Cea mai mare slabiciune!

Nu ştiu cum s-a făcut aseară că am deschis eu, pentru prima oară în foarte multă vreme, tembelizorul. De obicei mă uit la televizor doar când aştept să se încarce vreo planşa la jocurile mele şi atunci arunc doar o privire fugară la showurile lui Laurie. Am văzut atâta dramă la Kardashians încât să mi ajungă pentru o viaţă. Noroc că m-a salvat toamna, au început ăştia să bage seriale bune. Dar după cum vă spuneam ieri am deschis şi eu tembelizorul la marea dezbatere pentru postul de primar al oraşului Toronto. O să vă scutesc de detalii pentru că sunt sigur că nu vă interesează. Eu m-am uitat pur şi simplu din curiozitate să văd şi eu o dezbatere la americani. Pentru cei ce nu ştiu, eu am fost odată tânăr şi naiv şi am crezut în naivitatea mea că pot schimba lumea în bine dacă mă înscriu într-un partid. Aşa că m-am înscris la liberali, pentru că toată viaţa m-am considerat un liberal în gândire. Asta şi faptul că taică-miu, liberal înrăit, îmi sponsoriza activităţile. Eu şi tovarăşii Alex & George mergeam la sediul partidului în weekend când nu aveam ore la liceu. Ne beam cafeaua cu tovarăşul Ramzi, fumam vreo 3 pachete de ţigări (sponsorizate de taică-miu fără cunoştinţa lui), jucam licitaţie şi după mai trăgeam şi o filozofală cu tovarăşul Traşcă. De fapt Cătălin nu filozofa el doar ne argumenta logic că el are dreptate şi noi nu şi din toţi oameni pe care i-am cunoscut el este probabil cel mai sincer dintre toţi. De o sinceritate de aia dură că dacă zici vreo prostie o să ţi zică în faţă. Nu pentru că vrea să te insulte ci pentru că vrea să te schimbi şi deşi nu am vorbit cu el de câţiva ani tot timpul o să-l consider unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am deşi nu m-a iertat nici măcar odată.
Dar deviez, asta e problema cu “memory lane” te duce pe alte cărări. De fapt ce vroiam să zic e că trecutul meu politic a alimentat curiozitatea de aseară. Aşa că mi-am belit şi eu ochii la candidaţi cum îşi aruncau cifre şi “facts” de la unu la altul. Dar partea care pe mine m-a marcat cel mai mult din toată dezbaterea a fos când la un moment dat moderatorul le pune o întrebare dificilă. Dacă tot s-a vorbit de ce veţi face, de care vă sunt atuurile ce ar fi să ne ziceţi şi care vă este cea mai mare slăbiciune.
O întrebare extrem de pertinentă zic eu şi aşteptam cu sufletul la gură să aud răspunsul candidaţilor. Cine nu ar fi? Deja vedeam cu ochii minţii cum Doug zice că are o problemă cu controlatul gazelor intestinale în public. Şi Tory că îi place să şi exerseze râsul malefic în cabina de duş. Spre marea mea surpriză lucrurile nu au decurs exact după cum îmi închipuiam.
Primul a fost Doug care a zis ceva în genul: Cea mai mare slăbiciune a mea e pasiunea arzătoare pe care o am pentru acest oraş şi locuitorii săi. La această declaraţie până şi moderatorul, deşi omul profesionist, a ridicat o sprânceană. Cum e pasiunea un defect domnule Ford? Întreabă moderatorul pe un ton grav. Păi ştiţi pasiunea mea pentru locuitorii acestui oraş mă duce câteodată să fiu un pic emoţional, pentru că eu sunt atât de pasionat de Toronto şi pasionat în a salva banii cetăţenilor. 
Foarte departe de simfonia băşinilor pe care o întrezăream eu. Olivia Chow nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi ea tot pasionată era dar nu neapărat despre locuitori. Ea era pasionată de cifre, de acele rapoarte ce conţin date importante despre oraşul ei mult iubit. Şi că ea e un pic maniaco obsesivă când vine vorba de a rezolva problemele oraşului. Moderatorul având deja experienţa Doug Ford nu s-a mai mirat şi de “slăbiciunea” lui Chow. Tory nici măcar nu a mai încercat să mascheze atuul în slăbiciune ci a trecut direct la promovarea calităţilor sale.
Inspirat de exemplul candidaţilor pentru primăria oraşului Toronto m-am decis să vă dezvălui, vouă cititorii mei fideli, cel mai mare defect al meu. Este Modestia. Da! Aţi văzut bine. Modestia...
Probabil vă întrebaţi cum e modestia un defect. Mulţi dintre voi, sunt sigur, trăiţi sub impresia că modestia e o calitate dar eu vă asigur că nu este nimic mai departe de adevăr. Luaţi-mă pe mine ca exemplu, eu sunt şi mereu am fost un modest. Întotdeauna m-am subapreciat punând pe alţii înaintea mea în ciuda faptului că eu sunt mai frumos, mai deştept şi nu în ultimul rând mai modest decât ceilalţi. Întotdeauna am fugit de glorie şi am lăsat pe alţii să se scalde în adoraţia semenilor mei când este clar că nimeni nu merită adoraţia lumii mai mult ca mine. Până şi voi cititorii mei suferiţi din cauza modestiei mele. Cum? Vă întrebaţi. Păi nu pot nici măcar să vă spun ce gusturi excelente aveţi din cauză că sunt prea modest.
Dar nu lăsaţi povara modestiei mele să vă afecteze aşa cum nu o las nici eu ci bucuraţi-vă în relevaţia că mâine va fi weekend şi o să aveţi timp de activităţi mai interesante decât să citiţi bălăriile mele.

De ziua mea!

     Am îmbătrânit! Încă un an din viaţa mea a dispărut în negura timpului ca să nu se mai întoarcă decât prin amintiri. 29 de ani împliniţi ieri şi încă nu am atins faima şi bogăţia cu care mă imaginam când eram mic. Dar în ciuda viselor mele de grandoare neîmplinite, eu, mă simt foarte împlinit. Unul din motivele ce alimentează această mulţumire de sine, sunt oamenii minunaţi din jurul meu care mi-au făcut ziua de naştere şi mai specială cu mesajele lor. E calitatea oamenilor ce te înconjoară ce determină calitatea vieţii şi la acest capitol am fost cu adevărat binecuvântat. Profit deci de ocazie să mulţumesc persoanelor ce îmi îmbogăţesc viaţa prin prezenţa lor. Şi acum că am terminat în sfârşit cu speech-ul pentru Oscaruri putem să trecem la topicul cu adevărat important: Cadoul! Căci ce este o aniversare fără cadouri? Probabil doar o zi obişnuită! Dar din fericire pentru mine mândra nu a lăsat ziua mea să se piardă în şirul zilelor monotone ce ne guvernează viaţa tuturor ci mi-a pregătit o mică surpriză. Sâmbătă am fost "răpit" fără drept de apel din faţa calculatorului, aruncat într-un metrou fără nici o informaţie asupra destinaţiei şi după o călătorie îngrozitoare (metroul nu a circulat câteva staţii şi a trebuit să luăm un autobuz în care am fost înghesuiţi ca nişte sardine) am ajuns la destinaţie. Un motel mic şi cochet cu propriul pub. Cadoul: o noapte de libertate, o noapte departe de cutii şi ziare, departe de sacoşi din plastic pline cu haine împachetate, departe de războiul numit "mutarea". Mândra a închiriat o cameră la un B&B (Bed & Breakfeast) pentru o mică evadare din apartamentul nostru şi al problemelor cauzate de planurile noastre de a trăi la "suprafaţă". Cadou foarte apreciat mai ales datorită faptului că eu şi mândra nu am mai avut vreun weekend relaxant de foarte mult timp. Ba ne-am căutat apartament, ba am fugit de colo colo după acte ca să ne mutăm, ba am luat la picior toate magazinele pentru mobilă, după care dă-i cu curăţenie, vopsit, mutat mobila etc. Noroc că suntem tineri şi voinici şi putem să le ducem pe toate. B&B-ul se numeşte Madison Manor şi e practic o vilă imensă frumos amenajată deşi şi aici se văd covoarele urâte ale canadienilor. Care au obiceiul prost să ţintuiască nişte covoare urâte de podele, covoare ce se distrug odată cu trecerea timpului şi care nu pot fi scoase şi spălate cum trebuie, emanând un miros ciudat şi stricând ambianţa de altfel frumoasă a hotelului. Camera noastră era foarte frumoasă, cu un pat gigantic tronând în mijloc, accentuat de o mobilă clasică de bun gust.

     Am demarat seara cu o plimbare prin centrul oraşului, ne-am luat o cafea şi o prăjitură (muffin) de la Tim Hortons şi ne-am îndreptat spre un părculeţ din zonă. Desigur toate băncile erau ocupate aşa că împovăraţi cu paharele de hârtie în mână, rătăceam prin oraş în căutarea unei băncuţe în care să ne bucurăm de seară frumoasă ce se anunţă. Într-un final am găsit o bancă amărâtă la scara unui bloc, aşezată strategic lângă un tomberon de gunoi pe care nu am refuzat-o. Căci în ciuda ambianţei "urbane" ne-am devorat prăjiturile şi băuturile voioşi după care am pornit din nou să explorăm. Următoarea ţintă a fost o universitate, mergeam pur şi simplu pe lângă ea când deodată câţiva studenţi au ieşit voioşi, că doar era sâmbătă seara. Laurie mă trage de mână şi intrăm în Universitate. Câteva hărţi cu imperiul roman, o triemă, nişte dulapuri verzi şi o vitrină plină cu trofee sunt imaginile care au rămas cu mine. Nu am ratat ocazia să mi etalez cunoştinţele ample de istorie şi i-am dat mândrei, pe un ton pompos, o lecţie de istorie. Arătându-i pe hartă exact pe unde au năvălit popoarele barbare împinse de către huni în imperiul Roman de apus. Mândra, răbdătoare, m-a ascultat cu zâmbetul pe buze şi cu un interes bine prefăcut, care mai că m-a convins dacă nu m-aş şti atât de plictisitor. După am cinat la un pub, am avut o conversaţie uşoară, ne-am sorbit din priviri şi am pornit spre camera noastră unde am vizionat un film cu Clint Eastwood. Nu suntem neapărat fani Clint Eastwood dar alte opţiuni nu aveam pentru că nu prindeam decât vreo 20 de canale.

     Dis de dimineaţă am mâncat un mic dejun simplu şi am plecat spre casă. A urmat o sesiune de cumpărături la Food Basic şi am plecat la părinţii lui Laurie. Aici doi copii adorabili împreună cu familia lui Laurie mi-au cântat primul "Happy Birthday" din Canada iar eu am suflat din toate puterile să sting lumânările. Am fost foarte impresionat de toate eforturile pe care această familie minunată le-a depus ca să mă sărbătorească. De la un "Happy Birthday!" lipit pe perete, la baloane colorate şi mai ales la plăcinta cu mere. Căci nimic nu tipă a "petrecere" ca o plăcintă aburindă de mere.

Din nou pe la Consulat

Văzând de ieri că azi o să avem o zi superbă de primăvară cu temperaturi mari de -1 grade acompaniate de o briză uşoară de doar 30 km/h. Mi-am luat o zi liberă de la muncă ca să explorez oraşul. Apoi m-am gândit dacă tot explorez oraşul de ce să nu dau o fugă si pe la Consulatul României să mi reînnoiesc paşaportul expirat din martie. Doar e o zi minunată pentru plimbări.

A se observa rogu-vă că eu nu mă plâng de vremea ce pentru uni ar părea vitregă. Nu! Eu mă bucur de gradele pe care le avem, chiar şi cele negative, căci doar acum câteva săptămâni aveam cu “the wind chill” -30. De ce să mă mai surprindă un grad sub punctul de îngheţ în mijlocul lui Aprilie?
Aşa că mi-am pus cei mai fancy pantaloni din dulap, am îmbrăcat cea mai călcată cămaşă (trebuie să dau bine în poză) mi-am plimbat un pic pieptănul prin păr, am smuls câteva fire rebele dintre sprâncene şi am mai tăiat din părul găzduit de nas. Pe scurt m-am făcut extrem de fancy. Lucru observat şi de reprezentantele sexului slab din metrou. În special de o băbuţă asiatică lângă care m-am aşezat, ştirbă de vreo 2 dinţi, care mi-a onorat eforturile cosmetice cu un zâmbet mare. După o oră şi ceva de mers cu metroul, autobuzul şi tramvaiul în care am ascultat muzică pe telefon şi m-am jucat candy crush saga am ajuns în sfârşit la numărul 555 Richmond Street.
Consulatul României din Toronto e găzduit într-un spaţiu foarte mic. E atât de mic încât ar încăpea de două ori numai în birourile unde muncesc eu. Pereţii albi găzduiau şi acum acelaşi rochii şi cuverturii tradiţionale, câteva tablouri cu castelul Bran şi o hartă mare a României întregind decoraţiunile. Ca şi anul trecut când am călcat pe acolo acelaşi funcţionar simpatic se lupta să rezolve problemele unei duzine de români. Şi ca în orice instituţie românească ce se respectă am fost pus să aştept şi să scot bani din buzunar. Deşi venit cu programare tot am aşteptat o oră până mi-au fost procesate datele şi am fost tras în poză. O tanti dinaintea mea a aşteptat două ore pentru că nu le mergea nu ştiu ce sistem. Iar un domn bine, îmbrăcat într-o geacă de piele maro, a trebuit să tragă o fugă până la cea mai apropiată bancă pentru că nu avea cash pentru taxele consulare. Consulatul român din Toronto neavând o maşină de debit. Cea ce e culmea mai ales când până şi frizeria mizerabilă de la colţ e dotată cu o asemenea maşinărie dar consulatul unei ţări ce se vrea la standarde europene nu are.
Cât timp am aşteptat am răsfoit ziarele Observatorul şi Agenda Românească ediţiile de iarnă. Am fost plăcut surprins să-l citesc pe Eminescu şi în romană şi în engleză, traducerile din ziar fiind foarte reuşite. Mă bucură că există asemenea publicaţii care încearcă să menţină în viaţă cultura românească şi pe plaiuri străine.
După o oră şi 155 de dolari mai puţin am terminat toată tevatura şi ca şi data trecută, vizita la consulat m-a lăsat cu un gust amar. Am traversat un continent şi un ocean şi statul Român tot reuşeşte să mă fută de nişte bani. Singurul lucru ce separă consulatul României din Toronto faţă de restul instituţiilor guvernamentale de pe plaiurile mioritice este personalul. Această mână de oameni, prea puţini pentru nevoile consulatului, care dau dovadă de profesionalism. O mână de angajaţi ce se chinuie să navigheze râul birocraţiei româneşti în timp ce prestează servici canadiene şi care nu stau cu mâna întinsă ca popa la pomană. Măcar dacă din cei 155 de dolari de care guvernul României s-a decis să mă sărăcească o parte s-ar duce şi la îmbunătăţirea condiţiilor din acest consulat atunci poate nu mi-ar părea atât de rău că m-am născut în România.

O cafea buna

După 8 luni în Canada am reuşit în sfârşit să beau o băutură servită frumos într-o ceaşcă şi nu într-un pahar mizerabil de hârtie. Acest lucru a avut o asemenea importanţă pentru mine încât m-am simţit dator de a vă împărtăşi fericirea mea. Am găsit în sfârşit un local în Canada unde eşti servit exact ca în România! Băuturile vin în ceşti, pliculeţele de zahăr aranjate într-un coşuleţ frumos. Ospătăriţe care vin şi îţi i-au comanda, care chiar vin şi te servesc. Decor frumos pentru a crea cât de cât o atmosferă plăcută. Doar canapele confortabile din cafenele noastre mai lipseau şi m-aş fi simţit ca în Constanţa.
Aviz noilor imigranţi, în Toronto nu sunt prea multe cafenele în stilul celor din România. Nume ca Burbon, Cremă, Beta, Cazemata nu sunt prezente aici. De fapt singura cafenea din Constanţa care e prezentă şi în Toronto este McCafe. Aici cafenele ca şi majoritatea restaurantelor sunt în regimul fast food. Te aşezi la o coadă ca să ţi comanzi cafeaua, îţi ridici comanda pe o tavă de cantină, te aşezi la o masă mică unde tava d-abia încape, pe un scaun mic de îţi găzduieşte doar juma de cur şi îţi consumi cafeluţa într-o hărmălaie îngrozitoare. În plus mai trebuie să faci faţă şi privirilor răutăcioase a clienţilor care nu au loc să se aşeze şi aşteaptă nerăbdători să ţi consumi cafeaua ca să ţi ia masa. Şi desigur cafeaua este execrabilă comparată cu fortuna roşie. Sau poate că ambianţă de rahat strică gustul cafelei, încă nu m-am decis. Ideea este că aici oriunde te duci vezi numai lanţuri de cafenele gen Tim Hortons, Starbucks, McCafe, Coffe Time etc. Nu există o cafenea decentă în tot Scarborough ul. Şi apropo McDonalds urile din România sunt de 1000 mai confortabile şi curate decât cele de aici.
Dar aşa e în Toronto, toată lumea grăbită şi eficientă. Nici un efort depus pentru confort, ambianţă sau plăcere. O cafea în Constanta poate să fie o adevărată experienţă. Poţi sta la o terasă, la aer proaspăt cu vedere spre mare sau înăuntru la căldurică tolănit pe canapele de piele. Te duci în mall şi ai o mie de cafenele care mai de care mai fiţoase care se întrec în oferte numai ca să le treci pragul. Te plimbi prin mall, îţi faci cumpărăturile te aşezi frumos la o cafea sau un ceai, prinzi din nou puteri şi o iei de la capăt. Aici mallurile sunt de evitat. Eu personal nu pot să rezist mai mult de juma de oră într-un shopping center din Toronto. Aglomeraţie infernală de simt că înot într-o mare de oameni, gălăgie de plec mereu cu durere de cap, mirosuri ciudate, copii gălăgioşi ce intră în tine fără nici un stres. E o experienţă pe care eu cel puţin nu o să o mai repet. Am fost de 2 ori în Scarborough town centre şi mi-a pierit cheful de a mai călca pe acolo. A doua oară, fiind mai înţelept, am intrat într-un restaurant unde gălăgia mall-ului nu era prezentă unde am putut să stau jos şi să consum o masă delicioasă cu Laurie fără nici un stres. Prima vizită a fost în schimb oribilă! Nu văzusem în viaţa mea atâţia oameni la un loc. Nici unul într-o stare de repaus, toţi mişcându-se în jurul tău, ignoranţi la oameni din jur lor, uitându-se la magazine, îmbrâncindu-se unul pe altul din neatenţie. Atunci ne-am decis să bem o cafea în mall. Cea mai proastă decizie din viaţa mea. A trebuit să îmi car băutura la o masă minusculă care tocmai ce se eliberase. Jonglând 5 săcoşi cu cumpărături şi băutura fierbinte care era desigur într-un pahar de carton. Făcându-mă cât mai mic ca să am loc pe scaun şi ca să evit oameni ce se plimbau fără nici un stres în jurul meu. Aici nu ai geamuri care să te despartă de cumpărătorii grăbiţi şi zgomotele lor. Eşti aşezat pe o insuliţă exact în mijlocul lor. Mult noroc încercând să ai o conversaţie decentă în care să nu ţipi ca să te faci auzit. Şi în ciuda condiţiilor mizere toate localurile lor sunt pline până la refuz. Cum reuşesc canadienii să stea mai mult de 5 minute în cafenele astea chiar nu ştiu. Poate pentru că nu ştiu că există şi mai bine. Altfel nu-mi explic de ce un popor întreg frecventează Tim Hortons sau Starbucks.
Văzusem într-o conversaţie pe facebook că Starbucks ar dori să vină şi în România. Dragi concetăţeni fac apel la omenia voastră să nu lăsaţi aşa ceva să se întâmple. Şi dacă e să se întâmple încercaţi să evitaţi pe cât posibil localul. Nu lăsaţi cafenele noastre cochete să dispară din cauza unor lanţuri comerciale care o să vă servească rahat şi o să-l numească cafea. Spuneţi NU paharelor de carton şi respectaţi-vă: serviţi-vă cafeaua în ceşti. Eu în sfârşit am găsit o cafenea cochetă în Toronto care îmi place. Duminica asta am dat un Google search: “European type cafe în Scarborough” şi al doilea rezultat în căutarea mea a fost Gerhard's cafe. Amplasată aproape de Ellesmere şi Bellamy această cafenea/cofetărie serveşte ceai, cafea şi cappucino pe lângă deserturile minunate făcute în atelierul propriu. Cu personal capabil, ambianţă plăcută, deserturi minunate şi preţuri rezonabile acest local a intrat direct pe locul numărul 1 în topul localurilor de acest gen. Nu că ar fi cine ştie ce competiţie. Eu eram deja vândut când când o domnişoară mi-a adus băutura într-o ceaşcă. Laurie şi Janice au fost încântate de ceaiul lor organic iar eu am fost transportat în al nouălea cer devorând o felie de tort şi delectându-mă cu un cappucino perfect. Singura problemă cu acest local a fost lipsa spaţiului. Ca peste tot în Toronto, mese minuscule, scaune şi mai mici şi mereu 20 de oameni în 3 metri pătraţi. În rest toate bune şi frumoase, nu am regretat deloc cei 17 dolari cheltuiţi în local şi am de gând să-l frecventez din nou în ciuda faptului că e destul de departe.
Dacă ştiţi cumva şi alte localuri unde o cafea se poate servi cu un pic de rafinament în Toronto nu fiţi egoişti share the knowledge ca să beneficiem şi noi. Poate uni dintre voi consideraţi că dramatizez un pic importanţa unei cafele servită în ceaşcă, vă înşelaţi. O cafea bună, servită impecabil, poate schimba lumea. Eu personal d-abia aştept să mă întorc în Constanta, vara asta, să mă bucur de o cafea bună. Mai ales că patronii de la “Onix Center” şi “Cazemata” au promis să mă îndoape cu cafea pentru toată durata vizitei pentru această mică reclamă “ascunsă” pe care le am făcuto.

Noua mea viaţă în Canada.

     De când am pus piciorul în Toronto Canada a trebuit să mi clădesc o nouă viaţa pentru mine. Tot ce ştiam în România a trebuit să uit. A venit timpul să îmbrăţişez în sfârşit schimbarea. Să mă obişnuiesc cu o nouă limbă, să mi schimb toate tabieturile, să adopt un nou stil de viaţă. Şi în această postare o să vă zic care este acest nou stil de viaţă pe care îl duc.
      Ei bine dacă în România trebuia să mă trezesc de dimineaţă să mă duc la magazine, să i-au şi să verific încasările să mă duc să-l trezesc pe scumpul meu frăţior cu o cafea fierbinte după care să alergăm împreună după marfă acum mă trezesc la 11 - 12 ca un boier. Îmi fac o cafea în stil american, total diferită de ceşcuţa de cafea Lavazza ce o beam în România, şi care îmi ocupă două ore din dimineaţa mea târzie. Dimineaţă în care după ce mănânc 2 felii de pâine prăjită cu unt de arahide şi fineti, deschid laptopul. Intru pe Facebook să văd ce mai e nou cu familia şi prieteni mei după care fac vreo două mutări în jocurile de şah pe care le port cu Mati şi care se termină de obicei cu o înfrângere ruşinoasă. Sau mă bucur de dimineaţă împreună cu frumoasa mea cu ochii verzi urmărind vreun serial Tv sau făcând vreo plimbare.
     Şi dacă în România ziua începea cu o ţigare ei bine în Canada sunt nefumător. Aşa că un mic dejun consistent preparat de mine sau Laurie, începe dimineaţa într-un mod mai sănătos. Restul zilei decurge de obicei cu căutări pe google, hârjoneli, din nou căutări pe google şi mai pe seară o plimbare de câţiva kilometri. Plimbare care este modul frumoasei mele cu ochi verzi de a mă menţine în formă şi poate a mai slăbi câteva kilograme. Lucru care cred că deja se întâmplă având în vedere că pantaloni îmi tot cad dacă nu îi prind bine cu o curea. Şi dacă a fi fără slujbă devine cumva mai atractiv pentru voi din cauza a cea ce vă povestesc să ştiţi că nu este. A căuta de muncă în Canada e o slujbă în sine, trebuie să ţi faci CV - uri diferite pentru fiecare job pe care îl doreşti. Să scri scrisori de intenţie să intri pe diferite site-uri, să aplici la diferite agenţi de recrutare a forţei de muncă şi desigur să te întâlneşti cu consilieri să participi la workshopuri etc.
     Din fericire pentru mine viaţa mea în Canada este mult mai dulce şi interesantă din cauza oamenilor speciali care mă înconjoară aicea. Familia şi prieteni lui Laurie au devenit familia şi prieteni mei şi m-au făcut să mă simt ca acasă. Mi au arătat oraşul Toronto, m-au dus la spectacole de comedie şi restaurante interesante şi m-au primit în casele şi vieţile lor.
     În acesta vineri am fost la Arun şi Suzanne unde sub pretextul că o să facem pe babysitteri pentru Maya şi Kieran ne am adunat cu toţi, am mâncat chipsuri am băut câteva beri şi ne am distrat împreună.
     Iar azi am fost în vizită la bunica lui Laurie împreună cu părinţi ei. Doamna Isobel Montgomery este o încântătoare doamna de 91 de ani care a dus o viaţă incredibilă. Pe lângă faptul că are 5 copii 22 de nepoţi şi 12 strănepoţi bunica lui Laurie, dna Isobel este şi o veterană de război. După ce soţul ei a plecat în război  această femeie uimitoare nu a stat acasă ci a plecat în Londra unde a contribuit la eforturile aliaţilor de ai înfrânge pe nazişti. A lucrat ca şi inspector în fabricile de armament aliate. Şi după cum ne a povestit era în Londra în timpul bombardamentelor naziste şi nu doar odată a auzit sunetul bombelor şuierând deasupra capului ei.
     Şi dacă eu credeam că relaţia mea la distanţă cu Laurie a fost una dificilă deoarece în 5 ani am petrecut foarte puţin timp împreună şi relaţia a evoluat mai mult cu ajutorul internetului ei bine Isobel ca şi multe alte femei în acea vreme a trebuit să îndure ani de zile fără cei dragi comunicând doar prin scrisori neştiind dacă se vor întoarce sau nu.
     Această doamnă incredibilă  împreună cu ceaiul, prăjiturile delicioase şi povestirile ei au făcut această după amiază foarte specială. Mă bucur că am putut să fiu alături de Laurie şi părinţi ei în această vizită făcută doamnei Isobel.
     Şi deşi zilele mele aicea sunt în general la fel, marcate de monotonia căutări unui loc de muncă în Canada. Din când în când frumoasa mea cu ochi verzi şi familia ei îmi condimentează viaţa şi îmi arată ce înseamnă să trăieşti cu adevărat in Canada.

Primul Interviu, Addella Marketing.

    Dupa ce am aplicat la sute de joburi, dupa ce am depus C.V. - uri la toate agentiile de recrutare din Canada in sfarsit am fost chemat la un interviu. Si din fericire nu la un interviu online ci face to face. Compania care m-a contactat pentru un job se numeste Addella are sediul in Toronto Canada si se ocupa cu marketing. Jobul la care am aplicat pe Indeed.ca era prezentat ca un office job. Cei de la Addella zicand ca au nevoie de un B2B (business to business) salesman. Dupa descrierea lor postul insemna facilitarea contractelor intre clienti companiei Addella si clienti potentiali. Suna bine nu-i asa?
     Dupa ce am avut de a face cu Spectrum IMG si daca va vine sa credeti cu o alta firma ce sa dovedit a fi scam numita Nezux. Am invatat sa fiu atent cu firmele "din" Canada care ma cheama la interviuri asa ca am intrat pe Google si am dat o cautare. Ce am gasit? Va zic imediat dar intai sa va spun cateva cuvinte despre Nezux. Ca si Spectrum IMG si cei de la Nezux zic ca sunt din Canada desi nu sunt. Si desigur au un job care sa te atraga. Titlul Operations assistant manager practic cineva care se ocupa de logistica unei firme. Totul bine si frumos pana acuma dar primul semn de intrebare apare cand firma incearca sa te intervieze online. Un bun semn ca nu sunt din Canada altfel te ar chema la un interviu face to face. Dar cine vrea sa te pacaleasca nu o sa aiba un sediu unde poti sa vi sa ti manifesti frustrarile pe spatele lor cu o bata de baseball. Al doilea semn a fost descrierea jobului dintr-un document primit de la "departamentul de resurse umane". In era moderna in care suntem noi acum aparent pentru cei de la Nezux este dificil sa faca plati in diferite regiuni ale lumi deci doresc ca tu sa le faci platile pentru ei. Si ei or sa ti dea un cont bancar din care sa le faci platile dar cat timp esti in proba ei doresc sa ti folosesti propriul cont bancar. Aparent nu doresc sa faca conturi bancare pentru toti cei intervievati. Adica tu trimiti bani din contul tau pentru diferiti oameni pe baza unui cec dat de ei. Si am ajuns la numitorul comun care il au cu cei de la Spectrum IMG deci este un scam.
     Revenind la Addella, ei bine ei sunt din Canada, amplasati in North York Toronto care este o zona buna aproape de centrul orasului. Un lucru ce indica faptul ca jobul nu este a scam. Si desi faptul ca au o locatie in Canada ma linistit un pic am dat totusi un Google search. Cautarea ma lamurit foarte mult, aparent Addella Marketing cauta de fapt altceva fata de ce au postat pe siteurile de recrutare. Ei cauta de fapt comisi voiajori care sa mearga pe strazile din Toronto si sa convinga mici patroni sau oamenii sa foloseasca anumite servici de la clienti Addella Marketing. Chiar daca slujba promovata pe Indeed.Ca zicea de un post la birou nu m-ar fi deranjat sa fac pe comisul voiajor pentru aceasta firma desi as fi fost plătit pe baza de comision. Marea problema pentru mine sunt de fapt clienti Addella. Firme care incearca sa pacaleasca consumatorii oferind servici "ieftine" incarcate cu costuri ascunse. Iar angajati firmei erau niste badarani ce pur si simplu minteau oamenii despre servicile pe care le vindeau ca sa obtina acel comision.
      Dar desi am citit toate aceste lucruri pe forumuri am ales totusi sa ma duc la interviu. Va intrebati poate de ce. Ei bine am dorit sa particip la un interviu "pe bune" in Canada. De cand sunt aicea nu am participat inca la un interviu canadian. M-am gandit ca desi nu e un job pe care il doream o sa am totusi oportunitatea de a studia procesul angajarilor din Canada. Si o sa am un subiect despre care sa scriu in blog. Deci am dat 6 dolari pe traseu numai ca sa am ce sa va povestesc.
       Intr-un final dupa 45 de minute cu autobuzul am ajuns la sediul Addella unde la receptie doua domnisoare foarte dragute si foarte tinere intretineau mai multi domni veniti pentru interviu. Primul lucru pe care l-am observat in biroul Addella era faptul ca decorul arata ca dintr-un film porno. Doua domnisoare dragute, mai multi tineri virili, un caine, aparatura si birotica de proasta calitate, pete pe un covor ieftin, scaune de plastic etc. Domnisoarele au fost foarte amabile purtand conversatii cu toata lumea discutiile variiand de la filme horror la universitati. Pana si cainele a facut cateva trucuri pentru amuzamentul audientei, un fel de moonwalk. Si desi un caine intr-un birou prezinta un semn de intrebare destul de mare faptul ca directorul resurse umane era una dintre domnisoare care statea la receptie era de a dreptul debusolant.
      Dupa cateva interviuri de 5-10 minute audienta sa rarit si intr-un final mi-a venit si mie randul sa intru la primul meu interviu din Canada. Din pacate domnisoara director resurse umane nu a fost cea care ma intervievat in locul ei a fost un domn de origine africana pe nume Michael. Dupa cateva intrebari si raspunsuri acesta mi-a explicat ca asta e doar prima parte a interviului si ca daca voi fi selectat, maine voi merge cu cineva sa vad cum merge treaba pe teren. Adica sa vand aparate pentru cartile de debit la mici patroni. Si ca ma va anunta mai tarziu prin telefon daca voi acceptat sau nu. Dupa ce am ajuns acasa intr-o ora am si fost sunat si Michael mi-a zis ca a dorit sa ma sune personal ca sa ma felicite si sa imi zica ca motivarea de care am dat dovada la castigat si in concluzie au decis sa ma angajeze.
     Din pacate am decis sa nu urmez o cariera la Addella Marketing si desi singurele companii interesate de mine au fost ba pentru bani mei ba pentru a ma utiliza intr-un scam, sunt inca optimist ca in curand o sa gasesc un job de munca platit decent intr-o companie din mandra Canada.

Dupa o luna

     A trecut în sfârşit o lună de când am emigrat în Canada, o lună de când voios am pus piciorul în avion şi mi-am părăsit ţărişoara şi orăşelul pentru continentul nord american. Multe lucruri s-au întâmplat de când am aterizat în Toronto. Multe realizări, obstacole depăşite, întâmplări neprevăzute, experienţe noi, cucuie, şocuri etc.
     Pot să declar că sunt mândru de noua mea viaţă în Canada, de când am venit am făcut multe lucruri pozitive ce în România poate nu le aş fi făcut. Ca de exemplu să mă las de fumat. Şi acum am oficial o lună de când buzele mele nu au mai atins o ţigare. Deşi adevărul fiind spus încă mai tânjesc din când în când după mirosul îmbietor al fumului de ţigare. În special când papilele gustative sunt gâdilate de un coniac.
     M-am apucat şi de alergat. Eu şi cu Laurie alergăm în fiecare seară pe străzile din Toronto. Şi dacă la început îmi pierdeam suflul după 3 minute acum sunt într-o formă destul de bunicică. Nu destul de bună încât să scap de o haită de câini maidanezi mioritici puşi pe rele dar destul de bună încât să scap de asaltul veveriţelor canadiene. Singurul "pericol" major al faunei de aici deşi am văzut şi câţiva iepuraşi prin parcurile din Canada.
     Printre alte realizări mai pot să număr şi noul meu card de bibliotecă. Asta mai ales deoarece în Constanţa nu am călcat niciodată în biblioteca judeţeană iar aici lucrurile stau diferit. Am atâtea necunoscute în noua mea viaţă în Canada încât biblioteca este un instrument nepreţuit. Pe lângă faptul că le pot utiliza calculatoarele pot să împrumut şi cărţi utile ca de exemplu "QuickBooks for dummies". Cea ce am şi făcut, quickbooks fiind un software utilizat în contabilitate aici în Canada deci un program ce trebuie învăţat. Şi dummies fiind o descriere adecvată a know how-ului meu în Canada.
    Am reuşit în mare să mă adaptez societăţi canadiene, am învăţat cum să navighez în oraşul Toronto. Ştiu acum ce magazin are fructele mai ieftine, care are preturii mai bune la pâine etc. Folosesc google maps ca să mă deplasez unde trebuie şi ajung la destinaţia potrivită de fiecare dată. Deşi preţul de 3 dolari pe cursă îmi cam taie cheful de plimbări.
     Din păcate încă nu am reuşit să mi procur un loc de muncă deşi acum am 2 C.V.- uri, o scrisoare de intenţie, un profil LinkedIn şi am aplicat la numeroase joburi şi agenţi de recrutare. Dar sunt doar de o lună aici şi trebuie să am răbdare, să fiu pozitiv şi desigur persistent. Va trebui să mă duc în persoană la agenţi de recrutare canadiene să mai depun C.V. - uri, să caut joburi online, să mă închin zeilor pieţei de muncă, să pup nişte funduri canadiene etc. Am citit într-un articol că în Canada căutarea unui loc de muncă poate să fie un loc de muncă şi cred că este multă dreptate aicea singura problemă cu acest job este faptul că nu este plătit şi nici nu te poţi culca pe o ureche că rămâi şi fără bănuţi pe care îi ai.
     Dar cât timp caut un loc de muncă pot să explorez şi să mă distrez în oraşul Toronto mai ales că în această perioadă sunt destule evenimente. Tocmai ce am trecut peste "Rib Fest" şi "A Taste of Danforth" (un festival unde aparent deguşti mâncare grecească) dar mai sunt destule pe drum. Şi desigur încă nu am vizitat Niagara Falls sau să privesc oraşul Toronto de la înălţime din CN tower, să mă distrez în Canada's Wonderland sau să văd balenele ucigaşe în Marineland.
     Concluzia?! O să am destule materiale "canadiene" să vă mai plictisesc şi pe viitor cu aventurile mele din Canada!

Consulatul Romaniei in Toronto

     Deoarece doresc să obţin un permis auto în provincia Ontario a trebuit să dau o fugă până la consulatul României din Toronto. Ca să evit nişte examene auto canadiene şi să mi obţin permisul doar cu un test de cunoştinţe rutieră trebuie să obţin un atestat auto de la consulat. În acest atestat autorităţile române recunosc că permisul meu auto este valabil şi că am o anumită experienţă conducând autovehicule pe străzile din România.
     Aşa că înarmat cu paşaportul şi permisul auto am plecat spre Consulatul României din Toronto care este situat pe Richmond St. West Nr 555. Ca să ajung acolo a trebuit să schimb doar două autobuze şi două metrouri. Odată ajuns pe Richmond St. West la nr 555 este o clădire impozantă cu 11 etaje. Intrând într-un hol imens şi neştiind unde anume este consulatul am utilizat un touch screen monitor, amplasat la o recepţie elegantă şi modernă, ca să îi găsesc locaţia. După care am urcat într-un imens lift care ar putea uşor găzdui o garsonieră de a noastră şi am urcat la etajul 11 unde am găsit consulatul României.
     De cum am deschis uşa şi am păşit înăuntru am simţit realmente că am păşit pe teritoriul României. Dacă speranţele mele erau imense după aspectul clădiri, recepţiei şi liftului încăpător au fost imediat destrămate de către aspectul consulatului. Deşi nu am explorat întreg consulatul ci doar o singură cameră ce avea funcţia de birou informaţi, recepţie, casierie, sală de aşteptare etc şi care era mai mică decât liftul cu care tocmai am urcat. Pot să spun că am fost profund dezamăgit.
     În această "recepţie" un domn plinuţ lucra din greu să rezolve problemele unei doamne blonde. Fiind singurul funcţionar la acest birou universal a trebuit să mă aşez la o coadă formată din 4 persoane şi care ocupă tot spaţiul încăperi. După vreo oră de aşteptat la coadă în sfârşit mi-a venit şi mie rândul. Mi-am spus oful am luat un formular să completez, m-am aşezat la o măsuţă şi am început să lucrez la formular. După ce am terminat de completat şi m-am aşezat din nou politicos la coadă. La care am mai aşteptat 20 de minute ca domnul plinuţ să rezolve nişte persoane ce au fost trimise până la bancă de jos ca să mai aducă bani pentru taxele consulare (costuri ascunse).În sfârşit i-am dat domnului formularul, actele necesare şi suma de bani obligatorie de 69 CAD. Şi exact când să se apuce de completat chitanţa şi să mi dea actele la procesat. O doamnă blondă se bagă în faţă şi îl i-a la întrebări pe funcţionar. Dânsa dorea să şi anuleze o procură făcută aşa că să prezentat cu o declaraţie dar fără procura respectivă. Aşa că funcţionarul nostru universal a stat să îi explice dânsei juma de oră că îi trebuie şi procura respectivă ca să o anuleze. Dar doamnă chiar era blondă şi tot nu înţelegea încât până şi eu am încercat să îi explic dânsei că îi trebuie procură pe care o vrea anulată. Între timp alte persoane cu întrebări, bani de adus, alte formulare, totul spre frustrarea mea crescândă şi regretul de a fi venit aicea. Dar asta e România, chiar şi în Canada.
     Într-un sfârşit am dat actele la procesat mi-am primit chitanţa şi am fost rugat să aştept până mi se procesează actele ca să le pot primi înapoi. Cât timp am aşteptat am intrat în vorbă cu concetăţeni mei aflaţi în sală. Şi am descoperit spre bucuria mea că în sală erau numai constănţeni de ai mei. Dar bucuria mea a fost de scurtă durată căci erau constănţeni. Aşa că o doamnă în vârstă a ţinut expre să mi transmită că zona în care eu locuiesc (Scarborough) este o zonă proastă datorită chinezilor ce mişună pe aici. Pe când a ei este o zonă foarte bună deşi uni asiatici mai înstăriţi au început să cumpere în zona ei. Alt domn vârstnic a insistat ca eu să ştiu că el are o casă de un milion de dolari în Canada. Dânsul fiind soţul doamnei obsedate de asiatici.
     Într-un final mi-am primit atestatul auto şi am putut să evadez din consulatul României. Şi deşi gustul din gură e un pic amar din cauza acestei vizite la consulat totuşi trebuie să recunosc că am fost şi impresionat. Lucru care m-a făcut mândru că sunt Român nu a fost faptul că un concetăţean de al meu are o casă de un milion de dolari ci de către funcţionarul plinuţ care cât timp am stat acolo a muncit non stop cu o mulţime de oameni dificili rezolvând o mie de probleme şi în tot acest timp păstrând un zâmbet pişicher. Concluzia ne permitem să fim atât de dezorganizaţi, low cost, să avem birocraţia pe care o cunoaştem atâta timp cât avem şi oameni atât de inteligenţi în popor încât să facă pe funcţionarul universal. Căci unde am fi fără acei români muncitori şi talentaţi?
      În încheiere vă las cu câteva poze pe care le-am făcut în drum spre consulat.

Queen's Quay

     Din păcate nu prea am avut mult timp la dispoziţie în ultima vreme să scriu acest articol. Multe lucruri s-au întâmplat recent, printre care şi o probă practică pentru un job, o despărţire de cineva drag un interviu interesant etc. Dar până să ajung la toate acestea trebuie să vă vorbesc despre queen's quay. În română debarcaderul reginei. O zonă superbă din Toronto situată lângă un lac. Am mers aici cu Laurie duminică pentru că trebuia să ne întâlnim cu Suzanne, Arun, Kristen şi Kath la Amsterdam Brewery ca să mâncăm şi să bem ceva.
     Cu o zi înainte când Laurie şi cu mine ne uităm pe hartă să găsim ruta cea mai rapidă către Amsterdam Brewery, am sugerat să mergem pe jos ultima parte din traseu. Deoarece şi eu şi Laurie suntem înnebuniţi după plimbării lungi şi o plimbare prin "jungla oraşului" spre debarcader părea interesantă. Zis şi făcut, după ce am ieşit din staţia de metrou ne am îndreptat cu indicaţiile printate către queen's quay. Plimbarea a fost plăcută şi foarte interesantă. Am văzut din nou magnificul CN tower de aproape, clădiri impunătoare care parcă îţi ţipă că numai eşti în România. Până şi oraşul Toronto numai este atât de uniform, străzi şi clădiri în construcţie, poduri şi tuneluri pentru pietoni, oameni alergând dintr-o parte în alta. Totul contopindu-se într-un labirint urban fermecător.
     După o plimbare uşoară de vreo 10 minute am ajuns şi la queen's quay, aici priveliştea se schimbă un pic. Pe lângă clădirile şi cartierele rezidenţiale în construcţie acum am putut observa şi lacul ul cu numeroase ambarcaţiuni plutind uşor. Restaurante vapor ancorate la chei, standuri cu mâncare şi băuturii îmbiind muşterii cu aromele delicioase. Şi desigur turişti şi locali ce s-au hotărât să profite de ziua frumoasă hotărând să plimbe pe chei sau să facă plajă, uni chiar îmbarcându-se pe feribot pentru o excursie pe lac sau pe vreuna dintre insule.
     Destinaţia noastră era un restaurant aşa că ne uitat în lung şi în lat să găsim acest local, după ce am găsit o hartă ce ne indica poziţia restaurantului Laurie şi cu mine am luat-o la mers să ne găsim destinaţia şi să ne reunim cu toată lumea. Din păcate am luat-o greşit şi ne-am rătăcit. Desigur absorbiţi de conversaţie şi de imaginea cheiului nu am observat din prima că ne-am pierdut. Doar când peisajul a început să se schimbe brusc din frumosul chei în zona industrială ne am pus semne de întrebare. Noroc că am întâlnit pe cineva destul de amabil să ne îndrume. Şi după ce respectivul domn şi a scos telefonul a căutat pe google maps poziţia restaurantului şi ne-a dat îndrumările necesare am plecat din nou voioşi la drum.
     Într-un final am ajuns şi la berăria Amsterdam unde am fost reuniţi cu toată lumea. Din fericire şi ei întârziaseră puţini aşa că nu ne-am lăsat aşteptaţi prea mult deşi ne am pierdut vreo oră în Toronto. La restaurant după ce am patiţo ultima oară cu berea am cerut sfatul băieţilor în alegerea beri. Şi am ales pentru prânz un hamburger în stil clasic Ontario. Laurie cu Suzanne au comandat fish & chips (meniu consistând într-o bucată mare de peşte cu cartofi prăjiţi, nişte varză roşie şi ceva sosuri) foarte gustos stiu deoarece am furat şi eu nişte bucăţele de peşte. Kath a comandat o salată ce părea foarte delicioasă pe când Kristen a ales o pizza iar ei bine am uitat ce a comandat Arun. Dar sunt sigur că totul a fost delicios judecând după buna dispoziţie a fiecăruia.
     Din păcate nu am putut să stăm prea mult la acest delicios prânz deoarece toată lumea avea bilete la un meci de baseball al echipei locale "Blue Jays". Aşa că ne am spus la revedere, eu şi cu Laurie plecând spre o cină cu Mati şi Sarah (prieteni de familie) iar restul găşti plecând spre meciul de baseball. Sincer undeva în adâncul sufleţelului meu aş fi vrut să merg şi eu la acest meci de baseball dar nu sa putut. Totuşi mi-am propus solemn că data viitoare să numai ratez ocazia şi să îi văd pe Toronto's Blue Jays în acţiune.
     Despre cina noastră cu Mati şi Sarah o să vă spun mai multe data viitoare unde o să vă povestesc şi cum a fost prima zi de muncă în Canada.

Galerie:

Greenhorn

     Green horn este un termen pe care l-am cules din cărţile lui Karl May când eram foarte mic. Era folosit ca să descrie novici din vestul sălbatic. Green însemnând verde, deci putem zice că este un termen ca să îi descrie pe cei necopţi încă.

     Ei bine exact aşa mă simt şi eu câteodată, de când am emigrat în Canada mă tot lovesc de nişte lucruri care parcă sunt acolo să mi zică că sunt un green horn. Şi care mă fac să mă simt un pic prost. Nu ca şi dispoziţie ci ca şi randament cerebral.

     Datorită globalizări foarte multe principi occidentale au ajuns şi la noi, avem şi noi super marketuri, malluri ca în occident, pot să zic cu mândrie că mallurile noastre sunt un pic mai rafinate decât cele canadiene. Foarte multe principi ce ţipă civilizaţie ca de exemplu, a recicla, sunt şi la noi. În Constantă avem acele coşuri de gunoi din plastic unde poţi să ţi arunci sticlele de plastic, hârtie şi conservele. Avem mesaje inteligente ce ţi zic că dintr-o 100 de conserve reciclate cineva undeva va face un scaun. Şi desigur uni dintre noi printre care şi eu din când în când chiar le folosesc. Dar tot cea ce la noi este în stadiu de principiu aici este un obicei împământenit. Lucru care mă face să mă simt ca un green horn mai ales că nu ştiu încă ce să fac cu gunoiul meu. Dacă în România mi aş fi strâns intrade văr sticlele de plastic separat şi le aş fi aruncat în coşul de gunoi galben aici este diferit. Aici tot ce se poate recicla se curăţa de resturile de mâncare şi se pune într-un recipient special. Iar în fiecare zi de miercuri o maşină mare de gunoi vine special să adune aceste gunoaie reciclabile. Cea ce mă face să mă simt un pic prost faţă de gunoaiele noastre şi "eforturile" mele anterioare de a recicla. Încerc să fac un adevărat efort să nu arunc totul la gunoi ca înainte ci să mă uit pe ambalajele pe care înainte le aş fi aruncat fără să mă gândesc dacă pot să fie reciclate sau nu.

     Deşi mi-am propus să urmăresc sfatul pe care tatăl meu mi la dat în momentul plecări, acela fiind "Tată, acolo trebuie să uiţi totul ce ai învăţat aici.", nu este chiar aşa de simplu şi uneori până şi implementarea acestui sfat duce la situaţi comico-tragice. Ca de exemplu când am comandat o bere mai de domnişoare urmând exemplu lui Laurie când aş fi putut să mi comand un Heineken. Dar mi am zis să experimentez berea canadiană deci am comandat ce a comandat şi Laurie, doriand să beau şi eu în stil canadian. Doar când ospătăriţa mi-a aruncat o privire mai ciudată şi Laurie mi-a explicat că ea bea o bere mai light am realizat greşeala. Dar prea târziu să dau înapoi. Şi în timp ce băieţi beau o bere maronie foarte apetisantă eu am consumat o bere cu foarte puţine calorii.

     Desigur nimic nu te face să te simţi ca de la ţară mai bine decât o clădire impresionantă. Turnuri imense din oţel şi geam ce ţi taie respiraţia. Magnificul CN tower, care îl vezi oriunde te ai afla în Toronto. Toate ţipă "Your not în Constantă anymore!". Valul uriaş de oameni ce se îngrămădesc în mallurile canadiene, această mare multicoloră de oameni veniţi din toate colţurile lumi. Toţi reprezintă schimbarea, toţi fiind o lume nouă şi incitantă care de abia aşteaptă să fie descoperită dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Acela fiind de a te simţi ca un green horn în the "new world".

Fun Friday part 2

    O scurtă recapitulare, am văzut autostrada cea mai mare din Toronto a doua din America de Nord după cea din Los Angeles, am văzut o frumoasă biserica în mijlocul junglei oraşului şi am mâncat o porţie de nachos udaţi cu bere la un pub irlandez.

     Toate aceste lucruri au fost făcute ca interludiu pentru "Second City". Acest local este un foarte faimos dacă nu chiar cel mai bun club de comedie. Situat în mijlocul oraşului Toronto cât şi în Chicago şi Hollywood acest club a avut pe scenă foarte mulţi comedianţi faimoşi internaţionali. Plimbându-ne pe holul localului şi uitându-ne la pozele cu reprezentanţi ale clubului am recunoscut comedianţi faimoşi ca Mike Myers aka Austin Power, sau John Candy pe care încă-l regret, Martin Short şi mulţi alţi.

     Biletele ne au costat 30 de dolari iar spectacolul a meritat toţi bani. De la primul sketch unde actorii au jucat rolul unui cuplu canadian încercând să intre în State şi interacţiunea cu vameşul până la un cap retezat rostogolindu-se pe un acoperiş, spectacolul a fost atât captivant cât şi incredibil de amuzant.

     Partea cea mai amuzantă a fost când actori au întrebat o doamnă ce ar face cu nişte bani în plus. Această doamnă a răspuns că ar cumpăra nişte chipsuri şi de aicea a început toată nebunia. Actorii au improvizat un cântec despre Layla (numele doamnei) şi despre dorinţa ei de a avea nişte chipsuri, întrebând audienta prin cântec dacă nu am dori să donăm pentru că Layla să aibă nişte chipsuri apoi pe ecran o imagine mare cu poza lui Layla şi mesajul "Please Donate for Layla to get her chips!" şi desigur 'This is not a joke please Donate!"

     Îmi pare rău că nu am destul talent să descriu prin scris cea ce aceşti oameni uimitori fac pe scenă, aş fi vrut din tot sufletul să împărtăşesc această experienţă cu toată lumea, măcar o scenă şi aş fi făcut un lucru incredibil. A fost un spectacol pe cinste. Şi ca să vă convingeţi despre talentul acestor comedianţi am căutat pe youtube o reprezentanţă a acestora: Second City performance!

     Seară am petrecut-o mergând pe jos cu Laurie o bucată mare de drum de la staţia de metro până acasă şi deşi am fi putut lua un autobuz şi astfel evita ploaia ne a făcut plăcere. Mersul pe jos, temperatura perfectă, mirosul ierbi uzi au făcut seara magică şi un sfarşit perfect pentru această zi.

Fun Friday part 1

     Ieri într-o frumoasă zi de vineri, Laurie şi cu mine am plecat împreună cu sora lui Laurie, Suzanne, cu fratele ei Kristen şi cumnatul Arun la o plimbare prin oraş. Destinaţia fiind una centrală am avut foarte mult de mers, întâi cu maşina şi după cu metroul.
     Străzile din Toronto sunt largi cu multe benzi şi mereu în linie dreaptă. Deosebirea dintre străzile româneşti fiind foarte evidentă, noi doar gropile le avem mai largi. Dar acesta este un lucru bine ştiut şi uşor de ghicit. Cea ce mă impresionat cu adevărat a fost, după relatările lui Suzanne, a doua autostradă din America de Nord ca şi mărime (după cea din Los Angeles) care avea numai puţin de 8 benzi pentru un singur sens. Patru benzi pentru mare viteză şi patru benzi colectoare. Adică toată autostrada soarelui intră doar pe un singur sens aici şi ar mai rămâne şi spaţiu.
     După o plimbare scurtă cu maşina ne am continuat drumul cu metroul lăsând maşină într-o parcare din staţia de la metrou. Despre metroul din Toronto nu prea am ce să zic decât poate că este incredibil de curat. Lucru care lăsa de dorit atât în Bucureşti cât şi în alte oraşe ale bătrânei Europei că de exemplu Roma unde toate tunelurile şi vagoanele metroului sunt pictate în fel şi chip de artişti urbani (grafiti).
     După ce am coborât la staţia St Andrew (Sfântu Andrei) unde am rămas impresionat de o mică biserică cochetă (biserica fiind cea ce dă numele staţiei) înconjurată de nişte clădiri impresionante, numai oţel şi geam.

     Şi desigur am ramas impresionat şi de un alt monument din zonă, faimosul CN Tower.

Considerat triumful arhitecturii canadiene şi desigur unul dintre cele mai impresionante obiective turistice din Toronto, CN tower este într-adevăr un monument al geniului uman care îţi va lua răsuflarea.

Mai multe info despre CN tower.

     După ce am coborât la St Andrews am mers cu toţi la un Irish pub să ne relaxăm, din păcate tocmai ce începuse să plouă aşa că nu am văzut numele localului ca să vil pot recomanda. Toţi am comandat câte o bere şi ceva de mâncat. Eu şi cu Laurie am optat pentru un platou de nachos. Şi deşi sunt un mare amator de chipsuri şi în special de chestii sărate şi crocante acest platou de nachos sa dovedit a fi cel mai gustos. Mai ales că ţi şi provoacă o sete incredibilă. Dar nu mă credeţi pe cuvânt uitaţi-vă la poză.

     

Petrecere in stil Canadian!

          În sâmbăta care tocmai ce-a trecut am fost invitaţi la sărbătorirea onomastici micuţului Kieran Lobo care tocmai ce a împlinit un anişor. Pentru această ocazie clanurile Ross, Lobo şi Arnautu (reprezentat cu onoare de către mine) s-au adunat în trombă pentru a sărbători evenimentul. Trebuie să recunosc că am fost un pic intimidat să mă întâlnesc cu tot clanul deodată dar ca toţi canadieni au fost foarte primitori şi foarte încântaţi să mă aibă printre ei. Inclusiv sărbătoritul care să ataşat de mine instant.
          Ca să aveţi o idee despre oameni ce stăteau relaxaţi la masă într-o grădină perfectă pentru un grătar în stil românesc haideţi să vă zic câte ceva despre clanurile prezente. Clanul Ross se trage din ramura anglo-saxonă pe când clanul Lobo se trage din India. Am observat că această ţară plină de lacuri are o putere miraculoasă asupra oamenilor. Deşi de etnii diferite singura diferenţa dintre aceste 2 familii este doar accentu diferit cu care vorbesc limba engleză. În rest nici o diferenţă majoră. Membrii ambelor familii m-au întâmpinat cu acelaşi zâmbet cald cu acelaşi "Wellcome to Canada" spus doar cu un accent diferit dar cu aceeaşi încărcătură emoţională.
           Discuţiile la masă au fost foarte interesante, gurile fiind deschise cu uşurinţă de berea canadiană şi somonul la grătar împreună cu alte delicatese (tot ce am identificat au fost creveţi, legume fierte date cu un sos, un fel de pilaf indian, bucăţi de carne la cuptor presupun că erau de porc) dispuse în stil de bufet. Fiecare alegând ce şi dorea după pofta inimi.
           Evident mai toate discuţiile pe care le am purtat s-au învârtit în jurul României şi a diferenţelor dintre cele două ţări. Am fost surprins plăcut să aflu că familia Lobo ca şi mine au emigrat în Canada. Că s-au confruntat cu aceleaşi dificultăţi şi că acuma se amuză copios când îşi amintesc de ele. Un lucru pe care eu personal îl găsesc reconfortant.
           Pe lângă discuţiile interesante şi mâncarea delicioasă am mai savurat şi un filmuleţ în care Kristen fratele lui Laurie sare dintr-un avion de la vreo 3000 de metri. Desigur cu paraşuta şi un tip legat de spatele lui. Toată aventura fiind filmată de un alt tip ce a sărit împreună cu ei. Impresia mea despre această "nebunie" este "I am next!!!!!" dar înainte trebuie să mi asigur un locuşor de muncă şi dupăia mergem să ne dăm cu paraşuta.
          Un moment emoţionant din această zi superbă a fost deşchiderea cadourilor de către micuţul sărbătorit. Un moment ce a durat cam mult datorită numeroaselor cadouri primite. Printre care şi o maşină de tuns iarba. Evident cineva a vrut să îi transmită un mesaj micului K.
          După ce am cântat un foarte fericit "Happy Birthday!!!" şi am gustat cu toţi câte o felie delicioasă de tort Laurie şi cu mine am luat-o pe micuţa Maya sora un pic mai mare a lui Kieran şi am tras o mică plimbare prin cartier. Unde micuţa Maya mai mult a sărit decât a mers şi cum e cazul cu mai toţi copii de vârsta ei a vorbit incredibil de mult, find în mintea mea o demnă candidată pentru emisiunea copiii zic lucrurii trăsnite:).
          În concluzie am aflat că avem foarte multe în comun cu vecinii noştri foarte îndepărtaţi din America, la toţi ne plac grătarele, berea şi voia bună. Cea ce mă face să creed că poate avem potenţialul să le urmăm exemplu şi în alte lucrurii şi o să facem şi noi din ţărişoara noastră un colţ de paradis cum e Canada! Şi desigur că somonul la grătar şi berea rece merg foarte bine împreună.

Toronto orasul patratelor!

           Primul lucru care l-am observat despre noul meu oraş a fost planificarea meticuloasă a metropolei. Dacă oraşele noastre europene sunt un amalgam de străduţe întortocheate, de genul labirintului lui Minos. Toronto este un oraş modern şi foarte pătrăţos. Mult mai întins decât Bucureşti, Toronto este un oraş al caselor şi al cartierelor rezidenţiale, un oraş foarte aerisit ca şi design. Străzi largi (mult mai largi decât cele din România şi mult mai puţin circulate) delimitează micile cartiere de căsuţe cochete. Aceste case sunt dispuse mereu în exterior creând un spaţiu în mijloc. Toate cartierele au forma de pătrat un fapt respectat în tot oraşul. Toate casele sunt construite din cărămizi sau au faţada din cărămizi părând foarte mici şi cochete în exterior dar fiind foarte mari în interior. Toate având de obicei un beci, parter şi etaj 1. Beciurile sunt aicea amenajate ca şi spaţiu de locuit. Şi adesea închiriate noilor imigranţi. Beciul care mi serveşte mie de locuinţă este dotat cu o baie, living, dormitor, bucătărie şi o debara mai mare. Un mare avantaj de a trăi în beci este că deşi vremea aici este incredibil de cald vara nu se resimte deloc în această locuinţă cochetă. Şi deşi suntem dotaţi cu aer condiţionat nu este nevoie să l folosim. Din câte am înţeles de la Laurie iarna situaţia se schimbă şi este mai cald sub pământ decât deasupra. Cea ce ar face din aceste locuinţe subterane un avantaj atât economic cât şi ca grad de confort.
             Un lucru ce mă izbit plimbându-mă cu Laurie prin cartierele pătrăţoase din Toronto a fost atmosfera relaxantă ce pare să învăluie acest oraş. Nu o să auziţi claxoane furioase, înjurături în trafic sau să vedeţi aglomerări de maşini în intersecţii ori ambuteiaje de orice natură. Din contră lumea e atât de relaxată aicea încât un şofer ne a aşteptat să parcurgem 100 de metri până să ajungem în dreptul lui să depăşim intersecţia în care era şi după accea să şi facă manevra. Nu există aici şoferi care să se bage în fundul altui şofer, care să claxoneze (exceptând probabil cazurile de forţă majoră) sau care să se bage în intersecţie în stilul smuls sau românesc. Pot să zic cu mâna pe inimă că aicea Dl Georgescu ar înnebuni stând după fundul acestor oameni politicoşi şi cu o răbdare imensă (deci nu ţi mai fac ţie chemare: P).
              Această răbdare canadiană pare să aibă vreo legătură cu acelaşi fenomen din aeroport. Toţi oameni sunt pur şi simplu extrem de calmi şi relaxaţi. Bine dispuşi chiar şi când îşi practică meseria. Lucru care este cam rar în România. Analizând acest fenomen în profunzime aş putea spune că nu este legat neapărat de obârşia oamenilor. Cu 45% din populaţie imigrantă, Toronto este unul din oraşele cu cea mai mare diversitate din lume. Şi totuşi aceşti oameni se comportă toţi la fel. Până şi eu mă simt relaxat şi calm în acest teritoriu. Cea ce mă duce cu gândul că iarăşi guvernul are vreun amestec. Untul ăla din alune are un gust cam ciudat şi medicamentos: P

In vazduh!

     Una din marile plăceri ale zborului este puterea avionului de a reduce tot la statutul de punctuleţe. Câmpuri de grâu care înainte erau nişte fâşii mari de aur sunt reduse la nişte pătrăţele aurii, pădurii întregi transformate în nişte cerculeţe verzi presărate ici şi colo. Mari autostrăzi (asta se întâmpla în Polonia căci România nu are aşa ceva) reduse la statutul de aţă de papiotă. Totul împletindu-se într-un covor viu colorat. Şi deodată te vezi plutind în aer, cu norii aşezaţi acum la picioarele tale. Fiind o scenă ce ţi ia respiraţia.
     Desigur zborul meu peste ocean ar fi trebuit să aducă cu sine o imagine mai fermecătoare decât peisajul ce tocmai l-am descris. Această ar fi fost imaginea unor stewardese frumoase şi elegante, aplecându-se încetişor, aruncându-ţi un zâmbet fermecător şi întrebându-te cu o voce cristalină dacă mai doreşti ceva. Ei bine aceste stewardese frumoase sunt doar un mit pe avioanele LOT. Desigur mica mea dorinţă de a vedea aceste creaturii încântătoare vor face pe câţiva să ridice o sprânceană în semn dezaprobator. Tocmai de accea vreau să clarific motivele mele care probabil or să fie interpretate. Nu pentru sex, deşi sunt o persoană visătoare nu am încă imaginaţia să mă văd într-un film "James Bond" unde stewardesa o să mi scrie numărul ei pe un şerveţel. Mai ales că întreprind această călătorie pentru o pereche de ochii verzi ce mă aşteaptă în Canada. Singurul lucru pe care îl doream era ca această călătorie de 14 ore să mi fie îndulcită cumva. Şi măcar în accele 2 rare ocazii când am fost serviţi cu mâncare şi băutură să fiu servit de un zâmbet frumos. Şi nu de versiunea blondă, poloneză şi feminină a lui Arnold. Tot ce doream era o amintire frumoasă într-o călătorie anostă şi enervantă. Să am ceva cu care să mă dau mare în faţa la băieţi. Singurele lucruri cu care pot să mă laud în schimb. Sunt plânsetele unor copiii polonezi pe care toată lumea le a îndurat cu stoicism 9 ore. Faptul că Arnold stewardesa mă lovit cu cotul în cap în timp ce ne arăta măsurile de siguranţă în avion. Că mi a amorţit fundul. Şi că vecina mea de scaun o doamnă poloneză în vârstă şi a vărsat cafeaua cu generozitate pe amândoi şi nu doar pe ea.
     Printre lucrurile demne de menţionat în acest zbor ar mai fi şi "Cuşca fumătorilor" din Varşovia. Un loc unde fumătorii ca mine pot să tragă o ţigare fără să deranjeze pe ceilalţi călătorii. Aceasta fiind o cămăruţă în mijlocul aeroportului dotată cu 2 scrumiere şi nişte ventilatoare puternice. Având pereţi transparenţi ca toţi călătorii să te vadă în toată splendoarea când tragi tacticos din ţigare. Şi desigur cafenele din aeroporturile unde îţi dau o cafea de 1 leu cu preţul de 5 dolari. Dar cel mai important senzaţia de a fi într-un film pe care ţi o dă statul în avion. Şi anume senzaţia de a fi Gandalf în casa lui Frodo.
Toate aceste "senzaţii şi trăirii" la modestul preţ de 541 de Euro.

Inceputul

     Într-o dimineaţă călduroasă de vară cu bagajele în mână şi cu inima ca de purice, porni la drum către aeroport. Eram îmbrăcat elegant cu un sacou albastru, pantofi negri, pantaloni de stofă şi cu o curea din piele. Ăsta fiind prima şi cea mai mare greşeală a mea. Când vă duceţi la drum lung încercaţi să fiţi confortabili şi nu eleganţi. Imaginativă la securitate cum cineva sărea într-un picior, ţinându-se cu o mână de pantaloni să nu cadă şi trăgând după el o ladă plină cu accesorii. Norocul meu e că doar o persoană cunoscută a văzut această scenă şi din fericire nu are facebook.
     Încă un sfat bun ar fi să ţineţi ochii deschişi la ce fac alţi şi să îi imitaţi, nu faceţi pe curajoşi, dacă nu ştiţi ceva întrebaţi. Altfel o să vă treziţi pe la jumătatea culoarului încă nelămuriţi cum oameni îşi găsesc locurile în avion. Şi desigur atunci când întrebaţi pe cineva cum sunt numerotate scaunele îţi arată un însemn care deşi nu pe scaun ci deasupra, pe compartimentul unde se depozitează bagajele este totuşi destul de vizibil. Dar pană să l observaţi aţi ajuns deja în spatele avionului. Unde cu o privire jalnică în ochii, cu orgoliu rănit de propria-ţi ignoranţă începi să ţi croieşti drumul împotriva torentului de oamenii către locul tău. În tot acest timp zicându-ţi mantra cu un glas pierdut şi piţigăiat "Sorry! Excuse me!".
      Nu ştiu cum se simt alţi oameni în avion dar pentru mine decolarea şi aterizarea sunt părţile favorite din tot zborul. Deşi mi se înfundă urechile şi simt fluturii în stomac, decolarea şi aterizarea semnifică începutul unei aventurii. Cel puţin pentru omul care nu a părăsit ţărişoara lui mai deloc şi a dus o viaţă de o tragică plictiseală.
     Ştiu că zborul cu avionul e pentru mulţi oamenii un lucru cu adevărat plictisitor. Dovada fiind vecina mea de zbor, care moţăia liniştită în timp ce motoarele uruiau furioase. Domnişoara era de o relaxare incredibilă, capul pendulându-i de sus în jos în timp ce dormea fără nici un stres în timpul decolări. Şi doar insistenţele stewardesei au făcuto să şi deschidă ochii.
     La polul opus, eu eram în culmea fericiri. Zgomotul motoarelor încălzindu-se, accelerarea puternică a avionului, capul vecinei pendulând în sus şi în jos. Toate dădeau impresia unui început grandios de incitant al aventurii mele.