Ieri am aşezat o carte în mica mea bibliotecă şi când zic bibliotecă mă refer la suprafaţa superioară oferită de un dulap plin de haine ce îmi găzduieşte cărţile achiziţionate în Canada. Cea ce m-a surprins când încercam să mi depozitez cartea e că numai aveam loc şi pentru ea. Când a crescut biblioteca mea atât de repede? Începusem doar cu 2 volume din Gai-Jin (cu coperta din piele pe care am dat 70 de Ron, mândria colecţiei mele canadiene) pe care le am adus de acasă. Iar acum pe lângă cele două volume roşii din colecţia Adevărul am adunat încă 19 volume în engleză din care am citit deja 15. Când am avut timp să citesc 15 cărţi în engleză? Cum au ajuns cărţile lui Laurie pe scaune prin casă din lipsa unui spaţiu de depozitare? Probabil pentru că puişorii mei au întâietate în faţa cărţilor lui Laurie dar când s-a întâmplat asta?
Alt semn curios este prezenţa hainelor peste tot prin casă, pe canapea, pe scaune, pe pat. Când a ajuns garderoba mea atât de mare că numai e loc pentru hainele mele prin dulapuri? Şi credeţi-mă nu e vorba de lene, nu vin acasă şi îmi arunc hainele pe canapea din comoditate când aş putea să le aşez frumos în dulap ci le arunc pe un scaun din lipsă de spaţiu. Apartamentul micuţ a lui Laurie pare acum neîncăpător. Nu era aşa când am ajuns în Canada, atunci apartamentul părea să aibă destul spaţiu. Hainele mele aveau locul lor prin sertare, geamantanul cu care am venit depozitat într-un colţ, cele două volume aduse din România stăteau singuratice pe dulap, o sticlă cu parfum şi o periuţă de dinţi prin baie. Asta era tot. Când au apărut cărţile, perechile noi de pantofi, de blugi, puloverele, aspiratorul? Când am primit aparatul de bărbierit, calculatorul, masa de sticlă? Când şi au găsit locul atâtea nimicuri prin apartament?
Mă uit în jur şi numai recunosc apartamentul micuţ dar confortabil în care am dormit prima noapte în Canada. E plin acuma, plin cu semne că am făcut pureci în Canada. Am trecut deja de pragul unui vizitator ce vine, pleacă şi nu lasă nici un semn în jurul lui. Un cui bătut în baie de care atârnă acum o oglindă, o icoană cu sfântul Anton aşezată comod pe un raft, câteva perechi de ciorapi murdari în coşul de rufe, un telefon la încărcat pe podea, o pereche de papuci ieftini prin baie, un covor nou la intrare. Semne ale unei prezenţe mai permanente, ale cuiva care are de gând să stea. Mă uit în jurul meu şi realizez cu uimire că sunt acasă. Şi cum revelaţia acestui lucru m-a izbit, când am înţeles în sfârşit că acest apartament micuţ şi aglomerat e acum noua mea casă, Laurie mi-a comunicat dorinţa ei de a ne muta. Apartamentul mic şi prost luminat numai e capabil să ne găzduiască. Ne trebuie mai mult spaţiu, mai multă lumină, condiţii mai bune. Şi cine ştie poate o bibliotecă adevărată pentru cărţile mele.
Alt semn curios este prezenţa hainelor peste tot prin casă, pe canapea, pe scaune, pe pat. Când a ajuns garderoba mea atât de mare că numai e loc pentru hainele mele prin dulapuri? Şi credeţi-mă nu e vorba de lene, nu vin acasă şi îmi arunc hainele pe canapea din comoditate când aş putea să le aşez frumos în dulap ci le arunc pe un scaun din lipsă de spaţiu. Apartamentul micuţ a lui Laurie pare acum neîncăpător. Nu era aşa când am ajuns în Canada, atunci apartamentul părea să aibă destul spaţiu. Hainele mele aveau locul lor prin sertare, geamantanul cu care am venit depozitat într-un colţ, cele două volume aduse din România stăteau singuratice pe dulap, o sticlă cu parfum şi o periuţă de dinţi prin baie. Asta era tot. Când au apărut cărţile, perechile noi de pantofi, de blugi, puloverele, aspiratorul? Când am primit aparatul de bărbierit, calculatorul, masa de sticlă? Când şi au găsit locul atâtea nimicuri prin apartament?
Mă uit în jur şi numai recunosc apartamentul micuţ dar confortabil în care am dormit prima noapte în Canada. E plin acuma, plin cu semne că am făcut pureci în Canada. Am trecut deja de pragul unui vizitator ce vine, pleacă şi nu lasă nici un semn în jurul lui. Un cui bătut în baie de care atârnă acum o oglindă, o icoană cu sfântul Anton aşezată comod pe un raft, câteva perechi de ciorapi murdari în coşul de rufe, un telefon la încărcat pe podea, o pereche de papuci ieftini prin baie, un covor nou la intrare. Semne ale unei prezenţe mai permanente, ale cuiva care are de gând să stea. Mă uit în jurul meu şi realizez cu uimire că sunt acasă. Şi cum revelaţia acestui lucru m-a izbit, când am înţeles în sfârşit că acest apartament micuţ şi aglomerat e acum noua mea casă, Laurie mi-a comunicat dorinţa ei de a ne muta. Apartamentul mic şi prost luminat numai e capabil să ne găzduiască. Ne trebuie mai mult spaţiu, mai multă lumină, condiţii mai bune. Şi cine ştie poate o bibliotecă adevărată pentru cărţile mele.
No comments:
Post a Comment