Nu ştiu cum s-a făcut aseară că am deschis eu, pentru prima oară în foarte multă vreme, tembelizorul. De obicei mă uit la televizor doar când aştept să se încarce vreo planşa la jocurile mele şi atunci arunc doar o privire fugară la showurile lui Laurie. Am văzut atâta dramă la Kardashians încât să mi ajungă pentru o viaţă. Noroc că m-a salvat toamna, au început ăştia să bage seriale bune. Dar după cum vă spuneam ieri am deschis şi eu tembelizorul la marea dezbatere pentru postul de primar al oraşului Toronto. O să vă scutesc de detalii pentru că sunt sigur că nu vă interesează. Eu m-am uitat pur şi simplu din curiozitate să văd şi eu o dezbatere la americani. Pentru cei ce nu ştiu, eu am fost odată tânăr şi naiv şi am crezut în naivitatea mea că pot schimba lumea în bine dacă mă înscriu într-un partid. Aşa că m-am înscris la liberali, pentru că toată viaţa m-am considerat un liberal în gândire. Asta şi faptul că taică-miu, liberal înrăit, îmi sponsoriza activităţile. Eu şi tovarăşii Alex & George mergeam la sediul partidului în weekend când nu aveam ore la liceu. Ne beam cafeaua cu tovarăşul Ramzi, fumam vreo 3 pachete de ţigări (sponsorizate de taică-miu fără cunoştinţa lui), jucam licitaţie şi după mai trăgeam şi o filozofală cu tovarăşul Traşcă. De fapt Cătălin nu filozofa el doar ne argumenta logic că el are dreptate şi noi nu şi din toţi oameni pe care i-am cunoscut el este probabil cel mai sincer dintre toţi. De o sinceritate de aia dură că dacă zici vreo prostie o să ţi zică în faţă. Nu pentru că vrea să te insulte ci pentru că vrea să te schimbi şi deşi nu am vorbit cu el de câţiva ani tot timpul o să-l consider unul dintre cei mai buni prieteni pe care îi am deşi nu m-a iertat nici măcar odată.
Dar deviez, asta e problema cu “memory lane” te duce pe alte cărări. De fapt ce vroiam să zic e că trecutul meu politic a alimentat curiozitatea de aseară. Aşa că mi-am belit şi eu ochii la candidaţi cum îşi aruncau cifre şi “facts” de la unu la altul. Dar partea care pe mine m-a marcat cel mai mult din toată dezbaterea a fos când la un moment dat moderatorul le pune o întrebare dificilă. Dacă tot s-a vorbit de ce veţi face, de care vă sunt atuurile ce ar fi să ne ziceţi şi care vă este cea mai mare slăbiciune.
O întrebare extrem de pertinentă zic eu şi aşteptam cu sufletul la gură să aud răspunsul candidaţilor. Cine nu ar fi? Deja vedeam cu ochii minţii cum Doug zice că are o problemă cu controlatul gazelor intestinale în public. Şi Tory că îi place să şi exerseze râsul malefic în cabina de duş. Spre marea mea surpriză lucrurile nu au decurs exact după cum îmi închipuiam.
Primul a fost Doug care a zis ceva în genul: Cea mai mare slăbiciune a mea e pasiunea arzătoare pe care o am pentru acest oraş şi locuitorii săi. La această declaraţie până şi moderatorul, deşi omul profesionist, a ridicat o sprânceană. Cum e pasiunea un defect domnule Ford? Întreabă moderatorul pe un ton grav. Păi ştiţi pasiunea mea pentru locuitorii acestui oraş mă duce câteodată să fiu un pic emoţional, pentru că eu sunt atât de pasionat de Toronto şi pasionat în a salva banii cetăţenilor.
Foarte departe de simfonia băşinilor pe care o întrezăream eu. Olivia Chow nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi ea tot pasionată era dar nu neapărat despre locuitori. Ea era pasionată de cifre, de acele rapoarte ce conţin date importante despre oraşul ei mult iubit. Şi că ea e un pic maniaco obsesivă când vine vorba de a rezolva problemele oraşului. Moderatorul având deja experienţa Doug Ford nu s-a mai mirat şi de “slăbiciunea” lui Chow. Tory nici măcar nu a mai încercat să mascheze atuul în slăbiciune ci a trecut direct la promovarea calităţilor sale.
Inspirat de exemplul candidaţilor pentru primăria oraşului Toronto m-am decis să vă dezvălui, vouă cititorii mei fideli, cel mai mare defect al meu. Este Modestia. Da! Aţi văzut bine. Modestia...
Probabil vă întrebaţi cum e modestia un defect. Mulţi dintre voi, sunt sigur, trăiţi sub impresia că modestia e o calitate dar eu vă asigur că nu este nimic mai departe de adevăr. Luaţi-mă pe mine ca exemplu, eu sunt şi mereu am fost un modest. Întotdeauna m-am subapreciat punând pe alţii înaintea mea în ciuda faptului că eu sunt mai frumos, mai deştept şi nu în ultimul rând mai modest decât ceilalţi. Întotdeauna am fugit de glorie şi am lăsat pe alţii să se scalde în adoraţia semenilor mei când este clar că nimeni nu merită adoraţia lumii mai mult ca mine. Până şi voi cititorii mei suferiţi din cauza modestiei mele. Cum? Vă întrebaţi. Păi nu pot nici măcar să vă spun ce gusturi excelente aveţi din cauză că sunt prea modest.
Dar nu lăsaţi povara modestiei mele să vă afecteze aşa cum nu o las nici eu ci bucuraţi-vă în relevaţia că mâine va fi weekend şi o să aveţi timp de activităţi mai interesante decât să citiţi bălăriile mele.
Dar deviez, asta e problema cu “memory lane” te duce pe alte cărări. De fapt ce vroiam să zic e că trecutul meu politic a alimentat curiozitatea de aseară. Aşa că mi-am belit şi eu ochii la candidaţi cum îşi aruncau cifre şi “facts” de la unu la altul. Dar partea care pe mine m-a marcat cel mai mult din toată dezbaterea a fos când la un moment dat moderatorul le pune o întrebare dificilă. Dacă tot s-a vorbit de ce veţi face, de care vă sunt atuurile ce ar fi să ne ziceţi şi care vă este cea mai mare slăbiciune.
O întrebare extrem de pertinentă zic eu şi aşteptam cu sufletul la gură să aud răspunsul candidaţilor. Cine nu ar fi? Deja vedeam cu ochii minţii cum Doug zice că are o problemă cu controlatul gazelor intestinale în public. Şi Tory că îi place să şi exerseze râsul malefic în cabina de duş. Spre marea mea surpriză lucrurile nu au decurs exact după cum îmi închipuiam.
Primul a fost Doug care a zis ceva în genul: Cea mai mare slăbiciune a mea e pasiunea arzătoare pe care o am pentru acest oraş şi locuitorii săi. La această declaraţie până şi moderatorul, deşi omul profesionist, a ridicat o sprânceană. Cum e pasiunea un defect domnule Ford? Întreabă moderatorul pe un ton grav. Păi ştiţi pasiunea mea pentru locuitorii acestui oraş mă duce câteodată să fiu un pic emoţional, pentru că eu sunt atât de pasionat de Toronto şi pasionat în a salva banii cetăţenilor.
Foarte departe de simfonia băşinilor pe care o întrezăream eu. Olivia Chow nu s-a lăsat nici ea mai prejos şi ea tot pasionată era dar nu neapărat despre locuitori. Ea era pasionată de cifre, de acele rapoarte ce conţin date importante despre oraşul ei mult iubit. Şi că ea e un pic maniaco obsesivă când vine vorba de a rezolva problemele oraşului. Moderatorul având deja experienţa Doug Ford nu s-a mai mirat şi de “slăbiciunea” lui Chow. Tory nici măcar nu a mai încercat să mascheze atuul în slăbiciune ci a trecut direct la promovarea calităţilor sale.
Inspirat de exemplul candidaţilor pentru primăria oraşului Toronto m-am decis să vă dezvălui, vouă cititorii mei fideli, cel mai mare defect al meu. Este Modestia. Da! Aţi văzut bine. Modestia...
Probabil vă întrebaţi cum e modestia un defect. Mulţi dintre voi, sunt sigur, trăiţi sub impresia că modestia e o calitate dar eu vă asigur că nu este nimic mai departe de adevăr. Luaţi-mă pe mine ca exemplu, eu sunt şi mereu am fost un modest. Întotdeauna m-am subapreciat punând pe alţii înaintea mea în ciuda faptului că eu sunt mai frumos, mai deştept şi nu în ultimul rând mai modest decât ceilalţi. Întotdeauna am fugit de glorie şi am lăsat pe alţii să se scalde în adoraţia semenilor mei când este clar că nimeni nu merită adoraţia lumii mai mult ca mine. Până şi voi cititorii mei suferiţi din cauza modestiei mele. Cum? Vă întrebaţi. Păi nu pot nici măcar să vă spun ce gusturi excelente aveţi din cauză că sunt prea modest.
Dar nu lăsaţi povara modestiei mele să vă afecteze aşa cum nu o las nici eu ci bucuraţi-vă în relevaţia că mâine va fi weekend şi o să aveţi timp de activităţi mai interesante decât să citiţi bălăriile mele.
No comments:
Post a Comment