mai mare. Templul lui Zeus, piramidele, panteonul, capela sextină etc sunt doar câteva din minunile create de o credinţă. Credinţe clădite într-adevăr pe suferinţă şi sângele strămoşilor noştri. Dar dacă faraonul nu credea că piramida aia e secretul vieţii de apoi nu ar fi biciuit mii de oameni în a o construi şi lumea de azi ar fi fost mai goală. Mulţi o să zică, păi vezi monşer de aia religia e rea că nebunul a omorât mii de oameni pentru credinţa lui. Tot adevărat este că romani au făcut la fel dar pentru glorie, ei nu au avut nevoie de o religie sau un zeu să bage sclavi la galere sau să le clădească palatul imperial din Roma. Deci nu e vina vreunui zeu sau altul, este vina oamenilor. De aia şi vorba aia: omul sfinţeşte locul. Credeţi că Marx a vrut să omoare milioane de evrei? Şi cele mai bune principii pot fi denaturate. Comunismul propovăduia egalitate, oameni însă au denaturat principiul şi au creat aceea „egalitate” pe care au simţit-o din plin părinţii noştri. Capitalismul încă funcţionează pentru că atâta timp cât o majoritate are iluzia că le merge bine şi restul visează că o să le fie mai bine, nimeni nu are motive destul de puternice să se revolte iar drama multora e doar o dramă îndepărtată pentru majoritate. Iar zeul în cazul ăsta devine banul, iar ăsta e un zeu cu mai puţine scrupule decât zeul creştinilor al musulmanilor al budiştilor etc. A se observa cum mâncarea a fost înlocuită cu sare şi zahăr ca să te ţină dependent de produs numai numai creşte un pic profitul.

Concluzia, dacă ar fi una, e că prea generalizăm, mai ales pe internet. Tot timpul aruncăm oamenii într-o categorie şi îi etichetăm. Doar pentru că un om e creştin nu înseamnă că el e responsabil pentru toate răutăţile comise de "creştini", ce legătură are inchiziţia de acum câteva veacuri cu faptul că un om se duce mâine la biserică şi zice un tatăl nostru? Doar pentru că o mână de idioţi se detonează în numele unei religii nu înseamnă că toţi oamenii ce urmează o religie o să se detoneze. Şi desigur se aplică şi reversul, doar pentru că un om e ateu nu înseamnă că nu are bunătate în el. Nu trebuie să fi creştin sau de vreo altă religie ca să fi un om complet. Dumnezeul creştin e foarte de treabă te lasă să ţi trăieşti viaţa cum vrei şi cică te judecă la sfârşit. Deci de ce îşi i-au uni atribuţia divină de a judeca pe alţi? Vrea omul să fie creştin sau ateu trebuie să îi respecţi decizia, doar pentru că avem preferinţe diferite nu înseamnă că ai voie să insulţi ca un mitocan o întreagă categorie de oameni, printre care sută în mie e şi unul mai deştept mai muncitor şi mai cumsecade decât tine. Vrei să fi un om mai bun atunci numai răspândi atâta ură doar pentru că eşti pe internet şi aici nu te trage nimeni de ureche.

Ţin să fac o menţiune, "creştinii" şi "ateii" cărora m-am adresat în această postare sunt doar acei oameni care ţin neapărat să şi arate "inteligenţa" şi să dea lecţii pe internet şi în nici un caz oamenilor ce ştiu să fie în primul rând oameni.

In Romania part 2

Trebuie să recunosc că a fost distractiv să-mi plimb mândra pe toate străzile prăfuite ale satului, mai ales că ea părea mai fascinată de coteţe şi grajduri decât eram eu odinioară de coloşii lor de sticlă şi oţel. Iar aromele emanate de respectivele grajduri sunt imbatabile, miros autentic de ţară şi nu altceva. Numai zic că o mătuşă după ce i-a făcut mândrei cadou un ditamai buchetul de flori culese din grădină, ne-a mai aruncat în traistă şi vreo 15 ouă de ţară. Combinate cu o brânză de oaie veritabilă luată de la ţâţa oii şi am tras a doua zi o omletă straşnică. Şi că tot veni vorba de mâncare bună, la tata acasă: sarmale în viţă de vie şi ciorbă de pui a la grec, la mătuşa: sarmale în varză murată şi creveţi, la bunici: friptură la cuptor, la magazin grătar, la frati-miu clătite, la Cazemata ceafă de porc şi ciorbă de burtă. Numai spun că nunta a început de vineri cu un fel de mini party unde din nou ne-am îndopat cu tot felul de mâncăruri grase şi dulciuri. Doar alergătura bezmetică pe care am făcut-o în două săptămâni mi-a ţinut burta la cote rezonabile. Numai la câte drumuri am făcut prin mall-uri şi am dat jos vreo 20 de sarmale. O excursie până la dentist m-a lăsat chinuit şi fără poftă de mâncare dar cu un zâmbet impecabil. Doamna doctor deşi o doamnă extrem de cumsecade deţine locul întâi în clasamentul femeilor care m-au făcut să sufăr. Dar care are totuşi mulţumirile mele sincere că m-a primit în regim de urgenţă şi nu m-a lăsat să plec de pe scaunul torturi până nu mi-a rezolvat toate problemele la doar o fracţiune din preţul dentiştilor din Canada. După vizita la dentist am tras tare la curăţenie să terminăm apartamentul pentru nuntă iar vinerea eram pe scări cu baxuri de Cola în braţe urcând patru etaje (no fcking elevator). După vreo 20 de du-te vino pe scări nu a mai rămas nimica din caloriile pe care eu le depozitasem în 2 săptămâni de mâncat în România.

Şi sincer, nu ştiu cum se face că eu şi cu Laurie, practic singurii nefumători din toată Constanţa, am făcut vreo 5 drumuri la magazin ca să cumpărăm ţigări. Nu că m-a deranjat prea mult drumul (deşi erau 4 etaje de urcat la întoarcere) era chiar un motiv perfect ca să o i-au pe Laurie şi să evadăm pentru vreo 15 minute. De ce aveam nevoie de evadare? Ei bine vineri seara tot clanul Arnautu s-a întâlnit la tata acasă pentru coacerea unui colac sau turtă (încă nu ştiu ce era). Şi când clanul Arnautu îşi dă întâlnire volumul are doar o setare şi aia este foarte tare. Oameni inteligenţi şi pasionali, noi, cei din neamul Arnautu ne încingem repede în discuţii şi cu cât e subiectul mai interesant cu atâta e volumul mai mare. Imaginaţi-vă deci o sufragerie plină la refuz cu oameni ţipând uni la alţi, râzând şi gesticulând la fiecare vorbă şi într-un colţ o domnişoară din Canada uitându-se cu ochii mari cât cepele la cea ce poate părea, pentru un observator ce nu cunoaşte limba, un conflict în toată regula. Atât de gălăgios îmi este clanul că îi auzeam de la parter când mă întorceam cu ţigările în braţe. Mă crede şi Laurie acuma că eu chiar nu ţip la ea când mi se ridica vocea, sunt doar angrenat în discuţie. A fost dificil pentru ea să înţeleagă că noi suntem un neam mai volatil, suntem pasionali, ne aprindem repede ca spirtu. Familia ei e total opusă, oameni liniştiţi, ce ţin totul în sinea lor. La noi îţi zice lumea totul în faţă nu scapi cu o băşină trasă pe ascuns, tot te “miroase” careva.

După petrecerea de vineri seara, ce s-a încheiat târziu, ne-am băgat la somn pentru câteva ore scurte căci la 7 dimineaţa eram cu toţii în picioare în fervoarea pregătirilor de nuntă. Nici nu m-am încheiat bine la nasturi că deja suna lumea la interfon, primul a fost lăutarul, după şoferul maşinii, apoi au venit cei trei fotografi cu sculele după ei, rude, prieteni etc. De iarăşi numai era loc în apartament.

S-a început cu tradiţionalul bărbierit al mirelui, practic l-am dat cu puţină spumă pe faţă şi ne am tras în poze. În momente ca astea mă mănâncă în fund să fac ceva prostesc, ca de exemplu să pun o tonă de spumă pe faţa frăţiorului meu, dar pentru că era deja îmbrăcat în costum şi era ziua cea mare mi-am ţinut impulsurile sub control. După am făcut vreo 50 de poze la foc rapid de mă simţeam ca pe covorul roşu. Deşi trebuie să recunosc eram un pic crispat la început, eu ca eu da ginerică uitase deja să mai zâmbească, (probabil îşi dăduse seama că numai era cale de întoarcere). Câteva “Zâmbeşte ginerică că te duci la nuntă!” din partea publicului canadian aka Je, a readus zâmbetul pierdut pe buzele mirelui. După ce ne-am tras destul în poze că deja mă dezmorţisem bine şi o dădeam în posturi Fashion Tv şi nu altceva, am coborât jos, am încins o horă în mijlocul străzii că aşa e frumos, ne-am urcat în maşini şi fuguţa la naşi care sunt din Plopeni. 50 de kilometri mai târziu mâncam la naşi, ne tragem din nou în poze, încingem o horă pe strada plină de găinaţ de gâscă că suntem doar la ţară şi pornim spre Constanţa să luăm steagul. Luăm steagul dansăm în stradă, facem poze şi mergem spre mireasă, ajungem la mireasă facem poze, mâncăm, dansăm, luăm mireasa şi fugim la starea civilă.

La starea civilă linişte de mormânt în timp ce tanti judecătoarea îndrugă nişte bălării cum statul român protejează familia and bullshit. Yeah right! Îmi ziceam în sinea mea, de aia fuge toată lumea în afară, de bine ce ne protejează şi ne încurajează statul român. În fine nu vreau să critic patria mumă acuma, important e că pe o voce un pic sugrumată de emoţie au zis porumbeii "DA!" în faţa judecătoarei. La sărutul de după nu a mai fost nici o emoţie ba chiar se cam lungea încât şi judecătoarea glumeaţă le-a zis că mai au timp de pupături şi după. Aşa mai da ginerică, chiteam eu în sinea mea.

După cununia civilă am pornit cu tot alaiul spre biserică pentru ceremonia religioasă. Biserica “Sfântul Mina” este o biserică superbă din lemn pe malul lacului Tăbăcărie, un loc ideal pentru nunţi, confirmat şi de numărul mare de mirese ce băteau potecile din jurul ei. Până să intre alaiul nostru în biserică preoţii au executat deja vreo 3 nunţi la foc rapid. Eu şi cu Laurie am profitat de ocazie să bem un suc la una din numeroasele terase de pe malul lacului şi să ne mai odihnim picioarele.

Cununia religioasă a fost momentul cu cea mai mare încărcătură emoţională, până şi eu, cel poreclit “Şarpele” de propria bunică, fiindcă am sângele rece şi tot m-am emoţionat. Deşi adevărul este că eu nu am sânge rece de şarpe ci sunt doar prea aiurit ca să înţeleg ce se întâmplă pe moment. În timp ce toată lumea reacţionează la un eveniment eu încă încerc să desluşesc ce se întâmplă. Sau poate vă păcălesc şi eu de fapt chiar am sânge rece şi calculat de geniu malefic şi vă îndrug minciuni că sunt aiurit ca să nu vă prindeţi! You will never know! Bwhahahahahaha!

Dar ca să revenim, toată lumea era emoţionată la lacrimi, până şi eu “şarpele” plesneam de mândrie şi bucurie să-mi văd fratele la altar şi ţineam o lacrimă în colţul ochiului. Să numai spun că taică-miu era numai lacrimi pe umărul meu şi soacra mică suspina şi ea încetişor în timp ce preoţii îi dădeau înainte cu doamne miluieşte. Şi cum îi puneau preoţii o coroană pe capul lui Alex mă gândeam câtă bucurie şi fericire ar fi fost pe chipul mamei şi bunicii mele să-l vadă acum ginerică. Mai ales că Alex a fost mereu copilul nebunatic al familiei, dacă era vreo prostie executată pe undeva puteai să fi sigur că era şi coada lui frate-miu sau a verişoarei Alina pe acolo. Taică-miu tot îi zicea: “Ah să te văd odată însurat şi la casa ta!”. Şi iată că acum aveam prilejul să-l şi vedem însurat. They grow up so fast!!! *sniffles sniffles*

După ce şi-au spus “Da!” am ieşit din biserică pentru şi mai multe poze, am avut chiar şi nişte porumbei dresaţi pe care câţiva invitaţi i-au aruncat în aer. Obosiţi fizic şi emoţional după cununia religioasă ne am îndreptat spre casă unde am mâncat repede, am tras un duş, mi-am schimbat costumul iar Laurie şi a schimbat rochia de pe zi cu o superbă rochie de mătase albastră şi am fugit la restaurant.

Despre biserici, trenuri si colosi

Weekendul ăsta chiar am ieşit din rutină în stil mare. Temperaturi primăvăratice, soare strălucitor şi o excursie cu trenul pentru un eveniment social. Deşi am călătorit vreo două ore, o oră cu metroul ca să ajungem la union station şi încă o oră cu trenul spre marea mea surprindere nu am ieşit nici măcar din GTA. Imensitatea oraşului fiind alt lucru cu care încă nu m-am obişnuit, poate dacă aş fi locuit în Bucureşti nu ar fi fost o mare diferenţă dar prin comparaţie Constanţa e ca un ţânţar pe fundul unui elefant.
Motivul pentru care ne am plimbat cu trenul a fost să onorăm o invitaţie făcută de o prietenă apropiată de a lui Laurie de a participa la botezul băiatului ei. Pe care coincidenţă îl cheamă şi Antonio. Plimbarea cu trenul a fost fermecătoare deşi nu am văzut decât zone industriale şi doar foarte puţin din lacul Ontario. Trenurile de aici sunt foarte confortabile, nici nu le simţi cum rulează pe şine. Habar nu am ce viteză au da cred că făceau mai mult decât 100 km/h. Mă uitam la maşinile de pe autostradă şi le depăşeam deci mergeam destul de repede deşi eu aveam impresia că d-abia se mişcă. Destul de diferit faţă de trenurile CFR pe care le frecventam când mă duceam în tabără când eram tânăr şi neliniştit. Trenuri care aveau totuşi farmecul lor, ţin minte cu stăteam mereu pe coridoare cu capul pe geam uitându-mă fascinat la peisajele montane. Matahala scrâşnind din toate încheieturile pe un zgomot ritmic de ta-ga-dam ta-ga-dam. Nu m-am mai plimbat de curând cu trenurile CFR, toate vizitele în Bucureşti le am făcut cu autobuzul, care era cel puţin până acum 8 luni mai fiabil, dar mă mănâncă să mai dau o tură cu personalul deşi probabil o să mi lungească călătoria cu câteva ore.

În Oakfield sau Oakville, nu ştiu exact cum îi zice, am văzut câteva cartiere foarte frumoase. În Scarborough unde stau eu casele sunt plictisitoare aici în schimb se vede că stau oameni mai înstăriţi. Casele seamănă mai mult a vile, cartierele arată mai îngrijite. Casa unde am stat pentru o noapte era veche de 100 de ani şi era destul de interesantă. În România, vechiul nu este foarte apreciat din contră aruncăm tot ce este vechi pentru că zicem că ne facem de ruşine cu vechiturile. În Toronto e diferit, tot ce este vechi este “antique” deci apreciat, gazda noastră ne a spus că nici nu poate să facă prea multe modificări la casă din cauză că primăria încearcă să-i păstreze aspectul cât mai fidel. Până şi masa pe care ne ţinem noi calculatorul arată că ceva ce trebuie tăiat şi băgat să ardă în sobă dar încearcă să îi zici asta unui Canadian. Laurie mai că mi-a luat capul când i-am sugerat să ne luăm un birou nou, cea ce înseamnă că trebuie să folosesc ceva tact când ne mutăm şi să scap accidental masa pe nişte scări abrupte. A nu se înţelege că Nu sunt de acord cu moda canadienilor de a păstra mobila veche pentru farmecul ei ci doar urăsc masa pe care îmi ţin calculatorul.
În ziua de duminică împreună cu gazdele noastre  am purces spre biserica unde micul Antonio a fost botezat şi primit în rândurile creştinilor de pretutindeni. A fost pentru prima oară când am pus piciorul într-o biserică canadiană şi chiar mi-a plăcut. Sunt diferenţe majore între bisericile ortodoxe şi bisericile de pe aici. Una din diferenţele care a atins o coardă sensibilă pentru mine a fost prezenţa scaunelor în biserică. Bisericile ortodoxe sunt făcute să arate umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu. Deci trebuie să stai în genuchi ore în şir ca să ţi arăţi umilinţa. De ce şi ar dori un Dumnezeu iubitor şi milostiv să vadă milioane de oameni în vârstă cum îşi distrug genuchii prin biserici? Nu cred că un Dumnezeu atotputernic care poate să vadă în inimile oamenilor are nevoie de noi ca să îngenunchem doar ca să vadă că într-adevăr îl slăvim. Cred că ar fi mai interesat să vadă că suntem într-adevăr oameni buni şi că prin faptele noastre ne iubim aproapele. Desigur asta e părerea mea, poate greşesc.
Până şi slujba a fost foarte diferită, un cor de copii foarte talentaţi au cântat câteva imnuri de slăvire iar preotul (aicea minister) a ţinut o slujbă foarte interesantă. În loc să citească acelaşi pasaj din biblie până nimeni numai ascultă ci doar aşteaptă să se termine plictisiţi slujba, preotul ne-a vorbit despre "noroi". După ce ne a povestit despre o minune pe care Isus a făcut-o cu ajutorul noroiului, omul foarte inteligent, a dat-o pe filozofie şi a încheiat cu un mesaj foarte puternic. Un fel de “don’t judge”, nu o să intru în detalii să vă explic mesajul pastorului pentru că nu pot să îl redau fidel. Chestia este că m-a pus pe gânduri, în loc să stau în genuchi aşteptând să se termine slujba ca să mi frec picioarele amorţite, stăteam pe scaun şi ascultam în schimb fascinat ce ne spunea omul.

La intrare în biserică un domn în vârstă ne-a dat şi o cărţulie cu cântece pe care întreaga adunare le-a cântat, până şi eu am cântat câteva note deşi am cântat mai încet ca să nu dau dureri de cap oamenilor sau să sparg vitraliile biserici. O altă diferenţă majoră faţă de bisericile noastre a fost faptul că nu există nici o pictură pe pereţi. În afară de o cruce mare pe peretele din faţă nu există nimic altceva. Nu tu chipuri de sfinţi şi îngeri pe pereţi sau icoane cu Sf Maria şi Isus. În schimb biserica degaja un aer modern prin prezenţa microfoanelor şi a unui ecran imens unde puteai urmări imagini cu nişte tineri din comunitate care s-au dus în New Orleans ca să ajute în reconstrucţia oraşului împreună cu Habitat for Humanity.
Botezul în sine a fost scurt, un cântec, câteva vorbe, câţiva stropi de apă pe capul lui Jude, câteva poze şi gata botezul. După ne am dus la un restaurant grecesc pe nume Colosus ca să sărbătorim. În ciuda numelui, în “colosul” grecesc d-abia aveam loc. Restaurantul intrând perfect în norma restaurantelor torontiene cu scaune doar pentru juma de fund şi mese minuscule făcute parcă pentru hobiţi şi nu pentru adulţi. Mâncarea a fost delicioasă, mi-am comandat un souvlaki de porc care a venit cu cartofi pilaf şi salată totul presărat cu brânză feta. Mi-a lipsit foarte mult brânza noastră aşa că m-am îndopat ca un purcel cu brânză feta.
După ne am luat rămas bun de la gazdele noastre ne am urcat în tren şi ne am îndreptat spre casă. Cea ce nu am realizat până luni e că “colosul” ne-a mai dat un “cadou”, o mică infecţie toxico alimentară de toată frumuseţea ce ne-a ţinut azi toată ziua în pat.