La magazinul "Mobila cu stil" part I

Într-o frumoasă zi de sâmbătă un cuplu de tineri intră într-un magazin de mobilă să se uite de preţuri şi oferte. La intrare în magazin, Domnul, ce se vrea profesor în economie dar care este doar un funcţionar minor, este foarte ferm cu Doamna.

Domnul: Dragă! Azi doar ne vom uita la preţuri, nu cumpărăm nimic ci doar ne interesăm. După ce vizităm toate magazinele şi ne formăm o părere doar atunci ne decidem ce să luăm.

După ce Doamna se închină solemn în faţa logici fără de cusur a Domnului, cuplul intră în magazin. Nici nu trec bine pragul că vânzătorul, un indian dolofan fără podoaba capilară îi întâmpină cu zâmbetul pe buze şi un ton mieros.

Vânzătorul: Bine aţi venit! Cu ce vă putem ajuta?

Domnul auzind zvonuri că vânzători în Canada se ţin ca râia de client, activitate ce l-ar incomoda teribil în cercetările sale pentru cea mai bună ofertă, încearcă să scape de vânzător.

Domnul: Cu nimic! Doar ne uităm!

Domnul o prinde pe Doamnă de braţ şi se avântă în magazin ca să scape de vânzător. Vânzătorul îi urmăreşte grăbit.

Vânzătorul: Vă uitaţi după ceva anume?

Domnul: Nu! Doar ne uităm la preţuri.

Vânzătorul: Dar dragă domnule, noi, avem cele mai bune preţuri! Uitaţi-vă la această mobilă de dormitor! Uitaţi-vă la acest pat! E un "Ashley"!

Domnul ca să nu pară ignorant că nu ştie ce e un Ashley se opreşte un pic să admire patul. Vânzătorul încearcă imediat să capitalizeze mica victorie.

Vânzătorul: Vă rog aşezaţi-vă în el! Este o saltea minunată cu gel ce memorează poziţia corpului. O să vă simţiţi de parcă plutiţi pe un nor.

Domnul simţind capcana se uită la Doamnă care pare şi ea îngrijorată de tonul mieros al vânzătorului. Domnul o ia din nou de braţ pe Doamnă şi grăbit încearcă să piardă vânzătorul. Din păcate Doamna nu poate mări pasul suficient încât să scape de urmăritorul insistent.

Vânzătorul: Numai uitaţi-vă dragi clienţi la această masă de sticlă. Imaginaţi-vă ce bine o să staţi în aceste scaune! E o canapea din piele de Ashley şi la un preţ atât de mic. Chilipir Domnule şi nimic altceva!

Domnul şi Doamna exasperaţi fug de vânzător când tragedie Doamna vede o canapea ce îi place. Canapea ce coincidenţă, este o Ashley. Doamna se opreşte să studieze fascinată obiectul, Domnul cu nările fremătând miroase primejdia, vânzătorul cu un zâmbet şi mai mare se pregăteşte de atac.

Doamna emoţionată: Îmi place canapeaua asta.

Domnul îngrijorat: Nu ştiu ce să zic dragă, eu vreau alt model.

Vânzătorul fericit: Această canapea e o minune! Vă rog aşezaţi-vă o să vă îndrăgostiţi de ea.

Doamna fascinată se aşează. Domnul îşi încrucişează braţele şi rămâne în picioare. Vânzătorul îşi freacă mâinile.

Doamna uimită: E chiar foarte confortabilă şi pur şi simplu ador materialul.

Vânzătorul şi mai mieros: Fin ca mătasea nu-i aşa? E o canapea Ashley desigur şi unul din cele mai vândute modele ale noastre.

Doamna dă afirmativ din cap la spusele vânzătorului. Domnul şade încăpăţânat în picioare aruncând priviri răutăcioase Doamnei. Vânzătorul îşi întoarce atenţia spre Domn.

Vânzătorul: Dar vă rog faceţi-vă comod. Simţiţi textura acestui material formidabil.

Doamna visătoare: Şezi dragă! E atât de moale...

Domnul întinde curios o mână să simtă materialul în timp ce Doamna şi Vânzătorul îi aruncă priviri fericite. Domnul resemnat se uită de preţ, poate vreo sumă exorbitantă o să o aducă din nou pe Doamnă în tabără să. Canapeaua nu are nici un preţ afişat.

Domnul ironic: Şi cât e această minunăţie?

Vânzătorul mieros: Se pare că cineva a uitat să pună un preţ. Poate aveţi noroc şi e la reducere.

Domnul şi Doamna se uită suspicios la vânzător. Vânzătorul adoptă o atitudine serviabilă.

Vânzătorul conspirativ: Numai o clipă să-l întreb pe patron. E în toane bune!

Patronul, un indian uscăţiv, cu o barbă atent îngrijită şi un mers apăsat îşi face apariţia. Vânzătorul umil îl întreabă de preţ.

Patronul: Pentru ei, căci par un cuplu simpatic, doar o mie!

Vânzătorul şocat: Doar o mie?

Patronul se îndepărtează grăbit spre alţi clienţi. Vânzătorul încă vizibil şocat îşi îndreaptă atenţia către Domn şi Doamnă ce par înmărmuriţi de întreaga situaţie.

Vânzătorul şocat: Incredibil! Acest model e de obicei 3 mii. Nu-mi vine să cred ce reducere a putut să facă.

Doamna convinsă: Dragă eu zic să o luăm.

Domnul încă suspicios: Nu ştiu ce să zic dragă...

Vânzătorul indignat: O asemenea ofertă nu vine în fiecare zi Domnule!

Doamna: Ar trebui să-o luăm!

Domnul încercând să caute o ieşire onorabilă se îndreaptă spre alt model de canapea şi încearcă să îndrepte atenţia Doamnei şi Vânzătorului departe de canapeaua Ashley.

Domnul optimist: Şi cam cât costă acest model? Ăsta e modelul care îmi place cel mai mult.

Vânzătorul amuzat: 2 mii 500 Domnule.

Domnul bâiguie ceva şi se întoarce la Doamna care îl priveşte insistent. Vânzătorul se uită şi el la Domn, o tăcere de mormânt aşternându-se între ei. Între timp vine şi patronul care aruncă şi el priviri încărcate Domnului.

Domnul înfrânt: Ce zici dragă? Să o luăm?

Doamna fericită: Da dragă! O să arate minunat în noua noastră sufragerie.

Vânzătorul mulţumit: Aţi făcut o alegere minunată!

Patronul arogant: O să mă ţineţi minte toată viaţa pentru această achiziţie!


To be continued!

De ziua mea!

     Am îmbătrânit! Încă un an din viaţa mea a dispărut în negura timpului ca să nu se mai întoarcă decât prin amintiri. 29 de ani împliniţi ieri şi încă nu am atins faima şi bogăţia cu care mă imaginam când eram mic. Dar în ciuda viselor mele de grandoare neîmplinite, eu, mă simt foarte împlinit. Unul din motivele ce alimentează această mulţumire de sine, sunt oamenii minunaţi din jurul meu care mi-au făcut ziua de naştere şi mai specială cu mesajele lor. E calitatea oamenilor ce te înconjoară ce determină calitatea vieţii şi la acest capitol am fost cu adevărat binecuvântat. Profit deci de ocazie să mulţumesc persoanelor ce îmi îmbogăţesc viaţa prin prezenţa lor. Şi acum că am terminat în sfârşit cu speech-ul pentru Oscaruri putem să trecem la topicul cu adevărat important: Cadoul! Căci ce este o aniversare fără cadouri? Probabil doar o zi obişnuită! Dar din fericire pentru mine mândra nu a lăsat ziua mea să se piardă în şirul zilelor monotone ce ne guvernează viaţa tuturor ci mi-a pregătit o mică surpriză. Sâmbătă am fost "răpit" fără drept de apel din faţa calculatorului, aruncat într-un metrou fără nici o informaţie asupra destinaţiei şi după o călătorie îngrozitoare (metroul nu a circulat câteva staţii şi a trebuit să luăm un autobuz în care am fost înghesuiţi ca nişte sardine) am ajuns la destinaţie. Un motel mic şi cochet cu propriul pub. Cadoul: o noapte de libertate, o noapte departe de cutii şi ziare, departe de sacoşi din plastic pline cu haine împachetate, departe de războiul numit "mutarea". Mândra a închiriat o cameră la un B&B (Bed & Breakfeast) pentru o mică evadare din apartamentul nostru şi al problemelor cauzate de planurile noastre de a trăi la "suprafaţă". Cadou foarte apreciat mai ales datorită faptului că eu şi mândra nu am mai avut vreun weekend relaxant de foarte mult timp. Ba ne-am căutat apartament, ba am fugit de colo colo după acte ca să ne mutăm, ba am luat la picior toate magazinele pentru mobilă, după care dă-i cu curăţenie, vopsit, mutat mobila etc. Noroc că suntem tineri şi voinici şi putem să le ducem pe toate. B&B-ul se numeşte Madison Manor şi e practic o vilă imensă frumos amenajată deşi şi aici se văd covoarele urâte ale canadienilor. Care au obiceiul prost să ţintuiască nişte covoare urâte de podele, covoare ce se distrug odată cu trecerea timpului şi care nu pot fi scoase şi spălate cum trebuie, emanând un miros ciudat şi stricând ambianţa de altfel frumoasă a hotelului. Camera noastră era foarte frumoasă, cu un pat gigantic tronând în mijloc, accentuat de o mobilă clasică de bun gust.

     Am demarat seara cu o plimbare prin centrul oraşului, ne-am luat o cafea şi o prăjitură (muffin) de la Tim Hortons şi ne-am îndreptat spre un părculeţ din zonă. Desigur toate băncile erau ocupate aşa că împovăraţi cu paharele de hârtie în mână, rătăceam prin oraş în căutarea unei băncuţe în care să ne bucurăm de seară frumoasă ce se anunţă. Într-un final am găsit o bancă amărâtă la scara unui bloc, aşezată strategic lângă un tomberon de gunoi pe care nu am refuzat-o. Căci în ciuda ambianţei "urbane" ne-am devorat prăjiturile şi băuturile voioşi după care am pornit din nou să explorăm. Următoarea ţintă a fost o universitate, mergeam pur şi simplu pe lângă ea când deodată câţiva studenţi au ieşit voioşi, că doar era sâmbătă seara. Laurie mă trage de mână şi intrăm în Universitate. Câteva hărţi cu imperiul roman, o triemă, nişte dulapuri verzi şi o vitrină plină cu trofee sunt imaginile care au rămas cu mine. Nu am ratat ocazia să mi etalez cunoştinţele ample de istorie şi i-am dat mândrei, pe un ton pompos, o lecţie de istorie. Arătându-i pe hartă exact pe unde au năvălit popoarele barbare împinse de către huni în imperiul Roman de apus. Mândra, răbdătoare, m-a ascultat cu zâmbetul pe buze şi cu un interes bine prefăcut, care mai că m-a convins dacă nu m-aş şti atât de plictisitor. După am cinat la un pub, am avut o conversaţie uşoară, ne-am sorbit din priviri şi am pornit spre camera noastră unde am vizionat un film cu Clint Eastwood. Nu suntem neapărat fani Clint Eastwood dar alte opţiuni nu aveam pentru că nu prindeam decât vreo 20 de canale.

     Dis de dimineaţă am mâncat un mic dejun simplu şi am plecat spre casă. A urmat o sesiune de cumpărături la Food Basic şi am plecat la părinţii lui Laurie. Aici doi copii adorabili împreună cu familia lui Laurie mi-au cântat primul "Happy Birthday" din Canada iar eu am suflat din toate puterile să sting lumânările. Am fost foarte impresionat de toate eforturile pe care această familie minunată le-a depus ca să mă sărbătorească. De la un "Happy Birthday!" lipit pe perete, la baloane colorate şi mai ales la plăcinta cu mere. Căci nimic nu tipă a "petrecere" ca o plăcintă aburindă de mere.

Playing catch up de ziua Victoritei

     Pentru început aş dori să mi cer scuze că nu am mai scris nimic în ultima vreme. Nu e din lene sau plictiseală ori că nu am nimic de zis, din contră odată cu venirea primăveri, războiul Româno - Rus şi părul facial de la Eurovision chiar am avut despre ce să scriu. Problema e că eu şi Laurie ne-am pus prea multe în cârcă şi acum ne lipseşte timpul să le ducem pe toate. Deşi sucurile creative au fost stârnite de soare şi căldură în aceste prime zile de primăvară, au fost imediat reprimate de muncă, de mutat, de plănuirea excursiei în România şi alte probleme de om mare. Cea ce ne aduce la titlul postării de azi. Pentru că e ziua Victoriţei, noi, rezidenţii Canadei, beneficiem de o zi liberă de la muncă ca să sărbătorim ziua mai sus numitei. Aşa că voi profita de timpul extra să mai scriu şi pe blog.
     Voi începe cu vestea cea mare, ne-am găsit apartament, nu o să dau prea multe detalii pentru că vreau să fac nişte poze mai întâi cu zona şi priveliştea, ca să mă dau mare mai încolo. Mai important decât lăudăroşenia este că eu şi Laurie putem să ne concentrăm eforturile pe alte probleme, căutarea fiind oficial încheiată. Ne-am găsit un one bedroom într-o zonă fermecătoare în Scarborough. Şi da, ştiu că am zis anterior că nu există asemenea zone în Scarborough dar m-am înşelat. Marea mutare e pe 7 iunie, un pic mai târziu decât am plănuit căci a trebuit să le acordăm câteva zile să renoveze apartamentul pentru noi. Va trebui să vorbesc cu proprietarul unde stăm acum şi să ne prelungim şederea cu o săptămână. Sunt sigur că nu va fi o mare problemă mai ales că gazda noastră curentă e un om foarte de treabă şi încă nu avut pe nimeni să vizioneze apartamentul. Nu numai că Ken ne-a trimis o recomandare foarte frumoasă dar s-a oferit să ne dea şi o mobilă de sufragerie pe care el nu o mai foloseşte şi pe care Laurie a refuzat-o imediat căci nu-i place stilul. "But baby! It's free!" îi zic eu. "We don't have to buy another one!" insist. Dar mândra e încăpăţânată aşa că am optat pentru o retragere strategică şi o să încerc mai târziu cu argumente noi. Mai ales că e chiar la modă aici în Canada să foloseşti mobila altora. Nu e ca în România unde îţi păstrezi mobila toată viaţa, aici şi după câteva luni poţi să zici că ai nevoie de o "schimbare" şi să-ţi pui mobila veche pe gazon şi să cumperi alta nouă. Economie de consum. Între timp noi trebuie să ne mişcăm fundurile şi să ne apucăm de împachetat.
     La muncă lucrurile s-au schimbat, până acum am stat confortabil fără prea multe responsabilităţi pentru că vremea mohorâtă a ţinut meşterii în casă şi nu pe acoperişuri. Dar acum cu schimbarea vremii am început să-mi câştig pâinea pe bune. Lucru ce nu mă deranjează, nu mă plâng că muncesc mai mult, trece timpul mai uşor. "But" sunt în slujba companiei de câteva luni bune iar experienţa mea se rezumă la lunile de iarnă cu vreme proastă când nimeni nu muncea. Zilele mele, atunci, fiind umplute cu plimbatul hârtiilor dintr-un sertar în altul. Acum în schimb trebuie să discut cu clienţi, să aranjez comenzi prin telefon, mă lovesc constant de probleme noi. Câteodată mă simt de parcă am început ieri deşi aparent toţi colegi mei sunt mulţumiţi cu performanţele mele, chiar azi superviser-ul mi-a spus cu mândrie în glas că eu o să fiu un angajat mai "knowledgeable" decât "some other people at other branches" asta datorită eforturilor ei de a mă antrena desigur. Personal sunt mândru de laudele aduse deşi, pentru un om cu un masterat în economie, poate nu ar trebui să fiu mândru că reuşesc să fac un job mediocru. Ci mai degrabă să fiu mai autocritic cu mine însumi pentru că încă greşesc la acest job, încă am nevoie de ajutor să mă descurc. Dar când mă gândesc la clienţii mei chinezi pe care trebuie să îi sun de 15 ori doar ca să aflu strada unde vor să-şi primească ţiglele îmi dau seama că nu e un job chiar uşor. Şi sentimentul de împlinire când în sfârşit îi găsesc adresa pe hartă poate la fel de bine să fie sentimentul unui jucător la bursă când îi creşte stocul cu câteva procente. Totul este subiectiv. Iar cei ce lucrează în customer service şi au avut de a face cu chinezi mă vor înţelege.
     Pe Facebook şi pe blog-uri, nebunie mare că o tanti are păr facial. "A înnebunit lupul!" mi-am zis la muncă când am văzut pe facebook poze cu cucoana respectivă şi mesajele aferente. Tragedie mare că tanti nu s-a bărbierit înainte de concurs, că nu s-a gândit şi madam la inimile slabe pe care o să le şocheze cu mustaţa din dotare, tragedie şi mai mare că a câştigat Eurovisionul. Între timp, într-un alt colţ din lume, doi dictatori se luptă pentru supremaţia Sudanului, confruntarea dintre cei doi riscând să afecteze peste 12 milioane de oameni. Când zic că îi afectează mă refer la faptul că vor muri ba de foame ba împuşcaţi. În alt colţ de lume nişte "luptători pentru libertate religioasă" au răpit peste 200 de fete dintr-o şcoală şi ameninţă că o să le vândă în sclavie. Dar astea nu sunt tragedii, nu au importanţă. Suferinţa zilnică atâtor oameni ce se chinuie în sărăcie peste tot în lume, moartea copiilor de foame şi boli, firme internaţionale ce ne omoară pentru profit, nu sunt tragedii. Adevărata tragedie este că o tanti nu s-a bărbierit înainte de Eurovision, păi cum domne atâta lipsă de respect pentru sensibilităţile noastre? Eu propun să ne luăm greblele din dotare să aprindem câteva torţe şi să o alergăm pe cucoana asta insensibilă!
     În autobuzul numărul 17, trei adolescenţi mâncau nişte pui, nimic ieşit din comun în această eră a vitezei mănânci pe unde prinzi. Şocant, pentru mine, a fost când o domniţă a început să arunce din pui pe podeaua autobuzului. Aparent puiul, de o nesimţire crasă, avea nişte grăsime în compoziţia sa care ar fi afectat silueta domniţei deci domniţa, folosindu-şi degeţelele finuţe, smulgea grăsimea puiului şi o aruncă pe podea. Frumos din partea domniţei a fost că arunca puiul nesimţit destul de departe de persoana-i importantă şi anturajul ei. Lucru uşor de înţeles, nu vrei să ţii aproape pe cineva care îţi face rău, deci eu personal am apreciat tactul domniţei de a şi ferii apropriaţi ei de prezenţa insolentă a puiului. Desigur ceilalţi pasageri nu au avut acelaşi noroc dar nu poţi mulţumi pe toată lumea nu-i aşa? Oricum eu mă uitam la domniţă cum arunca şi câteva din oasele puiului pe podeaua autobuzului şi mă gândeam pe cine aş prefera ca şi coleg de drum. Pe domniţa cu puiul sau pe madam cu părul facial de la Eurovision. Sincer aş alege-o pe madam de la Eurovision de fiecare dată dacă ar avea bună cuvinţă să nu şi arunce rămăşiţele mesei pe podeaua unui autobuz aglomerat. Până la urmă ce e aşa de şocant în nişte păr facial? Toate babele din Biserica satului aveau mustaţă şi nimeni nu le fugărea pentru asta.
     Ce mă enervează pe mine e că avem atâtea vorbe înţelepte din popor, pilde din testament, citate de la minţi luminate, cu acelaşi mesaj. Nu judeca după aparenţe! Hristos zicea ceva în genul: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?". Alţi zic "Nu judeca o carte după coperta sa!" Şi totuşi nu putem privi mai departe de barba unei femei. Eu zic că e trist când omenirea e influenţată mai mult de aparenţe decât de valori. Dar destulă filozofie pentru ziua de azi! Eu vă doresc un weekend minunat şi o zi a Victoritei frumoasă!