Pe 10 Ianuarie se fac 6 luni de când am pus piciorul în Toronto, Canada. Un motiv destul de bun ca să ies din pauza de sărbători şi să încep să scriu din nou pe blog. Deşi sărbătorile mi au oferit destule idei pentru articole, până acum nu am reuşit să mă urnesc din această lungă pauză. Îmi este foarte greu şi acum să scriu despre primele sărbători petrecute în Canada. Nu pentru că au fost anoste sau pentru că nu m-am simţit bine ci pentru că a fost primul Crăciun fără familia şi prietenii din România. Cum poţi să scri despre ce bine te distrezi când şti că familia ta este la un ocean distanţă? Când toate tradiţiile păstrate cu sfinţenie din copilărie sunt înlocuite cu obiceiuri noi? Când mâncarea de pe masă anul ăsta numai are nimic în comun cu cea din anul trecut?
Este dificil. Iar sărbătorile oferă un prilej prea bun să stai în casă şi să te gândeşti prea mult. La oamenii ce ţi lipsesc, la ce am fi făcut dacă am fi fost împreună, la cât de mult se distrează fără tine etc. Din fericire pentru mine Laurie şi familia ei mi-au oferit foarte puţine ocazii să stau în casă şi să mi plâng de milă că nu voi mânca şorici şi tobă de casă. Iar Crăciunul Canadian a fost o experienţă deosebită. Aşa că voi dedica câteva rânduri unei scurte treceri în revistă a sărbătorilor canadiene.
Ultima postare m-a lăsat în staţia de autobuz pe jumătate îngheţat aşteptând autobuzul să mă ducă la muncă în ziua de ajun. Şi după o zi de muncă ce să scurs mult prea încet am ajuns în sfârşit la petrecerea de Crăciun ţinută la reşedinţa clanului Ross. Împreună cu Laurie, părinţii ei şi clanul Lobo am devorat un curcan rumenit la perfecţie cu sos de merişoare şi umplutură, am băut un pahar de vin şi am privit cum copiii şi au deschis cadourile. Nimic nu o să ţi amintească mai repede de copilărie ca un copil deschinzând cadourile. Îmi amintesc cum tatăl meu dădea cadourile noastre vecinului să ni le lase la uşă în ziua de Crăciun ca să fim surprinşi că moşul a venit la uşa noastră să ne lase cadouri. Stând la bloc nu aveam un coş pe care moşul să intre şi să ni le lase sub brad aşa că făcea livrările la uşă sau cel puţin aşa ne ziceau părinţii.
Deoarece în ziua de ajun nu am reuşit să dăm gata tot păsăroiul, de Crăciun ne-am întors la reşedinţa clanului Ross să terminăm ce am început. Aşa că am privit cum Tom Cruise bătea nişte ruşi în Ghost Protocol în timp ce noi dădeam lovitura de graţie curcanului.
De “Boxing day”, nici până acuma nu ştiu ce vrea să însemne doar că e a doua zi de Crăciun, am fost într-o mică excursie cu Laurie şi părinţii ei. Ne am îndreptat spre Nord să o recuperăm pe bunica Montgomery de la unchiul şi mătuşa lui Laurie, John şi Leslie Montgomery. Peisajul a fost superb iar pozele care le am făcut din maşină în grabă nu îi aduc nici un compliment. Drumul a fost scurt doar o oră în afara oraşului dar destul cât să te impresioneze prin frumuseţe.
Odată ajunşi la destinaţie am avut privilegiul să întâlnesc o familie extraordinară în persoanele lui John şi Leslie Montgomery şi a copiilor lor: Matt, Luke, Mark şi Melissa.
Am fost primit cu foarte multă căldură în casa familiei Montgomery, Leslie şi John fiind gazdele perfecte. Din păcate furtuna de gheaţă, ce a lovit oraşul Toronto cu câteva zile mai devreme, a cauzat o pană de curent ce a contramandat ospăţul pe care Leslie vroia să ni-l pregătească. Deşi a trebuit să ne mulţumim cu pizza adusă din oraş de către John în loc de lasagnia preparată de Leslie, ziua a decurs memorabil. Un foc în cămin pentru căldură şi un spectacol live din partea lui Matt şi Luke şi nici nu am simţit lipsa electricităţi.
Pe 30 decembrie, clanul Arnautu şi-a dat întâlnire cu clanurile Ross, Lobo şi Montgomery la un pub cu muzică live. Aparent solistul formaţiei este o cunoştinţă a lui Matt iar părinţii solistului sunt prieteni buni cu familia Montgomery aşa că am profitat cu toţi de ocazie să petrecem împreună. Pubul micuţ a fost neîncăpător pentru eveniment dar ne am găsit câteva locuri. În acea seară au cântat mai multe formaţii variind de la bune la nu prea bune. Marea majoritate cântând un tip de country. Şi deşi a trebuit să îndurăm ceva timp până la main event, The Old Salts nu ne-au dezamăgit. Formaţia a fost extraordinară, atmosfera incredibilă iar muzica te ridica în picioare. Pentru mine a fost o experienţă, rar ai parte de un spectacol live rock-country mai ales că în România muzica country e aproape inexistentă ca şi popularitate deşi pe mine după acea seară a început să mă atragă.
Este dificil. Iar sărbătorile oferă un prilej prea bun să stai în casă şi să te gândeşti prea mult. La oamenii ce ţi lipsesc, la ce am fi făcut dacă am fi fost împreună, la cât de mult se distrează fără tine etc. Din fericire pentru mine Laurie şi familia ei mi-au oferit foarte puţine ocazii să stau în casă şi să mi plâng de milă că nu voi mânca şorici şi tobă de casă. Iar Crăciunul Canadian a fost o experienţă deosebită. Aşa că voi dedica câteva rânduri unei scurte treceri în revistă a sărbătorilor canadiene.
Ultima postare m-a lăsat în staţia de autobuz pe jumătate îngheţat aşteptând autobuzul să mă ducă la muncă în ziua de ajun. Şi după o zi de muncă ce să scurs mult prea încet am ajuns în sfârşit la petrecerea de Crăciun ţinută la reşedinţa clanului Ross. Împreună cu Laurie, părinţii ei şi clanul Lobo am devorat un curcan rumenit la perfecţie cu sos de merişoare şi umplutură, am băut un pahar de vin şi am privit cum copiii şi au deschis cadourile. Nimic nu o să ţi amintească mai repede de copilărie ca un copil deschinzând cadourile. Îmi amintesc cum tatăl meu dădea cadourile noastre vecinului să ni le lase la uşă în ziua de Crăciun ca să fim surprinşi că moşul a venit la uşa noastră să ne lase cadouri. Stând la bloc nu aveam un coş pe care moşul să intre şi să ni le lase sub brad aşa că făcea livrările la uşă sau cel puţin aşa ne ziceau părinţii.
Deoarece în ziua de ajun nu am reuşit să dăm gata tot păsăroiul, de Crăciun ne-am întors la reşedinţa clanului Ross să terminăm ce am început. Aşa că am privit cum Tom Cruise bătea nişte ruşi în Ghost Protocol în timp ce noi dădeam lovitura de graţie curcanului.
De “Boxing day”, nici până acuma nu ştiu ce vrea să însemne doar că e a doua zi de Crăciun, am fost într-o mică excursie cu Laurie şi părinţii ei. Ne am îndreptat spre Nord să o recuperăm pe bunica Montgomery de la unchiul şi mătuşa lui Laurie, John şi Leslie Montgomery. Peisajul a fost superb iar pozele care le am făcut din maşină în grabă nu îi aduc nici un compliment. Drumul a fost scurt doar o oră în afara oraşului dar destul cât să te impresioneze prin frumuseţe.
Am fost primit cu foarte multă căldură în casa familiei Montgomery, Leslie şi John fiind gazdele perfecte. Din păcate furtuna de gheaţă, ce a lovit oraşul Toronto cu câteva zile mai devreme, a cauzat o pană de curent ce a contramandat ospăţul pe care Leslie vroia să ni-l pregătească. Deşi a trebuit să ne mulţumim cu pizza adusă din oraş de către John în loc de lasagnia preparată de Leslie, ziua a decurs memorabil. Un foc în cămin pentru căldură şi un spectacol live din partea lui Matt şi Luke şi nici nu am simţit lipsa electricităţi.
Pe 30 decembrie, clanul Arnautu şi-a dat întâlnire cu clanurile Ross, Lobo şi Montgomery la un pub cu muzică live. Aparent solistul formaţiei este o cunoştinţă a lui Matt iar părinţii solistului sunt prieteni buni cu familia Montgomery aşa că am profitat cu toţi de ocazie să petrecem împreună. Pubul micuţ a fost neîncăpător pentru eveniment dar ne am găsit câteva locuri. În acea seară au cântat mai multe formaţii variind de la bune la nu prea bune. Marea majoritate cântând un tip de country. Şi deşi a trebuit să îndurăm ceva timp până la main event, The Old Salts nu ne-au dezamăgit. Formaţia a fost extraordinară, atmosfera incredibilă iar muzica te ridica în picioare. Pentru mine a fost o experienţă, rar ai parte de un spectacol live rock-country mai ales că în România muzica country e aproape inexistentă ca şi popularitate deşi pe mine după acea seară a început să mă atragă.
De anul nou am stat în casă ca nişte pensionari. Trist pentru un cuplu tânăr ca noi să stea în casă fără nici un plan de anul nou. Dar am reuşit să fac seara un pic mai interesantă prin o cină preparată de “chef” Tony. Practic am prăjit nişte carne de porc ca să nu zic că nu am consumat porcine de sărbători şi am băgat la cuptor nişte sarmale execrabile cumpărate de la food basic. Şi deşi sarmalele au fost o imitaţie de prost gust, de 5 ori mai mari decât cele din România şi cu un sos de roşii să le ascundă lipsa gustului, mi-au potolit într-un fel dorul de mâncare tradiţională. Un aranjament floral, câteva lumânări şi “the roast of William Shatner” au făcut cina mai distractivă.
Deşi sfârşitul anului 2013 a fost plin de sentimente contradictorii anul 2014 are un aer pozitiv de parcă totul e posibil. Un an nou într-o ţară nouă plină de oportunităţi şi provocări, alături de nişte oameni minunaţi. E după cum zice şi pluguşorul: "Semne bune anul are!".
În încheiere vreau să vă urez tuturor un an nou fericit plin de speranţă şi bucurie .
4 comments:
No offense, dar eu va inteleg pe astia cu dorul de familie, ca doar ii vedeti pe web, vorbiti gratis pe Skipe ! Daca plangeti dupa mamica si taticu', nu inteleg de ce plecati de acasa, de langa ei ( si inca atat de departe ! )
Pur si simplu nu face sens.
Am plecat ca sa fiu cu cineva, iar daca imi e dor de familie si traditile din Romania nu exclude faptul ca imi place samosa, curcanul dulce, Canada, oamenii din jurul meu etc. Nu creed ca e vreo persoana in lume care sa fi plecat de undeva si sa nu duca dorul cuiva. Fara sentimente am fi roboti nu oameni. Si cateodata trebuie sa fie cineva care sa si "planga" dupa ceva ca sa ii faca pe ceilalti sa realizeze ca nu e iarba chiar atat de verde de cealalta parte a gardului :D
Mie nu mi-e dor , nici de Romania, nici de prieteni, nici de familie. Asta nu inseamna ca n-am sentimente. Nu intentionez sa mai pun vreodata piciorul in Romania ( sunt de 7 ani aici si n-am mieunat niciodata dupa romania si familie. )
Acasa e locul in care imi pun cortul si ma simt bine.
Doar pentru ca Tu esti intr-un fel nu inseamna ca restul lumi trebuie sa fie ca tine. Iar daca cineva isi exprima sentimentele pe care le are nu inseamna ca "mieauna". Iar daca tie nu tie dor de familie si prieteni asta nu inseamna ca noi restu trebuie sa te imitam. Iar faptul ca mentionez intr-un blog ca mie dor de familie si prieteni nu inseamna ca imi petrec noptile plangand sau mieunand ca o matza. Inseamna ca ma gandesc la ei. Iar daca tu nu te gandesti la familia si prieteni tai atunci imi rau pentru tine si pentru familia si prieteni tai.
Post a Comment