Aiureala de Marti

Am ajuns la concluzia că eu în Canada sunt ca un copil. Mă uit la oamenii din jurul meu, cu fascinaţie, când îşi sună ba companiile de asigurări ba băncile cu probleme ce par de adulţi. Tot timpul cu întrebări savante despre un produs sau altul ori făcând comparaţii între pachetele disponibile, tot timpul căutând câte un “deal” fie că e la pachetul de telefonie mobilă sau pur şi simplu la carnea de porc vândută de No Frills. Aceşti oameni mari se agită mereu, au mereu probleme de rezolvat, oameni de sunat. Eu în schimb nu am astfel de complicaţii, viaţa mea e de o simplitate maximă. Nu am 15 carduri în portofel, am doar un card de debit şi o carte de credit pe care nu o folosesc pentru că sunt fan al reclamelor Interac. Nu am 3 abonamente de telefonie mobilă ca uni oameni, de fapt nu am nici unul, i-am făcut lui Laurie un abonament cu MobiliCity că era cel mai ieftin doar 24 de Cad pe lună, fără internet ori alte nebunii doar pachetul basic, ca să comunice oricând cu familia. Asta pentru că mândra mea e şi mai zgârcită decât mine, până să vin eu în Canada folosea o bălărie numită Magic Jack (telefonie prin internet) şi nici măcar nu avea telefon mobil. Şoc să trăieşti în secolul ăsta şi nu ai telefon mobil dar aşa e ea mai specială, eu o iubesc oricum. Aşa că după ce am convins-o cu chiu cu vai de utilitatea unui telefon mobil am fost să îi cumpărăm unul. Am achiziţionat un samsung galaxy mini, de ăla ieftin de care ea a fost încântată, mai ales că ea a sărit de la no phone la smart phone. Desigur puteam să mi deblochez telefonul meu, să mi scot Vodafone-ul şi să bag noul abonament de la mobili city, dar atunci mă gândeam că o să mi fac şi eu un abonament şi încă aveam roamingul activat ca să vorbesc cu familia în România (asta până ce au plătit vreo 700 Ron într-o lună pentru roaming). Abonament în Canada nu mi-am făcut nici până acuma pentru că, tristeţe, nu am nici un prieten în Canada pe care să sun, telefonul meu meu fiind acum donat în fiecare zi lui Laurie să se joace Candy crush saga în drum spre muncă. În timp ce eu mă angrenez în activitatea mea preferată de “people watching” în autobuz. Ea nu se poate juca pe mini galaxy-ul ei pentru că bateria e cam najpa şi are ecranul mai mic decât telefonul meu. Deci de când am ajuns în Canada din buzunarele mele au dispărut pachetele de ţigări cu brichetele aferente şi mai nou şi telefonul mobil. Doar portofelul şi un pachet de gumă Five mai sălăşluiesc prin buzunarele mele goale. Într-un cuvânt: Simplitate!

Cutia poştală este şi ea mereu goală deşi eu, paranoic, cotrobăi prin ea în fiecare zi. Doar un alt semn al vieţii simple pe care o ducem. Banca îmi trimite toate prostile online, facturi nu îmi vin niciodată pentru că proprietarul plăteşte tot, singura factură ar fi fost de la MobiliCity da pe aia am făcuto să se plătească singură online deci să nu mă deranjeze. Nici în ziarele cu oferte nu mă uit pentru că fără maşină nu mă pot duce decât la Food Basic, iar acolo ştiu deja toate preţurile la ce mă interesează, când sunt la reducere sau la preţ normal.

La muncă nu am dat nici un telefon în interes personal, mă gândeam odată să o sun pe Laurie să îi zic să mi i-a nişte pastile de răceală că simţeam eu că aş răci. Da m-am luat cu treabă şi am uitat şi nici de pastile nu am avut nevoie. Nu sunt deloc invidios pe oamenii aceştia cu atâtea probleme, îi văd mereu agitându-se, alergând cu un scop. Eu nu am nici un scop decât să mă duc la muncă, să merg acasă şi să o tachinez pe Laurie. Viaţă simplă ca a unui copil, poate doar cu excepţia muncii. Acum mai nou, ne căutăm apartament aşa că o să facem şi noi pasul acela către lumea oamenilor adulţi cu probleme şi facturi în poştă. Nu o să fie prea multe, poate doar curentul cu abonamentul Tv şi internetul. Oricum mă gândeam să le fac şi pe alea să se plătească singurele când le o veni rândul. Să păstrez căsuţa poştală liberă doar pentru scrisorile alea neprevăzute.

 Încerc să fiu mai organizat în Canada decât eram în România, în fiecare vineri mă aşez solemn în faţa calculatorului şi verific contul bancar. Îmi place să mă uit vinerea pentru că atunci sunt plătit, am observat câteva semne de avariţie în mine, îmi place să văd cum ne creşte contul. Deşi nu sunt un avar din acela făţiş care nu cheltuie nimic doar ca să mai pună ceva deoparte, din potrivă, eu, exact ca un copil, îmi place să fiu răsfăţat. Aşa că frecventez restaurante şi cafenele cu Laurie în fiecare weekend. Avariţia mea manifestându-se total diferit. Dacă ies în oraş şi vreau să mă simt bine, nu o să mă uit la preţuri, vreau să comand cea ce doresc fără să fac nici un compromis în speranţa că o să economisesc un dolar. Eu sunt avar prin faptul că evit aceste cheltuieli de oameni mari, prefer să mă pun în imposibilitatea de a le face. Nu plătesc asigurare pe maşină sau benzină pentru că nu am maşină, nu plătesc abonament la sală pentru că mi ard caloriile când merg pe jos în fiecare zi căci nu am maşină. Nu este uşor să mergi 3 staţii de autobuz pe jos prin iarna canadiană doar ca să ţi faci cumpărăturile, câteodată aş vrea să sar într-o maşină şi să fac totul rapid şi confortabil. Dar apoi o să vreau să folosesc maşina mereu chiar şi când o plimbare pe jos nu mi ar strica deloc şi odată şi odată o să fie primăvară şi la noi sau cel puţin aşa sper.

Eu sunt un ameţit, aşa am fost mereu, în România eram mereu certat de taică-miu pentru că aveam “issues” să mă concentrez la cea ce făceam. Şi acum la muncă când trebuie să fac ceva, observ că mintea mea intră pe pilot automat, degetele mele încep să tasteze sarcinile necesare în timp ce o parte a minţii mele fuge în alte zări. Chiar şi când fac ceva incitant, ca de exemplu să scriu pe blog, observ că o parte a minţii o ia cu mult înainte în timp ce pilotul automat are grijă de restul. Mă gândesc cu 5 fraze înainte faţă de cea ce scriu, rezultatul fiind discrepanţe pe care după trebuie să le rezolv. Tocmai pentru că sunt un ameţit apreciez importanţa unor reguli bine determinate care să mă ţină pe un anumit curs. De acea prefer să mi planific existenţa şi să fac lucrurile într-un anumit fel. Ca un cioban care şi ţine oaia pe drumul cel bun, numai că în acest caz eu sunt şi oaie şi cioban. Cea ce nu sună neapărat a compliment mai ales când asociam ciobanii cu oameni fără maniere şi oile cu oameni care nu gândesc pentru ei. Ideea este că prefer să mi creez un habitat care să mă forţeze la obiceiuri sănătoase. Nu tu maşină = mers pe jos= mai puţină burtă = sănătate şi desigur aspect atrăgător. Iar banii economisiţi pe asigurare şi benzină clar nu strică.