Frustrari

Sâmbăta asta Laurie şi cu mine am pornit din nou în căutarea unui apartament de închiriat. Pe lista noastră aveam 5 apartamente de vizionat în zone destul de bunicele în Scarborough deci speranţele erau mari şi moralul ridicat. Când zic zone bunicele în Scarborough mă refer la aşezarea lor strategică între jobul meu şi jobul lui Laurie, nu există caracter sau frumuseţe în Scarborough, cel puţin nu unde am fost noi cu căutările noastre. Cum vă ziceam când am plecat de acasă vremea era frumoasă şi moralul ridicat. Eram atât de veseli încât ne fugăream ca doi copii pe stradă râzând din orice nimic. Aveam toate premisele unei zile fabuloase, asta până când ajunşi în staţie, am realizat că mi-am uitat portofelul acasă. Portofel care conţine acel card mic şi verde de la TD cu care plăteşti totul pe aci şi abonamentul meu TTC. Fără bani şi fără abonament am pornit în sprint spre casă ca să recuperez portofelul în timp ce Laurie îmi aruncă priviri îngrijorate din staţie. Iarna grea ce ne-a forţat la sedentarism m-a lăsat într-o formă de ne invidiat dar nevoia mi-a dat aripi aşa că am zburat spre casă, am recuperat portofelul şi cu un ultim efort supraomenesc am alergat spre Laurie. Exact când m-am oprit în faţa ei, cocoşat de efort cu mâinile pe genuchi şi inhalând aer cu lăcomie, mi-a zis mândra cu o voce plină de reproş că a trecut autobuzul exact când intram în casă. Tragedie şi nu altceva! Dacă pierzi autobuzul în timpul săptămâni nu-i bai aştepţi 8 minute şi vine următorul, pierzi autobuzul Sâmbăta şi aştepţi încă 20 de minute iar dacă l-ai pierdut Duminica poţi să ţi iei adio de la următoarele 40 de minute din viaţa ta. Cum ne-am dat întâlnire la 11 să vedem un apartament şi cum tanti ce trebuia să ne arate apartamentul ne-a rugat să fim “on time” pentru că avea şi altă întâlnire iar următorul autobuz venea peste 20 de minute, cineva nu stătea tocmai pe roze. “I am sorry it could happen to everyone!!!” Zic eu plin de pasiune încercând să sting focul din privirile mândrei. Ea îmi trânteşte un “You don’t seem sorry to me!” asta pentru că eram în modul defensiv şi nu mi-am cerut iertare per say ci mai degrabă explicam cum oricine ar putea fi autorul unei asemenea greşeli.
Nu ştiu dacă aţi observat da atunci când eşti grăbit parcă totul merge împotriva ta, după ce aşteptasem deja 30 de minute în staţie ne-am urcat în autobuz. Şoferul părea că nu are nici un stres şi conducea enervant de încet, în staţie o tanti cu cărucior se chinuia să urce în autobuz, în gândul meu spumegam, adică chiar acum când suntem în întârziere s-a găsit şi tanti să iasă la plimbare cu autobuzul. Urât din partea mea să mă gândesc în felul ăsta despre săraca băbuţă care nu avea nici o vină, dar eram grăbiţi iar mândra supărată şi conştiinţa mea încărcată nu îmbunătăţeau situaţia.
Ajunşi la Ellesmere unde trebuia să ne urcăm în alt autobuz eram deja în întârziere şi desigur a trebuit să aşteptăm şi aici 20 de minute. Deja spumegam când am văzut un autobuz veninând din aceeaşi direcţie din care venisem noi iar autobuzul pe care trebuia să-l luăm nu se vedea încă în zare. Când ne am urcat în al doilea autobuz Laurie îmi întinde telefonul supărată şi îmi zice “You talk to her this time!”. Păi dacă eşti vinovat plăteşti, aşa că m-am trezit la telefon utilizând un ton plângăreţ cu tanti la care aveam programare şi mai obţin un sfert de oră academic. Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, cât timp noi eram ocupaţi să fim supăraţi unul pe celălalt trecem de staţia unde trebuia să coborâm. Alarmat că numai ajungeam la destinaţie, observ că am depăşit staţia noastră aşa că trag de cablu şi cobor împreună cu Laurie la prima oprire. Din păcate depăşisem destinaţia cu vreo 3 staţi şi rămăsesem cu opţiunea de a aştepta un alt autobuz din direcţia opusă vreo 20 de minute s-au să mergem pe jos. Am ales să o luăm la picior, lucru bun căci odată cu efortul fizic s-au calmat şi spiritele şi ne-am cerut iertare unu la celalt sincer şi din toată inima. După care, în stilul nostru, am început să ne certăm din nou, de data asta cine este vinovatul, eu insistând că eu sunt căci mi am uitat portofelul, ea zicând că e vina ei că nu a planificat mai bine. Într-un final ajungem şi la clădirea unde se afla apartamentul. Tanti ce trebuia să ne arate apartamentul era deja plecată dar a lăsat vorbă administratorului aşa că a fost posibil să vizionăm apartamentul deşi mare lucru nu era de văzut. Clădirea era urâtă deşi erau în proces de renovare a balcoanelor, apartamentul era micuţ şi neimpresionant aşa că am pus câteva întrebări din politeţe să nu zică omul că nu suntem interesaţi şi am plecat cu decizia deja făcută să nu ne mai uităm înapoi.
Ca să vizionăm al doilea apartament trebuia să ne urcăm din nou într-un autobuz. Din cauză că pe google maps zicea să coborâm la 1222 York Mills Rd – Sandor Ave, noi aşteptam ca fraieri să auzim în difuzorul autobuzului Sandor Ave fără să realizăm că York Mills road 1220 deja trecuse. Aşa că am mai mers 3 staţi până mi-am dat seama de eroare şi ne-am dat jos. Acum în drum spre al doilea apartament aceeaşi situaţie pe harta google. Era Victoria park –Sloane avenue, numai că de data asta eu fiind mai “deştept” când s-a ţipat Victoria Park am luat-o pe Laurie de mână şi am coborât. Problema e că acum chiar trebuia să mergem pe Victoria park până să auzim şi cealaltă stradă aşa că de data asta am coborât prea devreme. Din nou am luat-o la picior către destinaţie. Run Forest! Run! De data asta paguba fiind mai mică, de doar o staţie.
După ce am năvălit împreună cu administratorul peste un cuplu în vârstă am vizionat şi acest al doilea apartament. Ca să fac un rezumat, holul clădirii împuţit, apartamentul mic şi neîntreţinut deci tăiat de pe listă şi mers mai departe. Singurul lucru pozitiv la această vizită a fost o trupă de copii care se jucau “the walking dead” pe hol, câţiva dintre prichindei dovedindu-se nişte “zombie” foarte înfricoşători.
Ne-am urcat din nou în autobuz iar de data asta din cauza unei probleme TTC autobuzul nostru era prima maşină după vreo 40 de minute. Aşa că autobuzul s-a transformat într-o cutie de sardine, cu noi pe post de sardine. După mult chiu şi vai ne am găsit şi locuri dar asta numai datorită faptului că sunt masiv şi oameni nu puteau trece pe lângă mine. Din cauza aglomeraţiei nervii oamenilor erau întinşi la maxim, un tip chiar lovind piciorul altui tip care nu a înţeles ce înseamnă “excuse me!” strigat de vreo 3 ori de către celălalt călător. S-a dus pe apa sâmbetei faimoasa politeţe canadiană. Până şi şoferul îşi ieşise din pepeni şi ţipă din toţi rărunchi “Go behind the white line!”. A se observa că nu a zis "please" deci era foarte furios. După o oră în acest calvar am ajuns în sfârşit obosiţi şi la al 3 lea apartament. Din nou aceeaşi poveste, hol împuţit, apartament de căcat.
Deci din nou în autobuz spre apartamentul numărul 4. Vă scutesc de detaliile călătoriei pentru că nu ni să mai întâmplat nimic interesant în afară de faptul că a început spre marea mea supărare să mai şi plouă. Apartamentul numărul 4 era chiar drăguţ, aflat într-un cartier deţinut de o singură firmă şi care avea un aer liniştit. Holul nu mirosea ciudat şi clădirea părea în stare bună fată de ce văzusem până acum. Apartamentul în sine era curat şi bine întreţinut cu un miros de proaspăt vopsit. Problema cu acest apartament era că faţă de restul apartamentelor vizionate era minuscul, în bucătărie neîncăpând 2 persoane iar chiria destul de piperată. Aşa că cu regret am zis “Nu” şi acestui apartament deşi Laurie zicea că ar fi sărit pe el dacă era un pic mai mare. Al patrulea apartament era aproape de casă aşa că fiind flămânzi ne am decis să mâncăm la un “Wendy”. Am luat-o din nou la picior către restaurant când vedem un cartier mişto de clădiri, cu un semn de închiriat, aşa că ne am decis să investigăm. Cartierul în sine era superb, flori plantate peste tot, parcare spaţioasă, magazin în clădire până şi un "gym". Deja speranţa înflorea în sufleţelul meu. Găsim repede biroul de închiriat şi cu puţin tupeu de românaş, mă bag în seamă cu tanti de la birou care se decidă să ne arate un apartament. Aşa că o luăm pe urmele doamnei pe un hol din nou urât mirositor (e un blestem al tuturor clădirilor de pe aici) şi intrăm cu japca în apartamentul unei domnişoare ca să vedem marfa. Domnişoara sfioasă că era dezastru în apartament nu prea vroia să ne lase înăuntru deşi tanti de la birou cică i-a dat înştiinţare că o să aducă clienţi de 3 săptămâni. Apartamentul copie fidelă a tot ce am văzut până acuma. Acelaşi format, aceeaşi mărime doar preţul cu 100 de dolari mai mare că vezi doamne au “gym” desi un abonament la sală e ceva în genul la 10 dolari pe lună.
Aşa că descurajaţi, obosiţi şi flămânzi ne am îndreptat mână în mână către primul Wendy. Singurul lucru pozitiv din această zi fiind cunoaşterea că deşi lucrurile pot să meargă foarte prost şi ghinionul să atingă cote maxime eu şi cu mândra mea vom găsi mereu resursele să trecem peste ele, mână în mână. Dacă stau şi mă gândesc mai bine burgerul cu bacon şi the chilly fries merită trecuţi şi ei în lista lucrurilor pozitive.