In Romania part 3

Ştiu! Am întârziat mult cu partea a 3 a din vizita mea în România, dar nu poţi grăbii perfecţiunea cum zic americanii. Şi aşa aş vrea să vă zic şi eu dar din păcate eu sunt prea leneş ca să fiu perfecţionist aşa că motivele mele au fost de altă natură. Am avut o săptămână mai aglomerată la muncă şi colac peste pupăză, filiala la care muncesc eu a fost vizitată în weekend de nişte musafiri nepoftiţi. De ăia care pleacă cu buzunarele pline, în cazul nostru cu camionul plin. Chiar citisem pe blog-ul cuiva că a avut ghinionul de a se afla într-o bancă în momentul unor retrageri neprevăzute şi skiorul ne povestea de împuşcăturile de la Moncton iar acum suntem şi noi loviţi. Din fericire pentru mine, nu a trebuit să trec prin momente terifiante căci noi am fost vizitaţi în weekend, noaptea, când eu probabil dormeam cu băşini la fund. Da totuşi! WTF is happening in Canada? Când citeam documentaţia despre Canada, înainte să vin în Toronto, era cică foarte safe, doar Disneyland avea parcă rata criminalităţii mai mică decât Toronto. În fine pe lângă faptul că a trebuit să fac inventare pe la muncă m-am apucat şi de un joc nou, un mmorpg (RoM) şi de fiecare dată când mă apuc de ceva nou mă dedic 100% până mă plictisesc. Aşa că la muncă am muncit şi acasă m-am jucat deci nu am mai avut timp şi de blog. Dar să revin la vizita din România...
Ultima oară vă povesteam cum obosiţi după o zi plină de plimbări, dansuri pe străzi şi ceremonii ne am întors acasă pentru un duş rapid, o schimbare de ţinută şi repejor fuguţa la restaurant. Recepţia a avut loc la hotelul Del Mar din Mamaia, restaurantul de o eleganţă desăvârşită, foarte frumos decorat pentru nuntă cu bar de fructe, un pepene sculptat şi o fântână de ciocolată, totul arăta incredibil de delicios. Mi-a plăcut şi faptul că era foarte bine aerisit deşi la kilogramele mele 2 ture de restaurant şi eram deja transpirat gen Kevin James care zicea că el transpiră după ce curăţa o portocală.
La intrarea în restaurant, frăţiorul meu şi noua doamnă Arnautu, ne aşteptau cu un pahar de şampanie să ciocnim pentru norocul lor. Norocul lor da şi al meu, că mi am tras o nouă surioară de gaşcă şi dacă dă doamne doamne să câştige ceva la Loto sigur îmi fac şi mie parte măcar de o vilă acolo. După ce i-am felicitat, Laurie şi cu mine ne-am aşezat la masă şi relax, cele patru bătături de la picioarele mele fiind extrem de mulţumite de acest fapt. Mi-am comandat o cafea pentru mine (dormeam în front) şi un gin pentru Laurie şi am tras un ochii la lumea deja aşezată, am tras câteva saluturi din alea de la distanţă în gen mafiot la oamenii pe care i-am recunoscut şi m-am bucurat de faptul că numai trebuia să fac nimic. Lucru ce n-a durat foarte mult, căci nici nu s-au aşezat bine invitaţii pe la mese şi deja formaţia a dat chemarea la dans. Prima oară pentru ginerică şi mireasă desigur, ei având dansul de deschidere. Au ales un vals pentru care au luat chiar şi lecţii înainte şi în ciuda emoţiilor au “încins” ringul de dans încât ieşeau scântei. Mă rog artificiile amplasate pe ring au fost responsabile pentru scântei da asta nu înseamnă că porumbeii nu au dansat extrem de bine în ciuda rochiei voluminoase, a oboseli de pe zi şi emoţiilor aferente.
După ce s-a terminat dansul miriilor, formaţia a dat-o pe macedoneşti căci vorba aia avem sânge de machidon. Şi dai şi joacă şi dai şi saltă picioarele în aer, de ţipau bătăturile după un scaun ca peştele pe uscat după apă. Cum s-a făcut că tocmai eu şi socru mare, care trebuia să ne destrăbălăm cel mai tare, eram şi cei mai accidentaţi nu ştiu. Socrul mare reuşind marea performanţă să facă o întindere urâtă exact în ziua nunţii. Dar în ciuda oboselii, bătăturilor şi întinderilor suferite ne am făcut datoria onorabil. Şi oricum neamul nostru, fără nici o exagerare, e plin de oameni frumoşi aşa că a avut cine să ducă stindardul pe ringul de dans. Verişoarele mele, una îmbrăcată într-o rochie roşie pasională de ziceai că e dansatoare de flamenco şi cealaltă îmbrăcată într-o superbă rochie metalizată au dat dovadă de graţie şi frumuseţe. Verişorul din păcate nu şi a tocit prea mult pantofi pe ringul de dans fiind mult prea preocupat cu starea de bine a domnişoarei de onoare, motivele sale fiind total ne platonice. Surioara mea cu ochii albaştri a avut nevoie de ore bune de convingere că să onoreze ringul de dans cu prezenţa ei încântătoare dar cum sunt încăpăţânat din fire am reuşit într-un final. Papu şi cu maia nu au avut nevoie să vină pe ringul de dans ca să şi facă cunoscută prezenţa ei fiind centrul unui întreg univers. Lali Tase conducea horele cu o mână experimentată sau poate mai bine zis cu un picior experimentat. Mătuşile mele au luminat nunta cu prezenţa lor încântătoare, gaşca de la magazin şi a asumat responsabilitatea de a fi sufletul petrecerii iar prietenii, oameni de spirit, ne-au înfrumuseţat momentele de pauză cu vorbe de duh şi aşa mai departe. Aş mai dori să menţionez că naşul a dansat steagul (un fel de cruce cu 3 mere înfipte în extremităţi) cu multă ardoare iar naşa a luminat audienţa cu zâmbetul ei. Alex şi Alina sunt foarte norocoşi să îi aibă ca naşi. Soacra mică ne-a arătat de unde îşi moşteneşte Alina graţia şi frumuseţea iar surorile ei au făcut un adevărat efort că nunta să iasă extraordinară lucru pentru care le mulţumesc. Sunt atât de mulţi oameni care au înfrumuseţat această nuntă prin prezenţa lor dar din păcate ca să îi menţionez pe toţi ar dura prea mult şi nu vreau să plictisesc pe nimeni. Tot ce pot face e să le mulţumesc pentru prezenţă şi să-mi cer iertare că nu pot să îi menţionez individual.
Mâncarea a fost Ok, Alex şi Alina au ales un meniu tradiţional ce mie mi-a convenit maxim că şi aşa duceam dorul mâncărilor noastre de atâta timp. Formaţia a fost bună deşi am simţit că toată noaptea a fost dominată de hore macedoneşti iar eu unul prefer şi alte genuri care oferă un pic de libertate de exprimare dar aşa e la nuntă. Ce mă bucură e, că deşi eu eram plictisit de horele noastre, pentru Laurie a fost ceva nou şi în stilul ei caracteristic s-a băgat în mijlocul petrecerii fără nici un stres. Recunosc că m-am umflat puţin în pene când lumea o lăuda cât de bine dansează şi mă bucur că s-a distrat mai ales că vizita în România a fost cam stresantă pentru amândoi. În două săptămâni am alergat de nebuni să ne cumpărăm vestimentaţia, toată lumea a fost ocupată cu pregătirile de nuntă şi toată încărcătura emoţională ne-a împovărat un pic. Când vine vorba de familie e mereu complicat iar mândra a trebuit să facă cunoştinţă cu un întreg clan de machidoni în două săptămâni. Dar totul e bine când se termină cu bine şi am fost fericit să o văd dansând cot la cot cu rudele mele. La un moment dat o domnişoară bine dotată şi vocal şi fizic a început să cânte nişte bluesuri aşa că am avut plăcerea să-mi plimb mândra pe ringul de dans.
În programul seri a fost planificat şi dansul găini iar mai nou şi dansul cu mielul, cum se face că eu am fost delegat să dansez cu mielul în cârcă nu ştiu. Ce ştiam e că nu săream în sus de bucurie să am un miel viu în cârcă şi să ţopăi de nebun cu el. Poate dacă aveam câteva sticle la bord mai mergea dar fiind dureros de treaz toată nunta şi cu picioarele protestând la fiecare mişcare am fost în culmea fericirii când Robert verişorul Alinei şi-a luat asupra sa povara mea. Câteva domnişoare frumoase s-au deghizat în ţigănci şi împreună cu o găină jumulită care ţinea tacticos o ţigare în cioc i s-au alăturat lui Robi şi mielului într-un dans nebunesc printre invitaţi. Fiind cu toţi răsplătiţi generos de către spectatori cu bani şi aplauze iar în cazul mielului cu mângâieri duioase. Naşii la final fiind noi posesori ai unui miel speriat iar Robi posesorul unei cămăşi ce mirosea stringent a oaie. S-a furat şi mireasa desigur iar ginerică machidon adevărat s-a târguit o oră întreagă poate poate obţine un preţ mai bun. Au avut şi un tort mare cât casa pe care Laurie l-a lăudat că fiind foarte bun mai ales că de obicei nu au un gust prea strălucit. Iar petrecerea a ţinut până în zori şi probabil că s-ar fi prelungit şi mai mult dacă formaţia ar fi cântat în continuare. Dar toate au un sfârşit inclusiv nunta frăţiorului meu. Invitaţii au pornit spre casele lor pentru o odihnă bine meritată după atâta zbenguit, lucru pe care aş fi vrut să-l fac şi eu cu Laurie doar că am fost însărcinat să duc mielul la magazin şi să-l las în curte deoarece naşii nu se duceau la ţară şi nu puteau să care mielul cu ei. Asta dovadă că e mai bine să te îmbeţi decât să fi treaz şi capabil să conduci. Deci pe la 7 dimineaţa mergeam împreună cu Laurie, sora mea Elena şi mielul în drum spre magazin. Eu şi cu Elena în faţă şi Laurie în spate cu mielul, totul bine şi frumos până ajungem la magazin când constat că nu am cheie de la poartă. Şi cum sunt prea milos ca să arunc mielul peste gard mai ales că avem un lup ciobănesc care l-ar fi făcut pe miel patee şi nu altceva ne-am decis să ducem mielul la apartament să-l lăsăm să doarmă pe balcon până când ne om trezi că să-l ducem la magazin. Zis şi făcut, am luat mielul înapoi în maşină şi dai drumul spre casă. În faţa scării constat că nu am cheie de la interfon. Şi uite aşa se face că stăteam cu Laurie după mine şi cu un miel în braţe la uşa scări înjurând de mama focului. Dau şi sun pe socru mare poate vine şi ne descurcă, dar socrul mare împreună cu ginerică aveau detalii de aranjat după nuntă aşa că nimeni nu avea timp de mine şi de miel. Într-un final, frustrat la maxim pe uşa ce stătea între mine şi patul mult visat, îmi bag muşchiuleţii în acţiune şi cu puţin noroc forţez uşa scări. Odată ajunşi în apartament mă decid să dau mielului lapte de băut că mă gândeam eu că poate îi este sete şi lui după atâta dans, îi fac un culcuş pe balcon şi mă arunc şi eu în pat. Când să adorm şi eu cu Laurie auzim: Baaaaaaaaaaaa!!!
După ce s-a văzut mielul singurel fără oamenii ăia înfricoşători în jurul lui s-a apucat să ţipe după măsa. Baaaaaaaaaaaaa!!! Face mielul pe balcon de trezeşte tot blocul. Taci mielule că te fac friptură!!! Ţip eu la miel din sufragerie. Tace mielul ce tace şi din nou: Baaaaaaaaaaaaa!!! Şi eu: Taciiiiiiiii că te fac ciulama!!!
Într-un final de la atâta oboseală am adormit în ciuda mielului şi ţin pe această cale să îmi cer scuze vecinilor şi pentru uşa scării şi pentru ţipetele mielului. Când m-am trezit am luat mielul şi în ciuda dorinţei mele de al face friptură l-am dus la magazin unde s-a ţinut şi ciorba de potroace. Deci ne am strâns din nou toată familia şi cu cearcăne adânci sub ochii am făcut schimb de impresii. În aceeaşi zi a trebuit să ne facem şi bagajele, avionul nostru fiind a doua zi la 6 dimineaţa. Totul a fost un val vârtej nici nu am avut şansa să ne luăm la revedere de la familie şi prieteni pentru că marea majoritate nici nu se treziseră bine după nuntă iar Alex avea un after party pregătit pe plajă.
Despărţirea de ai mei a fost dureroasă, am simţit un mare gol în stomac când mi-am luat la revedere de la ei şi încă nu mi venea să cred că două săptămâni au trecut deja. Dar aşa e viaţa azi eşti într-un loc mâine în altul. După un zbor lung cu escală în Istanbul am ajuns în sfârşit în Toronto unde eram aşteptaţi de părinţii lui Laurie, ajunsesem acasă. După ce am trecut pragul apartamentului am tras o cină şi un duş rapid şi ne am prezentat omagiile patului. După un somn bine meritat de 11 ore a început ceasul să sune şi subsemnatul se trezea cu chin să se ducă la muncă.
M-a mâncat în cur să le zic colegilor din filială despre dansul cu mielul şi că am dus mielul acasă şi am şi ajuns ţinta tuturor glumelor pentru vreo 3 săptămâni. Să zicem doar că: Baaaaaaaaaa!!! A fost înlocuit cu: Steeeefaaaaan!!! 
Şi uite aşa am încălecat pe o sa şi v-am povestit aventura mea din România. O să pun şi poze de la nuntă în curând când o să le primesc de la al meu frăţior. Până atunci have a nice weekend!

In Romania part 2

Trebuie să recunosc că a fost distractiv să-mi plimb mândra pe toate străzile prăfuite ale satului, mai ales că ea părea mai fascinată de coteţe şi grajduri decât eram eu odinioară de coloşii lor de sticlă şi oţel. Iar aromele emanate de respectivele grajduri sunt imbatabile, miros autentic de ţară şi nu altceva. Numai zic că o mătuşă după ce i-a făcut mândrei cadou un ditamai buchetul de flori culese din grădină, ne-a mai aruncat în traistă şi vreo 15 ouă de ţară. Combinate cu o brânză de oaie veritabilă luată de la ţâţa oii şi am tras a doua zi o omletă straşnică. Şi că tot veni vorba de mâncare bună, la tata acasă: sarmale în viţă de vie şi ciorbă de pui a la grec, la mătuşa: sarmale în varză murată şi creveţi, la bunici: friptură la cuptor, la magazin grătar, la frati-miu clătite, la Cazemata ceafă de porc şi ciorbă de burtă. Numai spun că nunta a început de vineri cu un fel de mini party unde din nou ne-am îndopat cu tot felul de mâncăruri grase şi dulciuri. Doar alergătura bezmetică pe care am făcut-o în două săptămâni mi-a ţinut burta la cote rezonabile. Numai la câte drumuri am făcut prin mall-uri şi am dat jos vreo 20 de sarmale. O excursie până la dentist m-a lăsat chinuit şi fără poftă de mâncare dar cu un zâmbet impecabil. Doamna doctor deşi o doamnă extrem de cumsecade deţine locul întâi în clasamentul femeilor care m-au făcut să sufăr. Dar care are totuşi mulţumirile mele sincere că m-a primit în regim de urgenţă şi nu m-a lăsat să plec de pe scaunul torturi până nu mi-a rezolvat toate problemele la doar o fracţiune din preţul dentiştilor din Canada. După vizita la dentist am tras tare la curăţenie să terminăm apartamentul pentru nuntă iar vinerea eram pe scări cu baxuri de Cola în braţe urcând patru etaje (no fcking elevator). După vreo 20 de du-te vino pe scări nu a mai rămas nimica din caloriile pe care eu le depozitasem în 2 săptămâni de mâncat în România.

Şi sincer, nu ştiu cum se face că eu şi cu Laurie, practic singurii nefumători din toată Constanţa, am făcut vreo 5 drumuri la magazin ca să cumpărăm ţigări. Nu că m-a deranjat prea mult drumul (deşi erau 4 etaje de urcat la întoarcere) era chiar un motiv perfect ca să o i-au pe Laurie şi să evadăm pentru vreo 15 minute. De ce aveam nevoie de evadare? Ei bine vineri seara tot clanul Arnautu s-a întâlnit la tata acasă pentru coacerea unui colac sau turtă (încă nu ştiu ce era). Şi când clanul Arnautu îşi dă întâlnire volumul are doar o setare şi aia este foarte tare. Oameni inteligenţi şi pasionali, noi, cei din neamul Arnautu ne încingem repede în discuţii şi cu cât e subiectul mai interesant cu atâta e volumul mai mare. Imaginaţi-vă deci o sufragerie plină la refuz cu oameni ţipând uni la alţi, râzând şi gesticulând la fiecare vorbă şi într-un colţ o domnişoară din Canada uitându-se cu ochii mari cât cepele la cea ce poate părea, pentru un observator ce nu cunoaşte limba, un conflict în toată regula. Atât de gălăgios îmi este clanul că îi auzeam de la parter când mă întorceam cu ţigările în braţe. Mă crede şi Laurie acuma că eu chiar nu ţip la ea când mi se ridica vocea, sunt doar angrenat în discuţie. A fost dificil pentru ea să înţeleagă că noi suntem un neam mai volatil, suntem pasionali, ne aprindem repede ca spirtu. Familia ei e total opusă, oameni liniştiţi, ce ţin totul în sinea lor. La noi îţi zice lumea totul în faţă nu scapi cu o băşină trasă pe ascuns, tot te “miroase” careva.

După petrecerea de vineri seara, ce s-a încheiat târziu, ne-am băgat la somn pentru câteva ore scurte căci la 7 dimineaţa eram cu toţii în picioare în fervoarea pregătirilor de nuntă. Nici nu m-am încheiat bine la nasturi că deja suna lumea la interfon, primul a fost lăutarul, după şoferul maşinii, apoi au venit cei trei fotografi cu sculele după ei, rude, prieteni etc. De iarăşi numai era loc în apartament.

S-a început cu tradiţionalul bărbierit al mirelui, practic l-am dat cu puţină spumă pe faţă şi ne am tras în poze. În momente ca astea mă mănâncă în fund să fac ceva prostesc, ca de exemplu să pun o tonă de spumă pe faţa frăţiorului meu, dar pentru că era deja îmbrăcat în costum şi era ziua cea mare mi-am ţinut impulsurile sub control. După am făcut vreo 50 de poze la foc rapid de mă simţeam ca pe covorul roşu. Deşi trebuie să recunosc eram un pic crispat la început, eu ca eu da ginerică uitase deja să mai zâmbească, (probabil îşi dăduse seama că numai era cale de întoarcere). Câteva “Zâmbeşte ginerică că te duci la nuntă!” din partea publicului canadian aka Je, a readus zâmbetul pierdut pe buzele mirelui. După ce ne-am tras destul în poze că deja mă dezmorţisem bine şi o dădeam în posturi Fashion Tv şi nu altceva, am coborât jos, am încins o horă în mijlocul străzii că aşa e frumos, ne-am urcat în maşini şi fuguţa la naşi care sunt din Plopeni. 50 de kilometri mai târziu mâncam la naşi, ne tragem din nou în poze, încingem o horă pe strada plină de găinaţ de gâscă că suntem doar la ţară şi pornim spre Constanţa să luăm steagul. Luăm steagul dansăm în stradă, facem poze şi mergem spre mireasă, ajungem la mireasă facem poze, mâncăm, dansăm, luăm mireasa şi fugim la starea civilă.

La starea civilă linişte de mormânt în timp ce tanti judecătoarea îndrugă nişte bălării cum statul român protejează familia and bullshit. Yeah right! Îmi ziceam în sinea mea, de aia fuge toată lumea în afară, de bine ce ne protejează şi ne încurajează statul român. În fine nu vreau să critic patria mumă acuma, important e că pe o voce un pic sugrumată de emoţie au zis porumbeii "DA!" în faţa judecătoarei. La sărutul de după nu a mai fost nici o emoţie ba chiar se cam lungea încât şi judecătoarea glumeaţă le-a zis că mai au timp de pupături şi după. Aşa mai da ginerică, chiteam eu în sinea mea.

După cununia civilă am pornit cu tot alaiul spre biserică pentru ceremonia religioasă. Biserica “Sfântul Mina” este o biserică superbă din lemn pe malul lacului Tăbăcărie, un loc ideal pentru nunţi, confirmat şi de numărul mare de mirese ce băteau potecile din jurul ei. Până să intre alaiul nostru în biserică preoţii au executat deja vreo 3 nunţi la foc rapid. Eu şi cu Laurie am profitat de ocazie să bem un suc la una din numeroasele terase de pe malul lacului şi să ne mai odihnim picioarele.

Cununia religioasă a fost momentul cu cea mai mare încărcătură emoţională, până şi eu, cel poreclit “Şarpele” de propria bunică, fiindcă am sângele rece şi tot m-am emoţionat. Deşi adevărul este că eu nu am sânge rece de şarpe ci sunt doar prea aiurit ca să înţeleg ce se întâmplă pe moment. În timp ce toată lumea reacţionează la un eveniment eu încă încerc să desluşesc ce se întâmplă. Sau poate vă păcălesc şi eu de fapt chiar am sânge rece şi calculat de geniu malefic şi vă îndrug minciuni că sunt aiurit ca să nu vă prindeţi! You will never know! Bwhahahahahaha!

Dar ca să revenim, toată lumea era emoţionată la lacrimi, până şi eu “şarpele” plesneam de mândrie şi bucurie să-mi văd fratele la altar şi ţineam o lacrimă în colţul ochiului. Să numai spun că taică-miu era numai lacrimi pe umărul meu şi soacra mică suspina şi ea încetişor în timp ce preoţii îi dădeau înainte cu doamne miluieşte. Şi cum îi puneau preoţii o coroană pe capul lui Alex mă gândeam câtă bucurie şi fericire ar fi fost pe chipul mamei şi bunicii mele să-l vadă acum ginerică. Mai ales că Alex a fost mereu copilul nebunatic al familiei, dacă era vreo prostie executată pe undeva puteai să fi sigur că era şi coada lui frate-miu sau a verişoarei Alina pe acolo. Taică-miu tot îi zicea: “Ah să te văd odată însurat şi la casa ta!”. Şi iată că acum aveam prilejul să-l şi vedem însurat. They grow up so fast!!! *sniffles sniffles*

După ce şi-au spus “Da!” am ieşit din biserică pentru şi mai multe poze, am avut chiar şi nişte porumbei dresaţi pe care câţiva invitaţi i-au aruncat în aer. Obosiţi fizic şi emoţional după cununia religioasă ne am îndreptat spre casă unde am mâncat repede, am tras un duş, mi-am schimbat costumul iar Laurie şi a schimbat rochia de pe zi cu o superbă rochie de mătase albastră şi am fugit la restaurant.

In Romania part 1

Aş fi vrut să încep cu o concluzie: Duminică 6 dimineaţa, eu îmbrăcat la 4 ace cu un miel în braţe şi cu Laurie după mine, trăgând de uşa de la scară de la care nu aveam cheie şi pe care într-un sfârşit o deschid cu forţa. Dar nu e ăsta sfârşitul, concluzia a fost marţi dis de dimineaţă când mă târâim pe jumătate adormit la muncă. Unde am fost întâmpinat de către Sonny, unul dintre şoferii noştri, cu un “Hey you made it back from the war torn country!” Dap i made it back. Îmi beau cafea de căcat şi vă scriu aceste rânduri.
Hai să încep totuşi cu începutul, ne-am îmbarcat spre România pe ruta Montreal-Frankfurt-Bucuresti. Am ştiut imediat că am ajuns în spaţiul aerian Românesc când uitându-mă pe geamul avionului am observat dispariţia drumurilor asfaltate şi a câmpurilor agricole frumos delimitate din celelalte ţări şi înlocuirea lor cu maidane şi drumuri prăfuite de piatră. În aeroport, fratele, viitoarea cumnată (deşi eu am adoptat-o ca şi soră de foarte mult timp) şi vărul mă aşteptau deja. Nici nu am făcut 2 paşi în România şi deja ţara mumă îşi făcea simţită prezenţa prin domnişoare cochete şi sumar îmbrăcate cum numai la noi în ţara găseşti, gropi în asfalt şi juma de câine maidanez spulberat pe carosabil. În drum spre Constanţa am luat-o pe centura Bucureştiului. Arogant le explic rudelor cum “noi” în Canada avem autostradă cu 8 benzi pe un singur sens nu bălăria asta de centură cu o singură bandă pe care trebuie toată lumea să o împartă. Deşi arogant nu este chiar politic corect, dezamăgit ar fi mai bine spus. Dezamăgit că noi o naţie cu o istorie de 2000 de ani suntem surclasaţi de o ţară formată acum 3 veacuri din vagabonzii Europei. Şi să mă ierte canadienii pentru exprimare căci frustrarea e cea ce m-a împins la alegerea cuvintelor. Dezamăgit că vin din altă ţară şi trebuie să admit că ne este superioară.
“Acolo e civilizaţie!” asta e concluzia la care ajungem cu toţii deşi şi asta e incorect spus căci şi în România e o civilizaţie dar de altă natură. E greu să explici cum este Canada faţă de România şi cu cât petrec mai mult timp în Canada cu atât mie mai dificil să explic diferenţele. La început era mai simplu să explic acum mie mai greu. Poate pentru că m-am adaptat vieţii de aci şi numai sunt uşor impresionat. Văd unele diferenţe dar le procesez diferit. În Canada străzile sunt est-vest şi nord-sud în România sunt de toate formele doar mărimea e aceeaşi (prea mici pentru nevoile oraşului). În Canada nu o să vezi maşina parcată pe trotuar în România nu o să vezi parcare. România are câini şi mâţe, Canada are veveriţe. Toronto are fast food-uri peste tot în Constanta cafenele cochete sunt la putere. Când stai pe lac şi îţi bei cafeluţa uiţi repede de părţile negative ale României şi parcă nu îţi vine să creezi că ai putut părăsi această ţară. Dar nu-i panică doar 10 minute de vorbă cu un taximetrist şi realitatea îşi face simţită prezenţa. Înţeleg de ce România e fermecătoare pentru mulţi, domnişoare frumoase peste tot, cafenele elegante, cluburi, distracţii şi tentaţii la fiecare pas. Asta e România celor cu bani, România săracilor e diferită, e ţara unde factura de la întreţinere nu te lasă să dormi noaptea unde salariul nu ţi ajunge niciodată şi viaţa e o luptă de supravieţuire. Unde uni oameni îţi zâmbesc în faţă da te înjură pe la spate şi stresul e la cote maxime. Diferenţa între Canada şi România? Lipsa stresului, nu o să vorbesc în numele altora ci doar pentru mine. Eu în Canada nu sunt stresat, am o viaţă liniştită şi sunt fericit, restul e apă de ploaie.
Din păcate în această scurtă vacanţă chiar nu am avut timp mai de nimic, am fost super ocupaţi şi nu prea am avut şansa să ne relaxăm. În loc să o las pe Laurie să şi cumpere singurică o rochie pentru nunta din Canada, m-am gândit eu că e mai bine ca mândră să şi cumpere rochiţa din România ajutată de consilieri mai experimentaţi decât mine. Că nu cumva să ne facem de râs că nu ne îmbrăcăm şi noi ca restul lumi şi mă gândeam eu, că or să fie şi preţurile un pic mai mici. M-a mâncat în cur şi nu altceva, din două săptămâni scurte ne-am petrecut vreo 3 zile prin mall-uri căutând mândrei rochii, pantofi şi accesorii. După a trebuit să mi i-au şi eu încă o cămaşă, curea şi cravată ca să fiu stylish. Am făcut atâta shoping ca până şi femeile erau exasperate. Mare performanţă!
După, fuguţa la croitor, la coafor, la manichiură, pedichiură, machiaj, pensat şi alte nebuni. Pentru că mândra nu parleşte româneşte m-am dus şi eu traducător. Şi pentru prima oară în 29 de ani Je şi-a tras manichiură. Curiozitatea m-a împins spre acest act nebunesc şi nici că o să mi mai fac altă dată. Prea te zgârie şi te râcâie şi chiar nu e fun deloc să te prezinţi la muncă cu unghi lucioase. Dar a fost nunta frăţiorului meu aşa că nici un sacrificiu nu a fost prea mare. Mi-am râcâit unghiile, mi-am pensat sprâncenele care iniţial arătau mai degrabă a sprânceană, am mers atât de departe încât am lăsat-o şi pe o tanti să mi invadeze intimitatea nasului cu o foarfecă. Toate acestea în numele frumuseţii.
De distracţie nu prea am avut timp, în afară de faptul că am "evadat" şi noi la plajă o singură dată şi că am făcut câteva opriri pe la cafenele în expediţiile noastre de shopping.

 Nici cu marea majoritate a prietenilor nu am avut şansa să mă întâlnesc şi ţin să îmi cer scuze. Nu e că nu mi-e dor de voi ci că nu am avut timp. Două zile din aceste două săptămâni scurte le am petrecut pe traseul Constanţa - Plopeni, unde am fost înţepat de o viespe de două ori în timp ce conduceam şi ale cărei înţepături le simt şi acum. Plopeni-ul e satul bunicilor şi mamei mele. E locul unde îmi petreceam vacanţele de vară, de primăvară şi crăciunul. E locul unde împreună cu fratele meu şi verişori mei alergam pe dealuri şi cauzam probleme. Unde "împrumutam" iapa vecinilor şi ne petreceam ziua prin cireşi. Şi locul unde sunt îngropate două femei care mi-au modelat viaţa prin a lor şi care vor fi mereu prezente în gândurile mele. Pentru tine mamă dragă şi bunică scumpă îmi doresc să existe un rai unde să vă pot vedea încă odată.
Am vrut ca Laurie să vadă aceste locuri de unde vin, casa unde am copilărit (deşi a fost distrusă de hoţi) grădina de unde culgeam căpşuni deşi acum era invadată de burieni şi dealurile pe care le colindeam. Tot aicea am fost în vizită la câteva din rudele noastre unde cineva s-a ales cu câteva flori.

  

Cum imi spargeam capul cand eram mic!

Deunăzi, împins de faptul că Laurie se juca Royal story pe calculator, am aprins şi eu Tembelizorul şi am dat pe Comedy să mă amuz un pic. La un "stand up", un tip ciocolatiu, zice ceva în genul: “Normal că generaţia noastră e mai deşteaptă decât generaţiile noi, pe vremea noastră jucăriile ne puteau omorî!”

După ce am rumegat un pic afirmaţia omului mi-am dat seama că are mare dreptate, noi nu stăteam pe tablete s-au butonând pe telefoane "smart". De fapt primul meu telefon un Nokia, de ăla model antic de l scăpai de la 4 şi nu avea nici o zgârietură, l-am primit prin liceu. Primul PC l-am primit şi pe ăla tot prin liceu, până atuncea ori ne jucam mortal kombat la aparate ori dădeam 1 leu pe oră la sală.

Deci ce făceam noi oare cu timpul nostru când eram mici copii fără telefoane şi tablete? Păi ne jucăm pe afară şi ne accidentam cum zicea şi omul. Ţin minte că la ţară după ce ne am spart mingia adusă din oraş am început să ne jucăm "cucii" varianta cu pietre, ne cocoţam pe un deal de pământ galben şi aruncăm cu bolovani de pământ galben uni în alţi. Şi credeţi-mă nu aveam talentul lui Neo da ne eschiva. În oraş ne juleam genuchi jucând fotbal pe cimentul din curtea şcoli sau ne altoiam unul pe celălalt cu crengi rupte din copaci fiind că eram muşchetari. Long story short, cum zice americanul, ne accidentam des şi cu patos. Şi tocmai pentru că mi amintesc cu drag zilele copilăriei petrecute şi pe afară vreau să vă povestesc cum îmi spărgeam capul când eram mic.

Prima oară când mi-am spart capul era când eram la grădiniţă. Ţin minte că aveam un săculeţ cu pijamale în el căci aveam o oră juma de somn în program. Săculeţul avea o sfoară de care trăgeai să îi închizi gura iar eu mă foloseam de sfoară să învârt săculeţul în aer, până când din greşeală am învârtit săculeţul în jurul picioarelor mele punându-mi o piedică de toată frumuseţea care m-a trimis cu capul direct în pietrişul aleii. Probabil arătam ca un viţel din ăla de la rodeo prins cu lasoul.

A doua oară stăteam pe o rampă de fier, deasupra unui şanţ, folosită ca loc de parcare când un amic, Ovidiu, m-a împins de pe ea. Şi eu că o săgeată bine ţintită m-am dus head first într-un şanţ. De atunci, vă jur, nu am mai fost în stare să scriu vreo compunere corect gramatical. De ce m-a împins prietenul Ovidiu de pe rampă nu ştiu nici până în ziua de azi tot ce mai ţin minte e că am avut un cucui măricel timp de 2 săptămâni.

A treia oară mă jucam fotbal cu cel mai bun prieten al meu de pe vremea aia, Silviu. Cumva reuşesc să îl deposedez de mingie şi pornesc în goană spre poarta desenată pe peretele blocului. Exact când mă opresc să dau cu piciorul în mingie, exact când plin de bucurie ţip ca un comentator la un meci al României: "Tony la mingie! Şut şi...". Golul nu a mai venit, exact în momentul ăla am primit o piatră în cap de m-a trimis direct la somn. Amicul Silviu supărat probabil că l-am deposedat, s-au încercând să mi distragă atenţia mi-a aruncat o piatră direct în sfeclă. Câteva minute mai târziu cu capul plin de sânge mă trezesc transportat de prietenul Silviu acasă. Taică-miu foc şi pară văzându-şi odorul cu capul plin de sânge întreabă cine e vinovatul. Eu habar nu aveam, eu nu văzusem piatra da-păi agresorul, iar Silviu, lovit de frică, dă vina pe un adolescent din cartier. Adolescentul respectiv nu a avut o zi bună dacă e să-l cred pe taică-miu. Cert este că după câteva săptămâni prietenul Silviu şi-a recunoscut vina şi am rămas buni prieteni în continuare.

A patra oară ne jucam din nou fotbal, pentru că aveam un frate mai mare am prins şi eu ocazia să mă joc cu băieţii mai mari. De obicei eram trimis ba în poartă ba în apărare, băieţii mai mari fiind de obicei în atac ca să capete toată gloria. O dată printr-un miracol vine mingia, deviată dintr-o coliziune, către mine. Încântat nevoie mare că o să ating şi eu mingia pentru prima oară în tot meciul, întinând piciorul să-i pun stop. Exact atunci un băiat cu vreo 2 ani mai mare, cea ce se traduce într-un gabarit mărit cu vreo 20 de kilograme, intră în viteză în piciorul meu întins. Rezultatul, eu în aer executând o manevră ca în matrix ce se termină cu capul meu lovind cimentul. După am lăsat fotbalul şi m-am apucat de baschet.

Parcă ţin minte că o fi fost şi o a cincea oară când mi am spart capul. Cred că eram la plajă executând o săritură de pe umeri lui Alex în apa prea mică şi am luat o gură de nisip. Dar sincer după a patra lovitură la căpăţână memoria mea numai e chiar aşa de bună.

Despre Canada, imigranti si cafenele arabesti

De la o vreme sunt bântuit de un sentiment ciudat, greu de descris. Simt că sunt undeva la o graniţă, ca râurile alea ce se întâlnesc în Amazon, unul negru, unul maro. Pe de o parte sunt 28 de ani de trăit în Constanţa, de cealaltă parte e prezentul, e Toronto. Stau în autobuz sau cafenele şi sunt lovit de acest simţământ puternic pe care aş putea să-l caracterizez ca fascinaţie combinată cu surprindere. Eram la Country Style cu Laurie ieri, la o masă apropiată câteva cupluri de afro-americani vorbeau o limbă străină foarte melodică. Atunci m-a lovit din nou sentimentul că nu aş fi văzut această imagine în Constanţa, fascinaţia că sunt într-o ţară pe care acum câteva luni o vedeam doar cu ochii imaginaţiei. Acum sunt obişnuit să văd chinezi, indieni, africani şi totuşi câteodată ca în acestă cafenea mă surprinde faptul că aceşti oameni sunt o realitate acuma şi nu doar feţe ciudate văzute la televizor sau prin ziare cum erau doar acum câteva luni.
Canada în sine e o realitate acuma, numai e un vis îndepărtat ci o realitate trăită şi simţită adânc. Acum fac parte din ea ca un peşte mic înotând într-un ocean şi câteodată acest peştişor realizează că a venit dintr-o baltă foarte îndepărtată. Că acest ocean care acum e acasă la început a fost doar ape necunoscute şi înfricoşătoare.
Vestea bună pentru cei ce doresc să imigreze aici e că în ciuda culorilor diferite de pe feţele lor, oamenii de aici nu sunt atât de diferiţi. Acum că iarna e pe terminate (da încă e iarnă aicea, mâine o să avem doar 3 grade) am început să fiu foarte solicitat la muncă aşa că am ajuns să văd cum se comportă oamenii în acest mediu. Pentru cei care au impresia că în afară chiar se munceşte pe brânci şi că nu există o secundă liberă de a respira îmi pare rău să vă dezamăgesc da nu e aşa. Poate cei ce lucrează la Tim Hortons, Wallmart sau bănci aglomerate muncesc non stop dar nu e cu nimic diferit faţă de oamenii ce muncesc în Carefour sau alte lanţuri de magazine din România. Da pentru oameni ce lucrează la alte firme cu mai puţin trafic nu e numai muncă pe brânci. Într-adevăr acum în plin sezon am mai puţin timp disponibil pentru a scrie şi a citi dar nu am motive să mă plâng.
Dacă aveţi impresia că firmele de pe aici sunt ca în filme, din nou e o impresie greşită. Oamenii sunt cei ce fac firmele şi oamenii aicea sunt ca şi cei din România. Uni sunt leneşi, alţi sunt harnici, uni mai deştepţi decât alţi. Ai angajaţi indiferenţi sau angajaţi care fac prăjituri pentru echipă în fiecare luni ca să înceapă săptămâna cu un zâmbet. E ca vorba aia din bătrâni că omul sfinţeşte locul şi aşa este şi în Canada. La o frizerie chinezească unde tunsul e 6 dolari o să vezi păr pe covorul de la intrare şi mizerie peste tot. La o cafenea arăbească din Scarborough unde am fost azi, mobila este probabil culeasă de pe stradă unde oamenii îşi lasă vechiturile ca să fie aruncate. Parchetul e plin de găuri negre provocate de tutunul ce a căzut din narghilele şi cafeaua mea a venit într-un ibric ce a văzut câţiva ani buni de folosinţă. Totuşi am fost servit de patron, am primit o ceaşcă în care să mi pun cafeaua şi cei câţiva tineri arabi care fumau din narghilea dădeau un aer aparte cafenelei şi nu mă refer doar la atmosferă.
Aceste poze care le am făcut într-o scurtă plimbare azi arată o imagine similară României, nu sunt zgârie nori în cartierul meu. Nu sunt monumente de sticlă şi oţel al arhitecturi moderne ci doar un liceu ce poate să fie la fel de bine şi în România, un parc normal, gunoaie pe stradă. Şi totuşi sunt atâţia oamenii ce doresc să vină aici să trăiască în acest loc. Sute de mii de oameni împachetaţi ca nişte sardine în avioane imense aterizează în fiecare an în acest loc. De Ce?

Poate pentru că sunt nişte visători ce visează la o ţară unde să poată trăi mai bine. Poate sunt exploratori ce doresc să exploreze lumea nouă. Poate vor să fugă de un trecut neplăcut sau doresc să se reinventeze sau să şi descopere potenţialul. Acest întreg continent e plin de imigranţi. E o minune că această societate plină de oameni albi, negri, galbeni şi maro reuşeşte nu numai să supravieţuiască ci să prospere. Că atâţia oameni cu rădăcini în culturi diferite reuşesc să colaboreze şi să construiască împreună. Probabil se trage de la multitudinea regulilor ce trebuiesc respectate, ce sunt respectate cu sfinţenie nu ca în ţările de unde imigranţii provin. Probabil sătui de corupţia şi de neajunsurile ţărilor de baştină, imigranţii sunt primi în a respecta regulile Canadei. Eu personal am auzit că în general canadieni sunt politicoşi aşa că am încercat să fiu cât mai politicos, să mă integrez să nu fiu un "outsider"
E greu pentru un imigrant să şi sorteze sentimentele faţă de ţara mamă şi ţara în care trăieşte. Tot timpul o să existe comparaţii între cele două şi de fiecare dată o să avem poziţii diferite. Sunt european deci exotic, vin dintr-un loc cu cafenele şic unde oamenii ştiu să trăiască şi să aprecieze viaţa. Îmi place această caracterizare. Sunt român vin dintr-o ţară unde corupţia a distrus o naţiune, unde câţiva indivizi condamnă o ţară la sărăcie şi mizerie, provin dintr-un popor ce s-a dat deja bătut. Acum nu-mi mai place. Trăiesc în Canada îmi beau grăbit cafeaua în cartoane şi mă plimb toată ziua cu autobuzul, mă uit pe geam la case plictisitoare şi simt că trăiesc doar pentru weekend. Trăiesc în Canada deci pot să mă urc într-un roller coaster să fiu la 200 de metri în aer, pot să mă duc la spectacole de comedie şi să mă holbez la CN tower.
Am traversat un ocean, mi-am făcut bârlogul pe alt continent. Simt că e impresionant, că am avut nevoie de curaj să las totul în spate şi să pornesc pe acest drum şi totuşi dacă e atât de impresionant cum de atâţia oameni fac acelaşi pas? Mi-am pus multe întrebări azi şi simt că în fiecare zi Canada o să ridice alte întrebări dar e târziu acum, gheaţa mi se topeşte în pahar şi cina pregătită de Laurie miroase divin.

O cafea buna

După 8 luni în Canada am reuşit în sfârşit să beau o băutură servită frumos într-o ceaşcă şi nu într-un pahar mizerabil de hârtie. Acest lucru a avut o asemenea importanţă pentru mine încât m-am simţit dator de a vă împărtăşi fericirea mea. Am găsit în sfârşit un local în Canada unde eşti servit exact ca în România! Băuturile vin în ceşti, pliculeţele de zahăr aranjate într-un coşuleţ frumos. Ospătăriţe care vin şi îţi i-au comanda, care chiar vin şi te servesc. Decor frumos pentru a crea cât de cât o atmosferă plăcută. Doar canapele confortabile din cafenele noastre mai lipseau şi m-aş fi simţit ca în Constanţa.
Aviz noilor imigranţi, în Toronto nu sunt prea multe cafenele în stilul celor din România. Nume ca Burbon, Cremă, Beta, Cazemata nu sunt prezente aici. De fapt singura cafenea din Constanţa care e prezentă şi în Toronto este McCafe. Aici cafenele ca şi majoritatea restaurantelor sunt în regimul fast food. Te aşezi la o coadă ca să ţi comanzi cafeaua, îţi ridici comanda pe o tavă de cantină, te aşezi la o masă mică unde tava d-abia încape, pe un scaun mic de îţi găzduieşte doar juma de cur şi îţi consumi cafeluţa într-o hărmălaie îngrozitoare. În plus mai trebuie să faci faţă şi privirilor răutăcioase a clienţilor care nu au loc să se aşeze şi aşteaptă nerăbdători să ţi consumi cafeaua ca să ţi ia masa. Şi desigur cafeaua este execrabilă comparată cu fortuna roşie. Sau poate că ambianţă de rahat strică gustul cafelei, încă nu m-am decis. Ideea este că aici oriunde te duci vezi numai lanţuri de cafenele gen Tim Hortons, Starbucks, McCafe, Coffe Time etc. Nu există o cafenea decentă în tot Scarborough ul. Şi apropo McDonalds urile din România sunt de 1000 mai confortabile şi curate decât cele de aici.
Dar aşa e în Toronto, toată lumea grăbită şi eficientă. Nici un efort depus pentru confort, ambianţă sau plăcere. O cafea în Constanta poate să fie o adevărată experienţă. Poţi sta la o terasă, la aer proaspăt cu vedere spre mare sau înăuntru la căldurică tolănit pe canapele de piele. Te duci în mall şi ai o mie de cafenele care mai de care mai fiţoase care se întrec în oferte numai ca să le treci pragul. Te plimbi prin mall, îţi faci cumpărăturile te aşezi frumos la o cafea sau un ceai, prinzi din nou puteri şi o iei de la capăt. Aici mallurile sunt de evitat. Eu personal nu pot să rezist mai mult de juma de oră într-un shopping center din Toronto. Aglomeraţie infernală de simt că înot într-o mare de oameni, gălăgie de plec mereu cu durere de cap, mirosuri ciudate, copii gălăgioşi ce intră în tine fără nici un stres. E o experienţă pe care eu cel puţin nu o să o mai repet. Am fost de 2 ori în Scarborough town centre şi mi-a pierit cheful de a mai călca pe acolo. A doua oară, fiind mai înţelept, am intrat într-un restaurant unde gălăgia mall-ului nu era prezentă unde am putut să stau jos şi să consum o masă delicioasă cu Laurie fără nici un stres. Prima vizită a fost în schimb oribilă! Nu văzusem în viaţa mea atâţia oameni la un loc. Nici unul într-o stare de repaus, toţi mişcându-se în jurul tău, ignoranţi la oameni din jur lor, uitându-se la magazine, îmbrâncindu-se unul pe altul din neatenţie. Atunci ne-am decis să bem o cafea în mall. Cea mai proastă decizie din viaţa mea. A trebuit să îmi car băutura la o masă minusculă care tocmai ce se eliberase. Jonglând 5 săcoşi cu cumpărături şi băutura fierbinte care era desigur într-un pahar de carton. Făcându-mă cât mai mic ca să am loc pe scaun şi ca să evit oameni ce se plimbau fără nici un stres în jurul meu. Aici nu ai geamuri care să te despartă de cumpărătorii grăbiţi şi zgomotele lor. Eşti aşezat pe o insuliţă exact în mijlocul lor. Mult noroc încercând să ai o conversaţie decentă în care să nu ţipi ca să te faci auzit. Şi în ciuda condiţiilor mizere toate localurile lor sunt pline până la refuz. Cum reuşesc canadienii să stea mai mult de 5 minute în cafenele astea chiar nu ştiu. Poate pentru că nu ştiu că există şi mai bine. Altfel nu-mi explic de ce un popor întreg frecventează Tim Hortons sau Starbucks.
Văzusem într-o conversaţie pe facebook că Starbucks ar dori să vină şi în România. Dragi concetăţeni fac apel la omenia voastră să nu lăsaţi aşa ceva să se întâmple. Şi dacă e să se întâmple încercaţi să evitaţi pe cât posibil localul. Nu lăsaţi cafenele noastre cochete să dispară din cauza unor lanţuri comerciale care o să vă servească rahat şi o să-l numească cafea. Spuneţi NU paharelor de carton şi respectaţi-vă: serviţi-vă cafeaua în ceşti. Eu în sfârşit am găsit o cafenea cochetă în Toronto care îmi place. Duminica asta am dat un Google search: “European type cafe în Scarborough” şi al doilea rezultat în căutarea mea a fost Gerhard's cafe. Amplasată aproape de Ellesmere şi Bellamy această cafenea/cofetărie serveşte ceai, cafea şi cappucino pe lângă deserturile minunate făcute în atelierul propriu. Cu personal capabil, ambianţă plăcută, deserturi minunate şi preţuri rezonabile acest local a intrat direct pe locul numărul 1 în topul localurilor de acest gen. Nu că ar fi cine ştie ce competiţie. Eu eram deja vândut când când o domnişoară mi-a adus băutura într-o ceaşcă. Laurie şi Janice au fost încântate de ceaiul lor organic iar eu am fost transportat în al nouălea cer devorând o felie de tort şi delectându-mă cu un cappucino perfect. Singura problemă cu acest local a fost lipsa spaţiului. Ca peste tot în Toronto, mese minuscule, scaune şi mai mici şi mereu 20 de oameni în 3 metri pătraţi. În rest toate bune şi frumoase, nu am regretat deloc cei 17 dolari cheltuiţi în local şi am de gând să-l frecventez din nou în ciuda faptului că e destul de departe.
Dacă ştiţi cumva şi alte localuri unde o cafea se poate servi cu un pic de rafinament în Toronto nu fiţi egoişti share the knowledge ca să beneficiem şi noi. Poate uni dintre voi consideraţi că dramatizez un pic importanţa unei cafele servită în ceaşcă, vă înşelaţi. O cafea bună, servită impecabil, poate schimba lumea. Eu personal d-abia aştept să mă întorc în Constanta, vara asta, să mă bucur de o cafea bună. Mai ales că patronii de la “Onix Center” şi “Cazemata” au promis să mă îndoape cu cafea pentru toată durata vizitei pentru această mică reclamă “ascunsă” pe care le am făcuto.