Deunăzi, împins de faptul că Laurie se juca Royal story pe calculator, am aprins şi eu Tembelizorul şi am dat pe Comedy să mă amuz un pic. La un "stand up", un tip ciocolatiu, zice ceva în genul: “Normal că generaţia noastră e mai deşteaptă decât generaţiile noi, pe vremea noastră jucăriile ne puteau omorî!”
După ce am rumegat un pic afirmaţia omului mi-am dat seama că are mare dreptate, noi nu stăteam pe tablete s-au butonând pe telefoane "smart". De fapt primul meu telefon un Nokia, de ăla model antic de l scăpai de la 4 şi nu avea nici o zgârietură, l-am primit prin liceu. Primul PC l-am primit şi pe ăla tot prin liceu, până atuncea ori ne jucam mortal kombat la aparate ori dădeam 1 leu pe oră la sală.
Deci ce făceam noi oare cu timpul nostru când eram mici copii fără telefoane şi tablete? Păi ne jucăm pe afară şi ne accidentam cum zicea şi omul. Ţin minte că la ţară după ce ne am spart mingia adusă din oraş am început să ne jucăm "cucii" varianta cu pietre, ne cocoţam pe un deal de pământ galben şi aruncăm cu bolovani de pământ galben uni în alţi. Şi credeţi-mă nu aveam talentul lui Neo da ne eschiva. În oraş ne juleam genuchi jucând fotbal pe cimentul din curtea şcoli sau ne altoiam unul pe celălalt cu crengi rupte din copaci fiind că eram muşchetari. Long story short, cum zice americanul, ne accidentam des şi cu patos. Şi tocmai pentru că mi amintesc cu drag zilele copilăriei petrecute şi pe afară vreau să vă povestesc cum îmi spărgeam capul când eram mic.
Prima oară când mi-am spart capul era când eram la grădiniţă. Ţin minte că aveam un săculeţ cu pijamale în el căci aveam o oră juma de somn în program. Săculeţul avea o sfoară de care trăgeai să îi închizi gura iar eu mă foloseam de sfoară să învârt săculeţul în aer, până când din greşeală am învârtit săculeţul în jurul picioarelor mele punându-mi o piedică de toată frumuseţea care m-a trimis cu capul direct în pietrişul aleii. Probabil arătam ca un viţel din ăla de la rodeo prins cu lasoul.
A doua oară stăteam pe o rampă de fier, deasupra unui şanţ, folosită ca loc de parcare când un amic, Ovidiu, m-a împins de pe ea. Şi eu că o săgeată bine ţintită m-am dus head first într-un şanţ. De atunci, vă jur, nu am mai fost în stare să scriu vreo compunere corect gramatical. De ce m-a împins prietenul Ovidiu de pe rampă nu ştiu nici până în ziua de azi tot ce mai ţin minte e că am avut un cucui măricel timp de 2 săptămâni.
A treia oară mă jucam fotbal cu cel mai bun prieten al meu de pe vremea aia, Silviu. Cumva reuşesc să îl deposedez de mingie şi pornesc în goană spre poarta desenată pe peretele blocului. Exact când mă opresc să dau cu piciorul în mingie, exact când plin de bucurie ţip ca un comentator la un meci al României: "Tony la mingie! Şut şi...". Golul nu a mai venit, exact în momentul ăla am primit o piatră în cap de m-a trimis direct la somn. Amicul Silviu supărat probabil că l-am deposedat, s-au încercând să mi distragă atenţia mi-a aruncat o piatră direct în sfeclă. Câteva minute mai târziu cu capul plin de sânge mă trezesc transportat de prietenul Silviu acasă. Taică-miu foc şi pară văzându-şi odorul cu capul plin de sânge întreabă cine e vinovatul. Eu habar nu aveam, eu nu văzusem piatra da-păi agresorul, iar Silviu, lovit de frică, dă vina pe un adolescent din cartier. Adolescentul respectiv nu a avut o zi bună dacă e să-l cred pe taică-miu. Cert este că după câteva săptămâni prietenul Silviu şi-a recunoscut vina şi am rămas buni prieteni în continuare.
A patra oară ne jucam din nou fotbal, pentru că aveam un frate mai mare am prins şi eu ocazia să mă joc cu băieţii mai mari. De obicei eram trimis ba în poartă ba în apărare, băieţii mai mari fiind de obicei în atac ca să capete toată gloria. O dată printr-un miracol vine mingia, deviată dintr-o coliziune, către mine. Încântat nevoie mare că o să ating şi eu mingia pentru prima oară în tot meciul, întinând piciorul să-i pun stop. Exact atunci un băiat cu vreo 2 ani mai mare, cea ce se traduce într-un gabarit mărit cu vreo 20 de kilograme, intră în viteză în piciorul meu întins. Rezultatul, eu în aer executând o manevră ca în matrix ce se termină cu capul meu lovind cimentul. După am lăsat fotbalul şi m-am apucat de baschet.
Parcă ţin minte că o fi fost şi o a cincea oară când mi am spart capul. Cred că eram la plajă executând o săritură de pe umeri lui Alex în apa prea mică şi am luat o gură de nisip. Dar sincer după a patra lovitură la căpăţână memoria mea numai e chiar aşa de bună.
No comments:
Post a Comment