Nu am mai scris nimic notabil pe blog zilele astea din cauză că m-am împotmolit într-un proiect. Am vrut să scriu ceva special de 1 martie, să surprind frumuseţea zilei, frumuseţea primăveri, renaşterea naturii. Să scriu o poveste scurtă despre un festival al primăveri, să scriu o poveste despre cum strămoşii noştri petreceau ziua de 1 martie. Cu tradiţii autohtone şi un peisaj dobrogean împletite în povestire. Ideea mi-a venit în autobuz. Stăteam pe scaun şi mă gândeam la ce am să scriu şi parcă povestea deja prindea viaţă în mintea mea: Un foc arzând voios în mijlocul satului ţinând frigul departe, săteni îmbrăcaţi în haine simple de lână dar totuşi festive ocupaţi cu aranjarea meselor în jurul focului. Tineri cu mijlocul subţire ocupaţi cu aranjarea tacâmurilor pe mese sau aducând carafe cu vin fiert în timp ce evitau copii voioşi ce se perindau printre picioarele lor. Bărbaţi mustăcioşi aşezaţi în grupuri trăgând câte o duşcă din nişte recipiente de lemn şi judecându-le solemn conţinutul. Femei întrecându-se în bucătărie sacrificând tot ce aveau mai bun în cămări sau prin ogradă. Văzând cu ochii minţi cocoşii ce cu o zi înainte se plimbau falnici prin curţile sătenilor şi care stăteau acum jumuliţi în oale. Cuvintele luau formă în mintea mea aranjându-se în rânduri imaginare de o perfecţiune artistică.
Aveam de gând să povestesc totul prin ochii unui băiat de vreo 13-14 ani. Un băiat frumos îmbrăcat de maică-sa stând cu băieţii de vârsta lui la o masă, forţându-se să bea nişte vin îndoit cu apă într-o încercare copilărească de a imita comportamentul bărbaţilor. Aruncând priviri ascunse unei fete mai mari cu câţiva ani. Înghiţind în sec când fata începe să joace o horă. Supărându-se când un alt băiat de vârsta lui se laudă că i-a furat un sărut fetei deşi în sinea lui ştia că sunt doar vorbe goale. Jucându-se nervos cu mărţişorul din buzunar pe care la făcut special şi pe care avea să îl dea fetei odată cu o declaraţie de dragoste neţărmurită pe care o repeta acum necontenit în sinea sa. O poveste de dragoste inocentă pe care aş fi făcuto totuşi neîmplinită.
Când suntem băieţi de vârsta aceea întotdeauna avem o fată mai mare în gândurile noastre căci fetele de o seamă încă nu au rotunjimile femeieşti pe care le apreciem încă de copii. Nu că băiatul ar fi avut gânduri necurate ci e pur şi simplu o regulă nescrisă, aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ să oftăm după nişte forme femeieşti de la o vârstă fragedă până la adânci bătrâneţi. Totuşi nu aş fi lăsat băiatul să sufere într-o dragoste ce pentru mai toţi băieţi de vârsta aceea se dovedeşte neîmplinită. Aşa că aş fi introdus un nou personaj, o fată de aceeaşi vârstă, zglobie un pic mai înaltă decât băiatul nostru şi pe care îl tachinează copilăreşte pentru că îl place. Mama flăcăului ar încuraja relaţia, poate pentru că se înţelege bine cu mama fetei sau poate pentru că şi ar fi amintit bucuria de a primi un mărţişor la vârsta acea, aşa că îi dă băiatului un mărţişor pentru fata zglobie şi îl trimite fără menajamente să îl dea. Băiatul timid şi naiv se achită cu greu de datorie nevăzând fata zglobie cum se înroşeşte în obraji cum inima îi bate mai tare şi buzele îi tremură. El avea în seara aia ochii pentru altcineva dar după ce îi dă fetei zglobii mărţişorul observă că fata mai mare după care s-a uitat toată noaptea încercând să şi adune curajul e acuma dispărută (probabil într-o căpiţă de fân culegând sărutări de la vreun tânăr cu mustaţa neagră). Neconsolat băiatul nostru se uită acum pierdut la petrecere. Şansa lui dispărută odată cu fata, iluziile lui de dragoste acum destrămate. Şi cum stătea el aşa singurel cu privirea în pământ în timp ce în jurul lui lăutari înălţau imnuri primăveri şi sătenii încingeau hore vesele iaca vine şi fata zglobie îl apucă de mână şi îl trage fără drept de apel la dans. Salvând băiatul de gândurile lui negre.
Frumoasă poveste nu-i aşa? Cu happy ending and shit! Ei bine eu deja mă vedeam narând această poveste fermecătoare cu umorul lui Creangă şi sensibilitatea lui Eminescu. Aveam de gând să o scriu şi în limba engleză, să ofer cititorilor mei internaţionali (vreo 3 la număr) şansa de a afla câte ceva despre tradiţiile româneşti, despre viaţa simplă de la ţară. Deja mă vedeam un ambasador cultural al României exact ca şi frunza lui Udrea. Ei bine după numeroase tentative de a da viaţa satului şi personajelor am reuşit să scriu doar un rahat. Şi când vă zic rahat nu mă refer la rahatul turcesc plin cu zahăr pudră care ne îndulcea copilăria. Asta ar presupune talent. Nu mă refer nici măcar la rahatul acela ce seamănă cu un baton de Mars topit. Nu! Eu mă refer la o diaree mocirloasă fătată de mintea mea incompetentă. După vreo 20 de tentative eşuate numai ca să scriu primul paragraf. După vreo 5 zile de concentrare intensă în care îmi ieşea şi fum din urechi am reuşit să scriu exact asta “un rahat!”. Am început cu un promiţător: “A fire burned happily in the small village square warding bustling villagers against the cold”, doar ca să modific. “The sun was setting down on the first day of spring sending it’s last rays of warm light on the thracian fields” şi după am modificat din nou şi din nou până m-am înnebunit şi am tras un Ctrl+A + Backspace şi am scris pe pagina acum goală: “Un Rahat!”.
Cum naiba în autobuz totul părea că se aşează perfect doar ca să dispară imediat ce am ajuns în faţa unui calculator. Cum de am inspiraţie în autobuz dar când trebuie să înşir cuvintele pe o foaie totul dispare? Îmi simţeam gândurile îndepărtate, cum încercam să le adun cum se pierdeau. Ca o palmă deschisă încercând să reţină apă. Faptul că îmi citeam cărţile în momentele de neinspiraţie nu m-a ajutat deloc. Cum reuşesc aceşti autori să povestească totul cu farmec şi fără nici un efort? Propoziţiile lor având o simplitate atrăgătoare cu un mesaj clar. Totul legându-se armonios, natura desfăşurându-se în toată frumuseţea ei, sentimentele şi gândurile personajelor aşezate la picioarele cititorilor, pagina numărul 735 fidelă mesajului din pagina numărul 1. Şi când te mănâncă în fund să te compari cu autori recunoscuţi nu-i de mirare că povestea mea amărâtă pare de rahat.
Dar să nu credeţi că mă dau bătut, o să scriu această poveste. Chiar dacă îmi ia un an întreg, o să o termin! Şi am să o scriu frumos, nu o să o public până nu e rahat turcesc. Dar probabil vă întrebaţi ce legătură are titlul acestei postări cu frustrările mele. Ei bine Canada e minunată pentru că, dacă sunteţi ca şi mine, om responsabil şi nu vă aruncaţi dolarii prin cluburi, pe ţigări, droguri sau cazinouri, vă trataţi locul de muncă cu seriozitate şi respect puteţi ca şi mine să aveţi mici drame fără importanţă asupra unui hobby care nu interesează pe nimeni. Lux ce în România nu ni-l permitem, problemele existenţiale de acolo ocupând mai mult timp şi atenţie. Şi cum altfel v-aş fi determinat să citiţi un articol de 3 pagini despre problemele mele neinteresante? Lucru pentru care îmi cer la final umil iertare.
Aveam de gând să povestesc totul prin ochii unui băiat de vreo 13-14 ani. Un băiat frumos îmbrăcat de maică-sa stând cu băieţii de vârsta lui la o masă, forţându-se să bea nişte vin îndoit cu apă într-o încercare copilărească de a imita comportamentul bărbaţilor. Aruncând priviri ascunse unei fete mai mari cu câţiva ani. Înghiţind în sec când fata începe să joace o horă. Supărându-se când un alt băiat de vârsta lui se laudă că i-a furat un sărut fetei deşi în sinea lui ştia că sunt doar vorbe goale. Jucându-se nervos cu mărţişorul din buzunar pe care la făcut special şi pe care avea să îl dea fetei odată cu o declaraţie de dragoste neţărmurită pe care o repeta acum necontenit în sinea sa. O poveste de dragoste inocentă pe care aş fi făcuto totuşi neîmplinită.
Când suntem băieţi de vârsta aceea întotdeauna avem o fată mai mare în gândurile noastre căci fetele de o seamă încă nu au rotunjimile femeieşti pe care le apreciem încă de copii. Nu că băiatul ar fi avut gânduri necurate ci e pur şi simplu o regulă nescrisă, aşa ne-a lăsat Dumnezeu pe pământ să oftăm după nişte forme femeieşti de la o vârstă fragedă până la adânci bătrâneţi. Totuşi nu aş fi lăsat băiatul să sufere într-o dragoste ce pentru mai toţi băieţi de vârsta aceea se dovedeşte neîmplinită. Aşa că aş fi introdus un nou personaj, o fată de aceeaşi vârstă, zglobie un pic mai înaltă decât băiatul nostru şi pe care îl tachinează copilăreşte pentru că îl place. Mama flăcăului ar încuraja relaţia, poate pentru că se înţelege bine cu mama fetei sau poate pentru că şi ar fi amintit bucuria de a primi un mărţişor la vârsta acea, aşa că îi dă băiatului un mărţişor pentru fata zglobie şi îl trimite fără menajamente să îl dea. Băiatul timid şi naiv se achită cu greu de datorie nevăzând fata zglobie cum se înroşeşte în obraji cum inima îi bate mai tare şi buzele îi tremură. El avea în seara aia ochii pentru altcineva dar după ce îi dă fetei zglobii mărţişorul observă că fata mai mare după care s-a uitat toată noaptea încercând să şi adune curajul e acuma dispărută (probabil într-o căpiţă de fân culegând sărutări de la vreun tânăr cu mustaţa neagră). Neconsolat băiatul nostru se uită acum pierdut la petrecere. Şansa lui dispărută odată cu fata, iluziile lui de dragoste acum destrămate. Şi cum stătea el aşa singurel cu privirea în pământ în timp ce în jurul lui lăutari înălţau imnuri primăveri şi sătenii încingeau hore vesele iaca vine şi fata zglobie îl apucă de mână şi îl trage fără drept de apel la dans. Salvând băiatul de gândurile lui negre.
Frumoasă poveste nu-i aşa? Cu happy ending and shit! Ei bine eu deja mă vedeam narând această poveste fermecătoare cu umorul lui Creangă şi sensibilitatea lui Eminescu. Aveam de gând să o scriu şi în limba engleză, să ofer cititorilor mei internaţionali (vreo 3 la număr) şansa de a afla câte ceva despre tradiţiile româneşti, despre viaţa simplă de la ţară. Deja mă vedeam un ambasador cultural al României exact ca şi frunza lui Udrea. Ei bine după numeroase tentative de a da viaţa satului şi personajelor am reuşit să scriu doar un rahat. Şi când vă zic rahat nu mă refer la rahatul turcesc plin cu zahăr pudră care ne îndulcea copilăria. Asta ar presupune talent. Nu mă refer nici măcar la rahatul acela ce seamănă cu un baton de Mars topit. Nu! Eu mă refer la o diaree mocirloasă fătată de mintea mea incompetentă. După vreo 20 de tentative eşuate numai ca să scriu primul paragraf. După vreo 5 zile de concentrare intensă în care îmi ieşea şi fum din urechi am reuşit să scriu exact asta “un rahat!”. Am început cu un promiţător: “A fire burned happily in the small village square warding bustling villagers against the cold”, doar ca să modific. “The sun was setting down on the first day of spring sending it’s last rays of warm light on the thracian fields” şi după am modificat din nou şi din nou până m-am înnebunit şi am tras un Ctrl+A + Backspace şi am scris pe pagina acum goală: “Un Rahat!”.
Cum naiba în autobuz totul părea că se aşează perfect doar ca să dispară imediat ce am ajuns în faţa unui calculator. Cum de am inspiraţie în autobuz dar când trebuie să înşir cuvintele pe o foaie totul dispare? Îmi simţeam gândurile îndepărtate, cum încercam să le adun cum se pierdeau. Ca o palmă deschisă încercând să reţină apă. Faptul că îmi citeam cărţile în momentele de neinspiraţie nu m-a ajutat deloc. Cum reuşesc aceşti autori să povestească totul cu farmec şi fără nici un efort? Propoziţiile lor având o simplitate atrăgătoare cu un mesaj clar. Totul legându-se armonios, natura desfăşurându-se în toată frumuseţea ei, sentimentele şi gândurile personajelor aşezate la picioarele cititorilor, pagina numărul 735 fidelă mesajului din pagina numărul 1. Şi când te mănâncă în fund să te compari cu autori recunoscuţi nu-i de mirare că povestea mea amărâtă pare de rahat.
Dar să nu credeţi că mă dau bătut, o să scriu această poveste. Chiar dacă îmi ia un an întreg, o să o termin! Şi am să o scriu frumos, nu o să o public până nu e rahat turcesc. Dar probabil vă întrebaţi ce legătură are titlul acestei postări cu frustrările mele. Ei bine Canada e minunată pentru că, dacă sunteţi ca şi mine, om responsabil şi nu vă aruncaţi dolarii prin cluburi, pe ţigări, droguri sau cazinouri, vă trataţi locul de muncă cu seriozitate şi respect puteţi ca şi mine să aveţi mici drame fără importanţă asupra unui hobby care nu interesează pe nimeni. Lux ce în România nu ni-l permitem, problemele existenţiale de acolo ocupând mai mult timp şi atenţie. Şi cum altfel v-aş fi determinat să citiţi un articol de 3 pagini despre problemele mele neinteresante? Lucru pentru care îmi cer la final umil iertare.
5 comments:
lasa prostiile si scrie cum parcurgi drumul pana la servici, ce vezi in bus, cum iti par oamenii de pe srada, cum e cerul si apa si copacul din fata casei pentru ca atunci cand esti spontan este mult mai interesant si macar eu te citesc cu placere chiar daca mai faci greseli de ortografie pe care eu le trec cu vederea (cu greu) pt. ca imi place stilul tau spontan. scrie firesc despre tine pt. ca scrii binisor si lasa fictiunea literara ca daca vrem sa citim fictiune poate ne apucam sa citim un roman dulceag. spor. si sa stii ca in limba romana cuvintele care au 2 i se aud clar nici nu trebuie sa stii multa gramatica.
Greselile de ortografie nu am cum sa le evit desi folosesc un software sa mi le corecteze si sa imi bage si virgulitele pe unde trebuie din pacate isi ia si lumea in cap si modifica dupa placerea lui multe cuvinte. Mai editez pe ici pe colo da in final folosesc programul pentru ca mie lene sa editez :P As vrea sa scriu mereu despre ce mi se mai intampla in Canada dar in afara de iarna viscol si frig nu e nimic de raportat. In final vreau sa ti multumesc ca ma urmaresti in ciuda neajunsurilor mele, Dumnezeu stie ca sunt multe :)
nu am vrut sa fie un repros suparator.te inteleg pt. ca si eu am o deficienta in a retine cifre. nu sunt in stare sa retin nici cati bani am in buzunar :). in alte domenii mintea mea merge inca bine.
si sa stii ca te citesc pt. ca nu scrii rau. dupa cum vezi si la mine lenea-i mare si nu ma mai deranjez sa folosesc majuscule dar nu pot renunta la ortografie. chat-urile ne-au stricat pe toti :)). iti doresc integrare usoara si pt. ca simt ca ai nostalgii ramanesti iti sugerez sa socializezi cu comunitatea romaneasca din toronto. oricum ar fi ea tot poate fi un bun surogat de romanica.
Nu m-am suparat, stiu ca am defecte multe, sa mi neg slabiciunile ar fi o aroganta prosteasca si daca nu as fi dispus sa fiu criticat atunci nu as mai scrie. Incerc sa ma adaptez si sa compensez tocmai de aia mi-am downloadat program sa mi corecteze balariile. Oricum ce am retinut cel mai mult din comentariu tau a fost ca scriu binisor si chiar mi-a inseninat ziua. Pentru asta si ca ma citesti iti multumesc din toata inima :)
cu placere
Post a Comment