Când am împlinit un an de Canada eu eram de fapt în România la nunta frăţiorului meu aşa că mi-am ratat şansa pentru postarea aia interesantă de după un an. Articol în care mi aş fi etalat simţămintele faţă de patria mumă şi cea adoptivă. În care v-aş fi împărtăşit din vasta mea experienţă canadiană acumulată cu sârguinţă timp de un an şi probabil v-aş fi povestit cum m-a plămădit pe mine experienţa emigrării etc. Din fericire mi-am ratat şansa aşa că nu v-am plictisit aiurea. Lecţiile pe care încerca taică-miu să ni le bage în cap de mici copchii se aplică şi în România şi în Canada, oamenii de aici sunt la fel ca şi cei de acasă iar eu am rămas neschimbat. Dacă e o diferenţă între Je de România şi Je de Canada e ca Je de Canada face o supă de pui magnifică. Şi că weekendul viitor dacă o să am timp o să plusez cu o tocăniţă.
Dacă de aniversarea de un an în Canada nu vreau să vă vorbesc în schimb vă voi povesti despre altă piatră de hotar traversată mai recent. Parcă era ieri când tremurând de emoţie am pus pentru prima oară piciorul în biroul Roofmart Melford. Ţin minte şi acum interviul cu Derek, interviu care mi s-a părut un pic ciudat pe moment pentru că eu aveam aşteptări ca în filme şi el nu prea avea niciuna. La interviu când m-am prezentat eram îmbrăcat în cel mai bun costum. Cu lecţia învăţată pe dinafară, influenţat de toate trainingurile la care participasem şi determinat în disperarea mea să mă “vând” cât mai bine. Şi bine m-am vândut! La nici juma de oră după interviu am primit un telefon de la Help Unlimited ca să mi zică că am fost angajat. Tanti de la agenţie era pusă şi pe şotii că m-a întrebat întâI cum m-am descurcat la interviu. Eu în modestia mea i-am zis că excepţional iar ea mi-a răspuns că am dreptate şi că vor să încep cât mai curând.
Un an a trecut de atunci şi nu o să vă mint am avut destule dificultăţi la noul loc de muncă. A fost mai ales dificil în primăvară când după 5 luni de frecat mentă a trebuit să şi muncesc. Eu personal vroiam să intru în pământ de ruşine când după 5 luni eu nu stăpâneam încă jobul. Mi-a trecut însă din ruşine mai ales că greşelile mele au fost mereu minore şi de obicei m-am prins singurel de ele. Mi-a trecut de tot când am văzut ce “bine” se descurcă alţi oameni cu ani de experienţă pe acelaşi job. Recunosc că greşeli minore mai fac şi în ziua de azi dar am învăţat să nu pun la inimă, toată lumea greşeşte şi chiar foarte des. Important e să ţi asumi responsabilitatea şi să înveţi din ele. Vă spun sincer că la început mie era frică de telefon, de fiecare dată când suna îi aruncăm supervizorului o privire lungă ca mâtza din Shrek şi pe bună dreptate după cum reiese din următoarea conversaţie:
Eu: Does it start with S Andy? S from snake?
Andy: Noooo! It starts with F. F from fucking F from fucking.
Astea ne sunt conversaţiile cu unii dintre clienţii noştri asiatici când încercăm să dibuim pe ce stradă îşi vor livrate materialele. Iar dacă înainte eram un pic speriat de bombe acum mă i-au la întrecere cu superviser-ul cine ridică receptorul mai repede şi nu numai. Nu de o singură dată a trebuit să le explic mai marilor companiei pe unde greşesc ca după să văd emailuri cu ideile mele şi creditul lor. Nu că m-ar deranja ba din contră. Atâta timp cât la sucursala noastră merge treaba bine restul numai contează. Şi pot să mă consider norocos că la muncă sunt înconjurat de oameni de treabă cu care mă înţeleg bine. Tot adevărat este că eu sunt singurul care se înţelege bine cu toată lumea. Asta probabil pentru că mie nu-mi cad galoanele când e vorba de muncă. Nu că oamenii sunt leneşi ci orgoliul batel ar Dumnezeu e de vină. Aceeaşi oameni peste tot, în orice birou din lume trebuie să fie cineva mai cu moţ. Eu încerc să nu mă implic în dramele altora, glumesc şi râd cu toată lumea.
Zicea Francisca recent că ei îi place la muncă în Canada că ăştia sunt mai "professional" ca românii. Eu nu îi împărtăşesc opinia, de exemplu un şofer ne povestea astăzi cum a tras el o căcare atât de mare încât a trebuit să se ridice de pe WC ca să-l separe pe rahat de fund. Nu numai că omul a decis a se confidența noua despre mişcările lui intestinale da ne-a tras şi un reenactment. Sunt sigur că şi voi ca şi mine, auzind acestea, aţi fi avut câteva întrebări. Eu de exemplu l-am întrebat dacă ar fi putut să folosească produsul finit ca pe o sabie laser ca în Star Wars. O întrebare care sunt sigur că v-ar fi măcinat şi pe voi. Răspunsul dezamăgitor! Maxim ar fi putut fi folosit ca o măciucă sau un dildo după cum a simţit nevoia să adauge shipperul. Aşa că pentru voi cei din România care vă gândiţi că ajungeţi într-o vreo ţară sofisticată cu standarde ridicate nu vă faceţi griji Francisca munceşte probabil undeva frumos prin downtown. Eu muncesc în Scarberia, locul unde sofisticarea şi profesionalismul se duc să moară.
Nu vreau să rămâneţi totuşi cu impresia că muncesc în vreun loc îngrozitor, din contră. Eu sunt recunoscător pentru jobul pe care îl am. Nu e high end recunosc dar e un loc de muncă onorabil, e acea primă treaptă pe care toată lumea trebuie să o urce. Şi cel puţin la muncă am timp destul încât să mai scriu şi câte un articol pe blog aşa cu întreruperi desigur da calul de dar nu se caută la dinţi.
Dacă de aniversarea de un an în Canada nu vreau să vă vorbesc în schimb vă voi povesti despre altă piatră de hotar traversată mai recent. Parcă era ieri când tremurând de emoţie am pus pentru prima oară piciorul în biroul Roofmart Melford. Ţin minte şi acum interviul cu Derek, interviu care mi s-a părut un pic ciudat pe moment pentru că eu aveam aşteptări ca în filme şi el nu prea avea niciuna. La interviu când m-am prezentat eram îmbrăcat în cel mai bun costum. Cu lecţia învăţată pe dinafară, influenţat de toate trainingurile la care participasem şi determinat în disperarea mea să mă “vând” cât mai bine. Şi bine m-am vândut! La nici juma de oră după interviu am primit un telefon de la Help Unlimited ca să mi zică că am fost angajat. Tanti de la agenţie era pusă şi pe şotii că m-a întrebat întâI cum m-am descurcat la interviu. Eu în modestia mea i-am zis că excepţional iar ea mi-a răspuns că am dreptate şi că vor să încep cât mai curând.
Un an a trecut de atunci şi nu o să vă mint am avut destule dificultăţi la noul loc de muncă. A fost mai ales dificil în primăvară când după 5 luni de frecat mentă a trebuit să şi muncesc. Eu personal vroiam să intru în pământ de ruşine când după 5 luni eu nu stăpâneam încă jobul. Mi-a trecut însă din ruşine mai ales că greşelile mele au fost mereu minore şi de obicei m-am prins singurel de ele. Mi-a trecut de tot când am văzut ce “bine” se descurcă alţi oameni cu ani de experienţă pe acelaşi job. Recunosc că greşeli minore mai fac şi în ziua de azi dar am învăţat să nu pun la inimă, toată lumea greşeşte şi chiar foarte des. Important e să ţi asumi responsabilitatea şi să înveţi din ele. Vă spun sincer că la început mie era frică de telefon, de fiecare dată când suna îi aruncăm supervizorului o privire lungă ca mâtza din Shrek şi pe bună dreptate după cum reiese din următoarea conversaţie:
Eu: Does it start with S Andy? S from snake?
Andy: Noooo! It starts with F. F from fucking F from fucking.
Astea ne sunt conversaţiile cu unii dintre clienţii noştri asiatici când încercăm să dibuim pe ce stradă îşi vor livrate materialele. Iar dacă înainte eram un pic speriat de bombe acum mă i-au la întrecere cu superviser-ul cine ridică receptorul mai repede şi nu numai. Nu de o singură dată a trebuit să le explic mai marilor companiei pe unde greşesc ca după să văd emailuri cu ideile mele şi creditul lor. Nu că m-ar deranja ba din contră. Atâta timp cât la sucursala noastră merge treaba bine restul numai contează. Şi pot să mă consider norocos că la muncă sunt înconjurat de oameni de treabă cu care mă înţeleg bine. Tot adevărat este că eu sunt singurul care se înţelege bine cu toată lumea. Asta probabil pentru că mie nu-mi cad galoanele când e vorba de muncă. Nu că oamenii sunt leneşi ci orgoliul batel ar Dumnezeu e de vină. Aceeaşi oameni peste tot, în orice birou din lume trebuie să fie cineva mai cu moţ. Eu încerc să nu mă implic în dramele altora, glumesc şi râd cu toată lumea.
Zicea Francisca recent că ei îi place la muncă în Canada că ăştia sunt mai "professional" ca românii. Eu nu îi împărtăşesc opinia, de exemplu un şofer ne povestea astăzi cum a tras el o căcare atât de mare încât a trebuit să se ridice de pe WC ca să-l separe pe rahat de fund. Nu numai că omul a decis a se confidența noua despre mişcările lui intestinale da ne-a tras şi un reenactment. Sunt sigur că şi voi ca şi mine, auzind acestea, aţi fi avut câteva întrebări. Eu de exemplu l-am întrebat dacă ar fi putut să folosească produsul finit ca pe o sabie laser ca în Star Wars. O întrebare care sunt sigur că v-ar fi măcinat şi pe voi. Răspunsul dezamăgitor! Maxim ar fi putut fi folosit ca o măciucă sau un dildo după cum a simţit nevoia să adauge shipperul. Aşa că pentru voi cei din România care vă gândiţi că ajungeţi într-o vreo ţară sofisticată cu standarde ridicate nu vă faceţi griji Francisca munceşte probabil undeva frumos prin downtown. Eu muncesc în Scarberia, locul unde sofisticarea şi profesionalismul se duc să moară.
Nu vreau să rămâneţi totuşi cu impresia că muncesc în vreun loc îngrozitor, din contră. Eu sunt recunoscător pentru jobul pe care îl am. Nu e high end recunosc dar e un loc de muncă onorabil, e acea primă treaptă pe care toată lumea trebuie să o urce. Şi cel puţin la muncă am timp destul încât să mai scriu şi câte un articol pe blog aşa cu întreruperi desigur da calul de dar nu se caută la dinţi.
No comments:
Post a Comment