După câteva zile mai călduţe am crezut că totul o să fie bine. Gâştele zburau graţios pe un cer albastru, păsările ciripeau prin copaci, soarele era un disc mare de lumină şi căldură, eu renunţasem la masca de schi care era acum inutilă. Totul mirosea suspicios a primăvară. Tocmai de aceea probabil, pentru că trăgeam adânc în piept aerul primăvăratic, pentru că mă trezeam zâmbind la soare, de aceea iarna s-a decis să se întoarcă şi să-mi facă viaţa mizerabilă. Cum se face că în anul în care am pus eu piciorul în Canada e acelaşi an în care continentul american a experimentat cea mai ticăloasă iarnă din ultimi 25 de ani? Să fie oare coincidenţă că exact atunci, când simţeam că am scăpat în sfârşit de ea, că după luni de suferinţă o să vină primăvara, iarna se decide să ne trimită încă o furtună de zăpadă? Eu cred că e ceva personal! Nu a fost o asemenea iarnă timp de 25 de ani. Putea atât de uşor să fie 26 sau 27 de ani. Dar Nu! Trebuia să fie în prima mea iarnă din Canada. Până acuma au fost numai ierni călduţe şi plăcute şi cum am ajuns eu cum au venit vortexurile polare, furtunile de gheaţă, vânturile arctice şi viscolele de zăpadă. Poate o să mă consideraţi un pic paranoic dar această iarnă are ceva cu mine. Totul îmi mergea ca pe roate. Un job nou, călduţ la birou, acasă totul perfect, fără probleme, fără stres. Ceva trebuia să meargă prost, totul îmi mergea prea bine şi deci m-am trezit pe cap cu această iarnă, altă explicaţie nu există. Întregul continent nord american îngheaţă pentru că această iarnă are ce are cu mine.
După cum vă ziceam începusem să simt că în sfârşit vine primăvara, deci iarna, ca să mi facă în ciudă şi ca să mi spulbere speranţa încolţită în suflet, a trimis în această miercuri o furtună năprasnică cu vânturi puternice, 20 de centimetri de zăpadă şi vreo -15 grade. Dacă ar fi nins după ce aş fi scăpat de la muncă nu ar fi fost o problemă. A doua zi trotuarele şi străzile ar fi fost curăţate şi eu m-aş fi deplasat cu uşurinţă. Din păcate ninsoarea m-a prins la birou cu două staţii de mers pe jos ca să ajung acasă. Desigur aş fi putut să aleg altă rută şi să evit mersul pe jos prin mormanele de zăpadă. Dar eram furios. De ce eu? De ce mie? De ce acum? Şi cum omul la nervi e şi prost m-am decis să înfrunt iarna. Să îi arunc mănuşa în faţă. Apoi dacă iarna îmi face în ciudă eu de ce nu i-aş face la fel? De ce să mă ascund de ea? De ce să mi schimb rutina? De ce să îi arăt slăbiciune? Aşa că am refuzat invitaţia unui coleg de a merge în maşina lui până la staţie şi am pornit pe jos pe ruta obişnuită. Iarna răutăcioasă îmi arunca fulgi reci în faţă. Vântul la porunca ei bătea de crăpa şi pietrele iar eu îmi târâiam anevoios picioarele prin zăpadă. Încet, încet devine obositor. Zăpada începe să se strecoare mişeleşte în bocanci. Iarna lupta psihologic atacându-mă simultan şi la faţă şi la picioare, zăpada opunând rezistenţă la fiecare pas, vântul tăind cu sabia-i de gheaţă. Ceva trebuia făcut, oboseam repede, aerul rece era greu de respirat iar efortul îmi făcea plămânii flămânzi după oxigen. Norocul meu că mi-am amintit de o emisiune pe Animal Planet. Unde păsările ca bâtlani ca să meargă uşor prin apă îşi ridică picioarele deasupra apei şi după, printr-o mişcare lungă, face un pas mare. Pe scurt nu se târâiau ca mine lăsând apa să le opună rezistenţă. Aşa că încep să fac şi eu ca bâtlani, ridic piciorul din zăpadă, îndrept vârful bocancului în depărtare şi lansez piciorul. Pentru şoferii ce treceau pe lângă mine probabil arătam ca tipul din karate kid (ăla original) dar pentru mine nu conta, ridicăm, îndreptăm, lansam şi repetam. Metoda dădea roade, numai simţeam oboseala atât de tare iar zăpada nu găsea nici o slăbiciune în apărarea picioarelor mele ca să mi le îngheţe. Iarna văzând acest lucru îşi dublează eforturile făcând vântul să bată şi mai tare, fulgi de zăpadă şi mai nemiloşi, intrând peste tot. Dacă picioarele îmi erau acum în siguranţă, ticăloasa ataca pe unde putea, totul ca să mă oprească. Şi dacă nici dovadă asta clară de răutate din partea iernii nu v-a convins că are ceva personal cu mine atunci nu ştiu ce ar putea.
Amintindu-mi totuşi cum o haită de lupi vânau un elan prin munţi şi cum erbivorul sărea de mama focului să scape de zăpadă şi de prădători de pe urma lui am realizat că şi eu trebuia să sar ca să scap de zăpadă şi să parcurg distanţa către staţie mai rapid. Aşa că am început să sar, cu fiecare salt făcut un metru mai puţin de parcurs. Din păcate fiecare salt mă lăsa şi fără respiraţie. Plămânii mei abuzaţi de 10 ani de fumat numai făceau faţă aerului rece aşa că salturile mele deveneau din ce în mai scurte şi greoaie semănând suspicios de mult cu o târâială forţată.
Deci într-un final m-am oprit, respirând greoi, cu picioarele de plumb, obosit şi pedepsit de vânt. Totul părea pierdut. Iarna părea că a câştigat acest meci şi eu stăteam în frig, înfrânt. Mi-am ridicat obosit privirea căutându-mi disperat din ochii destinaţia. Încă o staţie de parcurs, de luptat cu zăpadă adâncă şi nemilosul vânt. Şi atunci am zărit gheaţă deasupra mormanului de zăpadă. Zăpadă ce acum o săptămână era dată la o parte de pe trotuar, topită şi întărită din nou de vremea capricioasă, formând acum o potecă alunecoasă dar destul de solidă încât să mă susţină. Aşa că am mers pe cărarea alunecoasă, cu mâinile întinse pentru echilibru, cu vântul luptând să mă împingă în lături. Am evitat astfel zăpada şi deşi paşi mei erau nesiguri nu erau deloc înceţi. Într-un ultim efort de sfidare am început să alerg pe gheaţă, intersecţia din ce în ce mai aproape. Iarna urlând neputincioasă în jurul meu, furtuna aruncând zăpadă peste tot. Mă uit în faţă, semaforul verde, autobuzul în staţie, mă arunc cu capul înainte, inima pompând tare. Cinci metri, cinci secunde pe semafor, fac un pas înainte şi din cinci se fac patru. Încă un pas, încă un metru, autobuzul încă în staţie. Un ultim pas de făcut şi intru! În faţă un aer cald îmi mângâie chipul, încărcat cu mirosuri grele de om şi haine umede. Răsuflu uşurat uitându-mă după un loc liber după care inspir adânc, aerul cald al victoriei.
După cum vă ziceam începusem să simt că în sfârşit vine primăvara, deci iarna, ca să mi facă în ciudă şi ca să mi spulbere speranţa încolţită în suflet, a trimis în această miercuri o furtună năprasnică cu vânturi puternice, 20 de centimetri de zăpadă şi vreo -15 grade. Dacă ar fi nins după ce aş fi scăpat de la muncă nu ar fi fost o problemă. A doua zi trotuarele şi străzile ar fi fost curăţate şi eu m-aş fi deplasat cu uşurinţă. Din păcate ninsoarea m-a prins la birou cu două staţii de mers pe jos ca să ajung acasă. Desigur aş fi putut să aleg altă rută şi să evit mersul pe jos prin mormanele de zăpadă. Dar eram furios. De ce eu? De ce mie? De ce acum? Şi cum omul la nervi e şi prost m-am decis să înfrunt iarna. Să îi arunc mănuşa în faţă. Apoi dacă iarna îmi face în ciudă eu de ce nu i-aş face la fel? De ce să mă ascund de ea? De ce să mi schimb rutina? De ce să îi arăt slăbiciune? Aşa că am refuzat invitaţia unui coleg de a merge în maşina lui până la staţie şi am pornit pe jos pe ruta obişnuită. Iarna răutăcioasă îmi arunca fulgi reci în faţă. Vântul la porunca ei bătea de crăpa şi pietrele iar eu îmi târâiam anevoios picioarele prin zăpadă. Încet, încet devine obositor. Zăpada începe să se strecoare mişeleşte în bocanci. Iarna lupta psihologic atacându-mă simultan şi la faţă şi la picioare, zăpada opunând rezistenţă la fiecare pas, vântul tăind cu sabia-i de gheaţă. Ceva trebuia făcut, oboseam repede, aerul rece era greu de respirat iar efortul îmi făcea plămânii flămânzi după oxigen. Norocul meu că mi-am amintit de o emisiune pe Animal Planet. Unde păsările ca bâtlani ca să meargă uşor prin apă îşi ridică picioarele deasupra apei şi după, printr-o mişcare lungă, face un pas mare. Pe scurt nu se târâiau ca mine lăsând apa să le opună rezistenţă. Aşa că încep să fac şi eu ca bâtlani, ridic piciorul din zăpadă, îndrept vârful bocancului în depărtare şi lansez piciorul. Pentru şoferii ce treceau pe lângă mine probabil arătam ca tipul din karate kid (ăla original) dar pentru mine nu conta, ridicăm, îndreptăm, lansam şi repetam. Metoda dădea roade, numai simţeam oboseala atât de tare iar zăpada nu găsea nici o slăbiciune în apărarea picioarelor mele ca să mi le îngheţe. Iarna văzând acest lucru îşi dublează eforturile făcând vântul să bată şi mai tare, fulgi de zăpadă şi mai nemiloşi, intrând peste tot. Dacă picioarele îmi erau acum în siguranţă, ticăloasa ataca pe unde putea, totul ca să mă oprească. Şi dacă nici dovadă asta clară de răutate din partea iernii nu v-a convins că are ceva personal cu mine atunci nu ştiu ce ar putea.
Amintindu-mi totuşi cum o haită de lupi vânau un elan prin munţi şi cum erbivorul sărea de mama focului să scape de zăpadă şi de prădători de pe urma lui am realizat că şi eu trebuia să sar ca să scap de zăpadă şi să parcurg distanţa către staţie mai rapid. Aşa că am început să sar, cu fiecare salt făcut un metru mai puţin de parcurs. Din păcate fiecare salt mă lăsa şi fără respiraţie. Plămânii mei abuzaţi de 10 ani de fumat numai făceau faţă aerului rece aşa că salturile mele deveneau din ce în mai scurte şi greoaie semănând suspicios de mult cu o târâială forţată.
Deci într-un final m-am oprit, respirând greoi, cu picioarele de plumb, obosit şi pedepsit de vânt. Totul părea pierdut. Iarna părea că a câştigat acest meci şi eu stăteam în frig, înfrânt. Mi-am ridicat obosit privirea căutându-mi disperat din ochii destinaţia. Încă o staţie de parcurs, de luptat cu zăpadă adâncă şi nemilosul vânt. Şi atunci am zărit gheaţă deasupra mormanului de zăpadă. Zăpadă ce acum o săptămână era dată la o parte de pe trotuar, topită şi întărită din nou de vremea capricioasă, formând acum o potecă alunecoasă dar destul de solidă încât să mă susţină. Aşa că am mers pe cărarea alunecoasă, cu mâinile întinse pentru echilibru, cu vântul luptând să mă împingă în lături. Am evitat astfel zăpada şi deşi paşi mei erau nesiguri nu erau deloc înceţi. Într-un ultim efort de sfidare am început să alerg pe gheaţă, intersecţia din ce în ce mai aproape. Iarna urlând neputincioasă în jurul meu, furtuna aruncând zăpadă peste tot. Mă uit în faţă, semaforul verde, autobuzul în staţie, mă arunc cu capul înainte, inima pompând tare. Cinci metri, cinci secunde pe semafor, fac un pas înainte şi din cinci se fac patru. Încă un pas, încă un metru, autobuzul încă în staţie. Un ultim pas de făcut şi intru! În faţă un aer cald îmi mângâie chipul, încărcat cu mirosuri grele de om şi haine umede. Răsuflu uşurat uitându-mă după un loc liber după care inspir adânc, aerul cald al victoriei.
No comments:
Post a Comment