Feed Uncle Tony Pie Day!!!

Nu am crezut niciodată în horoscoape şi alte nebunii de astea, nu de alta dar am întâlnit prea mulţi oameni proşti care aparţin de zodii “inteligente”. Şi nici marea iubire nu am întâlnit-o în vreuna din zilele fatidice anunţate de horoscop. Cea ce mi se potriveşte însă ca o mănuşă e o trăsătură a zodiei gemenilor de care aparţin. Şi NU, nu este duplicitatea, eu sunt un aiurit, trăiesc cu capul în nori nu am nici cel mai mic interes în viaţa altora iar ca să fi duplicitar cere implicare şi pasiune. Cea ce mi se potriveşte însă este afirmaţia că gemenii sunt Pan-ul zodiacului. Când zic Pan mă refer la caracterul Peter Pan nu la zeul grec Pan deşi zeul este sursa personajului. De ce Peter Pan? Pentru că el e tinereţa întruchipată, copilul ce nu vrea să crească. Ăsta sunt eu, mai am puţin şi fac 30 de ani şi totuşi mă comport ca un copil peste tot. La muncă îmi tachinez colegii, ultima ispravă a fost un certificat pentru unul din şoferi în care i-am lăudat competenţele. Printre care şi acel rahat imens despre care vă povesteam anterior. Acasă o enervez pe Laurie, sunt dependent de privirile alea încărcate ce ţâşnesc din ochişorii ei verzi. Şi nimic nu-mi face mai mare plăcere decât să o exasperez pe Maya, nepoata de 4 ani. E ceva magic să vezi unele expresii pe feţele copiilor şi Maya are o figură incredibil de expresivă.
“But Uncleee Tony!!! You were supposed to be counting!!!!” Asta a fost culmea exasperări când în loc să număr la vaţea ascunselea eu am urmărit-o tiptil în schimb pe ea până la locul unde vroia să se ascundă. Şi când a dat să se întoarcă în loc să o vadă pe mătuşa Laurie care trebuia să se ascundă cu ea îl vede în schimb pe unchiul Tony ce trebuia să numere. Nimic nu e mai amuzant decât o lecţie de vaţea ascunselea dată pe un ton serios de către un copil de 4 ani. “Uncle Tony you count and we hide! You have to count first uncle Tony!” Btw dacă aveţi copii care vă exasperează cu cântecul din Frozen “Let it go!” aduce-ţii la mine. După ce o să mă audă pe mine ţipând cântecul ăla cu patos nu o să le mai trebuiască “Let it go!” toată viaţa. De fapt o să aibă coşmaruri de fiecare dată când o să-l audă. De fapt, numai când o să vadă zăpadă şi o să şi amintească cu spaimă de ziua în care Uncle Tony a cântat "Let it go!"
Ideea de bază e că sunt ca un copil, unul ce nu trebuie lăsat nesupravegheat. Ca de exemplu când de ziua recunoştinţei, lăsat singur în bucătăria părinţilor lui Laurie, am observat un calendar în care erau notate onomastici şi alte zile importante. Alegând un weekend liber am pus şi eu următoarea notiţă: “Feed uncle Tony pie day!”. Pentru că dacă îmi place vreo mâncare în Canada atunci este plăcinta lui Janice. Coincidenţa face ca weekendul pe care l-am ales în calendar să pice în această sâmbătă. Şi nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit cu Janice la uşă cu o plăcintă în mână si urarea “Happy feed uncle Tony pie day!” pe buze. Ca să vedeţi dragilor că “crime does pay!” de “Feed uncle Tony pie day!” (cacofonia intended)
Din păcate pentru Janice acest act de bunătate din partea ei a dezlănţuit un monstru. Căci dacă pun mâna din nou pe calendarul ăla o să fie “Feed uncle Tony pie day” every day! Lucru căruia i-am spus şi ei ca răsplată pentru plăcinta delicioasă de cireşe. Şi cu povestea spusă nu-mi mai rămâne decât să vă întreb: Voi ce aţi mâncat bun de “Feed uncle Tony pie day”?

De dupa

Alimentat de energia gliei mioritice la fel ca odinioară Antaeus în Libia, m-am decis să fac nişte schimbări pozitive în viaţa mea. Prima fiind inspirată de bucătăria românească, mai ales de ciorbele noastre care lipsesc cu desăvârşire din bucătăria canadiană (cel puţin din câte am văzut eu) şi fiind adept al principiului: “If you can’t buy it, make it!” m-am apucat şi de gătit. Probabil dacă aş fi găsit o ciorbă bună la restaurantele canadiene gen Swiss Chalet nu m-aş fi obosit dar după vacanţa din România, după ce papilele mele gustative au intrat din nou în contact cu ciorbe de burtă sau pui a la grec am ştiut că nu pot trăii fără ciorbe. Aşa că am intrat pe internet am dat google la reţete şi mi-am belit şi eu ochii pe acolo să găsesc o ciorbă simplă să o pot face şi eu. M-am decis asupra unei ciorbe ţărăneşti de pui, nu neapărat că era cea mai simplă ci pentru că mi se părea mie că e ciorba ce duce cel mai mult a omletă. Genul ăla de mâncare unde arunci tot ce ai prin frigider şi iese ok. Aşa că mi-am notat ingredientele am folosit google translate ca să le şi găsesc în super marketurile din Canada deoarece au denumirile în engleză iar eu nu sunt destul de experimentat să le recunosc din ochi. Lucru trist având în vedere că am fost şi vânzător la aprozar printre numeroasele profesii practicate. Desigur nu am găsit toate ingredientele de pe listă şi nici infrastructura necesară nu era pusă la punct, Laurie neavând 3 oale de ciorbă după cum vroia reţeta ci trebuind să mă mulţumesc doar cu o oală obosită în care făceam eu floricele în weekenduri şi care e probabil de pe vremea războiului. Dar nu am lăsat aceste neajunsuri să stea în faţa ambiţiilor mele culinare. Mai ales că dădusem deja vreo 30 de dolari numai pe ingrediente (din care nu am folosit nici jumătate) şi am precizat doar că am şi sânge de machidon prin vene. Deci mi am luat carnea de pui, am spălat-o sub jet puternic de apă rece, am aruncat-o în oală am turnat nişte apă şi mi-am început ciorba. În timp ce puiu se relaxa bine mersi la foc mic în oală eu tăiam cubuleţe mici de ardei gras, cartofi, morcovi, păstârnac şi pe lângă decojeam nişte roşi si mai culegeam nişte frunze de pătrunjel şi mărar. Ca după orice baie bună impurităţile încep să iasă la suprafaţă şi cum nu vroiam să le şi mănânc a  trebuit să spumez ciorba. Acum pentru cei novici ca mine operaţiunea asta de spumat a ciorbei este de fapt ridicarea unei spume inestetice din oală şi aruncarea ei în chiuvetă. Lucru greu de realizat iniţial pentru neuronul meu aşa că stăteam cu ochii beliţi în monitor să văd cum spumează o tanti ciorba pe youtube. Imaginaţi-vă ce ruşinat am fost să realizez că tanti de pe youtube făcea acelaşi lucru ca şi taică-miu în România când ne gătea zi de zi şi că l-am văzut făcând asta de o mie de ori. Dar pe atunci minţile mele erau prin nori înalţi şi nu la lucrurile pământeşti de bun simţ, gen cum să faci o ciorbă.

După ce puiul fierbea în draci în oală, probabil supărat că nu s-a născut în epoca unde toţi oamenii sunt vegetarieni şi după ce am spumat conştiincios ciorba de îmi rămăsese doar jumate din ea. Asta ca să mi fie învăţătură de minte că trebuie să aştepţi un pic să se facă spuma aia mai consistentă şi că nu orice bulă de aer e spumă ce trebui scoasă din ciorbă. Am început să adaug restul ingredientelor. Acum deoarece, după cum am precizat mai devreme, nu aveam infrastructura sau materialele să urmez reţeta de pe internet m-am decis să urmez alte reţete care aveau puncte similare cu ce aveam eu pe masă. Şi din o reţetă am început să fac vreo 3 mai ales că în unele erau ingrediente care în altele nu erau da pe care eu, bucuros, le aveam în cămară. Într-un final după vreo 3 ore de experimente ciorba mea era “alive”. Avea culoarea roşiatică a sângelui, dată de pasta de tomate şi pentru că era făcută şi după mai multe reţete m-am decis să o numesc Frankstein Soup aka ciorba omletă. Acum nu vreau să mă laud dar a ieşit super OK! Laurie a mâncat cu plăcere, eu am mâncat cu plăcere şi în trei zile numai era nici un strop din primul meu experiment culinar.

Încurajat de marele meu succes în bucătărie am decis să fac şi câteva investiţi căci nu poţi să faci “artă” fără sacrificii (observaţi modestia da?) aşa că mi-am luat de la Walmart o oală nouă mai mare (dacă tot mă chinui 3 ore la ea măcar să mănânc o săptămână) şi câteva alte ustensile pe care Laurie nu le avea gen lingura aia babană cu multe găuri de cules spuma. La prima ciorbă m-am chinuit cu o lingură normală şi de aia am aruncat juma de ciorbă. Deoarece oala nouă era mult mai babană şi pentru că eu am folosit cam acelaşi cantităţi ca şi data trecută ciorba numărul doi a ieşit mai mult supă. Fiind mult mai slabă ca prima dar totuşi comestibilă şi delicioasă şi până la urmă decât deloc merge şi o supă. Tot inspirat de bucătăria românească am tras şi o mămăligă acum 2 weekenduri, am fript nişte carne de porc cubuleţe am aruncat peste mămăligă şi capodopera culinară numărul 3 a luat naştere. Deşi ca să fiu sincer mămăliga mi-a ieşit cam apoasă probabil trebuia lăsată mai mult la foc.

Bucătăria nu este singurul teren pe care am repurtat victorii, sunt mândru să raportez că şi sănătatea mea a primit un bonus de când m-am întors în Canada. M-am decis să mai fac câţiva paşi în căutarea armoniei spirituale şi cum un spirit sănătos are nevoie de un corp sănătos mi-am luat bicicletă să fac mişcare. Fiind la câţiva kilometri de muncă dar trebuind să schimb 2 autobuze şi pierzând 50 de minute din care majoritatea aşteptând în staţie m-am decis că e timpul pentru un alt mijloc de transport. Aşa că m-am dus la Canadian tire şi mi-am luat o ieftineală de mountain bike la 160 CAD fără taxe. Practic nici cea mai ieftină bicicletă din magazin dar nici prea departe. Cu tot cu accesoriii m-a ajuns la vreo 250 de CAD, investiţie pe care eu sper să o recuperez din preţul abonamentului pe care l-aş fi plătit dacă aş fi luat autobuzul şi care nu e de neglijat (130 CAD). Ideea e că dacă pedalez două luni la muncă mi-am scos investiţia, dacă bag 3 luni deja sunt pe plus cu vreo 130 de dolari. Până acuma deja am o lună de când tot pedalez la muncă şi înapoi deci bicicleta e pe jumătate plătită şi sunt mândru nevoie mare de acest lucru.

În acest caz e bine câteodată să fii naiv aşa cum sunt eu. Şi mă refer la faptul că nici nu mi-am bătut capul că o să fie greu să pedalez până la muncă şi înapoi sau că o să pedalez 50 de minute numai la deal sau că eu habar nu am despre viteze la o bicicletă sau cum să o întreţin etc. Nu! Eu doar m-am uitat pe google am văzut că cică ar trebui să fac doar juma de oră şi cu asta basta. I-am zis mândrei că o să mi i-au bicicletă la care ea a aprobat din toată inima şi asta a fost. Că eu mai aveam un pic şi mi dădeam sufletul pedalând la ditamai dealul cu viteza a şaptea e partea a doua. Dacă ştiam cât de greu e nu aş mai fi cumpărat-o şi aş fi stat relax cu autobuzul. Dar odată investiţia făcută şi eu având sânge de machidon a trebuit să-mi scot banii înapoi aşa că în fiecare zi mă urc pe bicicletă îmi pun o melodie rock în cască şi îmi rup picioarele şi fundul ca să-mi scot banii înapoi. Pe lângă faptul că economisesc nişte bani mă menţin în formă şi câştig şi nişte timp, pe bicicletă realizând un timp mai bun faţă de autobuz. Desigur, ca orice lucru, există şi câteva neajunsuri, primul fiind că mă doare fundul. Mă doare curul atât de tare de zici că am scăpat săpunul în închisoare. Al doilea că mă dor mâinile, toată greutatea îmi stă în încheieturile de la mâini şi până m-am obişnuit cât de cât mă opream din 5 în 5 minute ca să mi frec încheieturile şi mai sus menţionatul fund. Al treilea neajuns e că pe ploaie trebuie să i-au autobuzul aşa că mai trebuie să tai din “economiile” pe care le fac. Al patrulea e că Laurie văzându-mă pe mine cu bicicletă nu putea să nu aibă şi ea deci am mai spart 250 de dolari şi pentru ea. Ca să amortizez şi bicicleta ei mai trebuie să pedalez încă vreo 2 luni deci fundul meu o să sufere până în noiembrie. Partea cea mai rea e totuşi că acuma mândra vrea să şi scoată bicicletă la plimbare şi cum singură nu se duce fundul meu trebuie să sufere şi în weekenduri abuz, nu numai în timpul săptămâni. Yay for me!

Şi ghiciţi ce, în nici două săptămâni am reuşit să distrug o pedală. Lucru ce nu mă miră, pedala fiind făcută dintr-un plastic de căcat şi eu având 100 de kile. Norocul meu e că Ray e biciclist avid aşa că mi-a făcut cadou două pedale din aluminiu ce promit că o să mă ţină o veşnicie. Tot el m-a dotat cu o cheie universală pentru bicicletă ca să pot face reparaţi oricând, m-a învăţat să-mi folosesc vitezele ca să nu mă omor pedalând la deal cu viteza cea mai mare şi mi-a arătat câteva chestii pe care altfel ar trebui să le ghicesc eu în mod dureros. Să nu credeţi totuşi că Ray a făcut chestiile astea din bunătatea inimi. Nu! El speră că o să mă transforme pe mine în partenerul lui de drum şi că o să mi petrec weekendurile pedalând prin păduri. Evident încă nu mă cunoaşte îndeajuns de bine încât să realizeze că eu sunt un om leneş.

În weekend-ul lung de pe patru am fost şi noi la plajă pe lacul Simcoe. Părinţii lui Laurie au binevoit să ne plimbe cu maşina până acolo şi astfel am bifat şi prima plajă în Canada. Până acuma neavând plăcerea să înot în vreo apă canadiană excluzând doar apa din cadă desigur. Lacul cu apă dulce este imens dar nu prea adânc trebuind să mergi mult până ajungi la un nivel acceptabil. Apa era curată şi ne sărată deci adio ochii iritaţi. Singurul neajuns al plajei e că nisipul avea foarte multe pietre deci trebuia călcat cu grijă şi pe mal dar şi în apă. Plaja era frumos amenajată cu mese de picnic în apropiere unde am halit nişte sandwişuri delicioase a la Janice, terenuri de volei ball unde câţiva tineri ne amuzau cu eforturile lor şi băi publice unde nu trebuia să plăteşti şi care erau bine îngrijite nu ca focarele de infecţie pe care le avem noi în Constanţa. Overall m-aş duce din nou acolo, soarele canadian nu arde prea tare deci te poţi bucura mai mult timp de el, apa este ok şi cu compania adecvată ai reţetă unei zile perfecte. Relaxarea de la Lacul Simcoe ne-a prins extrem de bine după agitaţia din România. 

Cam atâta am de povestit momentan aşa că vă las să vizionaţi câteva poze şi vă doresc un weekend extraordinar.

De sambata

E în sfârşit sâmbătă, e weekend, e libertate. Un miros îmbietor de cafea îmi umple dimineaţa. Nu orice cafea, nu Tim Hortons, nu Selection sau vreo ieftineală, ci LavAzza pentru că e sâmbătă. Am muncit din greu o săptămână întreagă, mi-am făcut datoria, acum e timpul meu, timpul să mă răsfăţ!
Arunc nişte ouă în tigaie, bag cartofi la cuptor, prepar nişte şunculiţe. Micul dejun al campionilor! Deschid calculatorul intru pe pro fm clasic rock. Boxele bubuie, sunca sfârâie în tigaie, e weekend. Nu mă uit la vreme azi, mi-am făcut cumpărăturile de ieri, sâmbăta e pentru relax. Cafeaua e gata! Nişte lapte, puţină miere şi am perfecţiune lichidă. Întorc ouăle şi sunca, încă puţin şi se rumenesc şi cartofii, sunt de aia crocanţi de la McCain. D-abia aştept! Intru un pic pe facebook, mă bag la un candy crush saga, şunca miroase incredibil. Cartofii sunt gata, pun ouăle deasupra cu o bucată de brânză galbenă, sunca de un aur perfect stă pe lângă în farfurie. Am şi ceva salată de ieri.
Las facebook ul în pace, planşa din candy crush saga e deja frustrantă şi nu vreau să-mi fac draci degeaba, doar e sâmbătă. Mă aşez pe canapea cu farfuria în mână. Nu aprind televizorul. Nu se merită! Laurie face câteva exerciţii fizice, aşa că mă uit la ea, o admir în linişte în timp ce mi înfund arterele cu grăsimea micului dejun deşi numai mic nu e. Nu contează doar e weekend, o să ard destule calorii în timpul săptămânii când o să îngheţ de frig în timp ce fug ca un nebun să prind vreun autobuz. Muzica din boxe e în tandem cu starea mea de spirit. Încep să mă mişc în ritm cu muzica în timp ce mi înfulec cartofii.
Telefonul ţipă. Mă sună prietenul Georgescu din Anglia pe facebook, a făcut 90 de lire ducând un tip din Fareham în Londra. Mi se laudă că bea o cafeluţă în stil londonez. Eu că o beau acasă în stil torontian. Cine s-ar fi gândit uitându-se la noi cum fumam împreună pe treptele liceului, palmând ţigările să nu ne vadă profesorii, bând cafea de 1 Ron de la dozator, că după 10 ani unu o să fie în Toronto şi altul în Londra?
Ne promitem să ne vedem la vară, când venim în Constanţa că se însoară frate-miu. Mare motiv de petrecere şi bucurie. Cumnata îmi trimite poze cu rochia de mireasă, arată superb. Frate-miu nu ştie, cică el nu are voie să vadă rochia. Aşa că îl tachinez cu un: "Surprize! Surprize!" când mă întreabă.
Începe să mi placă facebook ul, vorbesc cu mătuşa din Spania, mai vorbesc cu un prieten din Constanţa. Mai aflu veşti şi bârfe şi timpul trece. Mă apucă un pic melancolia. Încă vreo trei luni până la nuntă, până îmi revăd prietenii şi familia. Dar e sâmbătă aşa că mi trag o palmă şi mi revin. Nu o palmă reală ci una de aia psihologică. Am aşteptat o săptămână întreagă să vină şi ziua asta, când pot să mă relaxez şi să mă bucur de viaţă. E o prostie să mă gândesc la ce nu pot avea. Timpul trece şi o să vină şi vara când o să văd pe toată lumea.
Aşa că dau muzica mai tare, citesc ce a mai scris lumea pe blog uri, trag un gât serios de cafea şi las sâmbăta să mă ia în primire.

De Zahar

A fost odată ca niciodată un imigrant român ce trăia în congelatorul numit Canada. Şi din păcate pentru el în acest weekend foarte scurt, împins de către foame, a trebuit să iasă în iarna Canadiană ca să şi cumpere cele necesare. Zic din păcate pentru că erau -15 grade cu vânt puternic şi ninsoare abundentă. Nu ca cele -3 grade din România de care toată populaţia se plânge. Învelit în 15 straturi de haine (un strat pentru fiecare grad cu -) cu un ghiozdan în spate şi un cărucior în braţe am pornit determinat către Food Basic. Trebuie să menţionez că de fiecare dată când trebuie să mă duc la cumpărături mă apucă o boală subită numită “chiar trebuie?” simptomele manifestându-se prin găsirea altei ocupaţii. Din păcate proviziile împuţinate nu mi au dat cale de întoarcere de data asta.
Cu listuţa în mână şi instrucţiuni precise de la Laurie să cumpăr alimente “healthy” am înfruntat vremea vitregă de afară. Nu ştiu cum se face că vântul în Canada bate mereu din faţă de parcă e pornit să te congeleze până la măduva oaselor. Autobuzul în weekend nu este o soluţie. Poţi să aştepţi şi 40 de minute Duminica ca să vezi luminiţele albastre. Împins de frig şi vânt am străbătut cele 3 staţii de autobuz până la food basic în timp record.
În magazin alte motive de frustrare. Aţi încercat vreodată să cumpăraţi “healthy”? Şi când zic asta nu mă refer la cât mai puţine calorii sau cât mai puţine grăsimi săturate, asta e deja pentru avansaţi. Eu pur şi simplu vroiam ceva fără atâta zahăr. La muncă stau 9 ore şi deşi am o pauză de masă tot mai am nevoie de câte o mică gustare. Iar de când am venit în Canada mi-am promis să fiu mai atent cu ce mănânc. Mai ales că Laurie îmi aruncă mereu priviri pline de înţeles când mănânc prea multe prostii. De parcă nu ea a fost cea care a devorat toate chipsurile de acu două săptămâni. Dar cu vocea ei melodica îmi tot zice "Someone should eat more healthy!" Ce practic se traduce în trebuie să mănânci toate prostiile cu gust de iarbă. Aşa că mă uit la etichete să văd ce conţin gustările pe care le cumpăr. Răspunsul? Zahăr! Tone de zahăr! Plantaţi de zahăr! Nu e de mirare că din ce în ce mai mulţi oameni sunt diagnosticaţi cu diabet la cantităţile industriale de zahăr ingerate.
De ce atâta zahăr? Ei bine deoarece ne plac produsele dulci. Şi marile companii alimentare ştiu acest lucru. Ne îndoapă cu zahăr ca să fim dependenţi de produsele lor. Până acum credeam că dacă nu beau Coca Cola sau Pepsi şi nu înghit prea multe prăjituri sunt “safe” dar nu e chiar aşa. Batoanele cu cereale, iaurturile cu fructe, pâinea cea de toate zilele. Toate pline cu zahăr. Problema e că aceste companii sunt atât de ticăloase încât mai toate aceste produse sunt prezentate ca şi “healthy”. Mesaje cu 0 Calorii, 0 grăsimi însoţesc aceste produse. Întregi recitaluri despre beneficiile cerealelor integrale şi aşa mai departe. Toate ca să ascundă faptul că doar 4 felii de pâine consumate pe zi şi o femeie a depăşit cantitatea de zahăr recomandată zilnic.
Iar dacă credeţi că puteţi scăpa de zahăr citind ingredientele produsului vă înşelaţi. După ce am citit câteva bloguri pe internet am văzut că zahărul poate să aibă şi alte denumiri care să scape unui consumator neinformat. Ca de exemplu: zahărul brun; sirop de zahăr; zahăr pudră; dextroză; fructoză; glucoză; concentrat de suc de fructe; zahăr alb; miere; lactoză; maltoză; sirop de malţ; melasă; sucroză; sirop.
În engleză: molasses, sucrose, xylitol, hydrogenated starch, galactose, honey, fruit juice concentrate, brown sugar, high fructose corn syrup, inverted sugar maltose, turbinado sugar, glucose, maple syrup, polyols, sorghum, dextrose and dextrin.
Dacă sunteţi ca mine şi vă uitaţi la etichete ca să vedeţi cantitatea de zahăr din produs ei bine producători mai au o mică capcană. Cumpăraţi un pachet de biscuiţi, pe pachet scrie doar 5 grame de zahăr. Nu-i mult vă ziceţi, cât un pliculeţ de zahăr pe care îl pun în cafea. Problema e că acele 5 grame de zahăr nu e pentru pachetul întreg ci pentru doar trei sau patru biscuiţi. Mă uit chiar în acest moment la un pachet pentru patru biscuiţi (30 grame) consum în acelaşi timp 10 grame de zahăr. Cât zahăr e într-un pachet de biscuiţi de 200 grame? Aproape dublu faţă de doză recomandată pentru un adult, 66 de grame. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la sucurile noastre preferate. Cantitatea afişată nu e pentru toată sticla de 2l ci doar pentru un pahar.
După ce am petrecut aproape 2 ore în magazin nu am găsit vreun produs care să nu aibă ba prea mult zahăr sau prea multă sare. Singurul beneficiu din întreaga experienţă e că acum nu mă mai sperie grăsimile. Până la urmă vin dintr-o zonă unde la ţară se mânca slănină în fiecare zi de iarnă şi oameni sunt bine sănătoşi. Deci nu i grăsimea de vină. Aşa că fetelor lăsaţi ifosele şi mâncaţi nişte slănină afumată că nu ştiţi ce pierdeţi.
În final nu am găsit nici un produs care să nu aibă zahăr în el. Până şi chipsurile sau supele la conservă au zahăr. Aşa că am cumpărat mai multe fructe şi legume în speranţa că astea or fi mai sănătoase. O să încerc să mănânc mai puţină mâncare procesată şi mai multă mâncare gătită, deşi nu sunt un bucătar prea bun, dar până la urmă nevoia e mama învăţături.