Weekendul ăsta chiar am ieşit din rutină în stil mare. Temperaturi primăvăratice, soare strălucitor şi o excursie cu trenul pentru un eveniment social. Deşi am călătorit vreo două ore, o oră cu metroul ca să ajungem la union station şi încă o oră cu trenul spre marea mea surprindere nu am ieşit nici măcar din GTA. Imensitatea oraşului fiind alt lucru cu care încă nu m-am obişnuit, poate dacă aş fi locuit în Bucureşti nu ar fi fost o mare diferenţă dar prin comparaţie Constanţa e ca un ţânţar pe fundul unui elefant.
Motivul pentru care ne am plimbat cu trenul a fost să onorăm o invitaţie făcută de o prietenă apropiată de a lui Laurie de a participa la botezul băiatului ei. Pe care coincidenţă îl cheamă şi Antonio. Plimbarea cu trenul a fost fermecătoare deşi nu am văzut decât zone industriale şi doar foarte puţin din lacul Ontario. Trenurile de aici sunt foarte confortabile, nici nu le simţi cum rulează pe şine. Habar nu am ce viteză au da cred că făceau mai mult decât 100 km/h. Mă uitam la maşinile de pe autostradă şi le depăşeam deci mergeam destul de repede deşi eu aveam impresia că d-abia se mişcă. Destul de diferit faţă de trenurile CFR pe care le frecventam când mă duceam în tabără când eram tânăr şi neliniştit. Trenuri care aveau totuşi farmecul lor, ţin minte cu stăteam mereu pe coridoare cu capul pe geam uitându-mă fascinat la peisajele montane. Matahala scrâşnind din toate încheieturile pe un zgomot ritmic de ta-ga-dam ta-ga-dam. Nu m-am mai plimbat de curând cu trenurile CFR, toate vizitele în Bucureşti le am făcut cu autobuzul, care era cel puţin până acum 8 luni mai fiabil, dar mă mănâncă să mai dau o tură cu personalul deşi probabil o să mi lungească călătoria cu câteva ore.
În Oakfield sau Oakville, nu ştiu exact cum îi zice, am văzut câteva cartiere foarte frumoase. În Scarborough unde stau eu casele sunt plictisitoare aici în schimb se vede că stau oameni mai înstăriţi. Casele seamănă mai mult a vile, cartierele arată mai îngrijite. Casa unde am stat pentru o noapte era veche de 100 de ani şi era destul de interesantă. În România, vechiul nu este foarte apreciat din contră aruncăm tot ce este vechi pentru că zicem că ne facem de ruşine cu vechiturile. În Toronto e diferit, tot ce este vechi este “antique” deci apreciat, gazda noastră ne a spus că nici nu poate să facă prea multe modificări la casă din cauză că primăria încearcă să-i păstreze aspectul cât mai fidel. Până şi masa pe care ne ţinem noi calculatorul arată că ceva ce trebuie tăiat şi băgat să ardă în sobă dar încearcă să îi zici asta unui Canadian. Laurie mai că mi-a luat capul când i-am sugerat să ne luăm un birou nou, cea ce înseamnă că trebuie să folosesc ceva tact când ne mutăm şi să scap accidental masa pe nişte scări abrupte. A nu se înţelege că Nu sunt de acord cu moda canadienilor de a păstra mobila veche pentru farmecul ei ci doar urăsc masa pe care îmi ţin calculatorul.
În ziua de duminică împreună cu gazdele noastre am purces spre biserica unde micul Antonio a fost botezat şi primit în rândurile creştinilor de pretutindeni. A fost pentru prima oară când am pus piciorul într-o biserică canadiană şi chiar mi-a plăcut. Sunt diferenţe majore între bisericile ortodoxe şi bisericile de pe aici. Una din diferenţele care a atins o coardă sensibilă pentru mine a fost prezenţa scaunelor în biserică. Bisericile ortodoxe sunt făcute să arate umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu. Deci trebuie să stai în genuchi ore în şir ca să ţi arăţi umilinţa. De ce şi ar dori un Dumnezeu iubitor şi milostiv să vadă milioane de oameni în vârstă cum îşi distrug genuchii prin biserici? Nu cred că un Dumnezeu atotputernic care poate să vadă în inimile oamenilor are nevoie de noi ca să îngenunchem doar ca să vadă că într-adevăr îl slăvim. Cred că ar fi mai interesat să vadă că suntem într-adevăr oameni buni şi că prin faptele noastre ne iubim aproapele. Desigur asta e părerea mea, poate greşesc.
Până şi slujba a fost foarte diferită, un cor de copii foarte talentaţi au cântat câteva imnuri de slăvire iar preotul (aicea minister) a ţinut o slujbă foarte interesantă. În loc să citească acelaşi pasaj din biblie până nimeni numai ascultă ci doar aşteaptă să se termine plictisiţi slujba, preotul ne-a vorbit despre "noroi". După ce ne a povestit despre o minune pe care Isus a făcut-o cu ajutorul noroiului, omul foarte inteligent, a dat-o pe filozofie şi a încheiat cu un mesaj foarte puternic. Un fel de “don’t judge”, nu o să intru în detalii să vă explic mesajul pastorului pentru că nu pot să îl redau fidel. Chestia este că m-a pus pe gânduri, în loc să stau în genuchi aşteptând să se termine slujba ca să mi frec picioarele amorţite, stăteam pe scaun şi ascultam în schimb fascinat ce ne spunea omul.
La intrare în biserică un domn în vârstă ne-a dat şi o cărţulie cu cântece pe care întreaga adunare le-a cântat, până şi eu am cântat câteva note deşi am cântat mai încet ca să nu dau dureri de cap oamenilor sau să sparg vitraliile biserici. O altă diferenţă majoră faţă de bisericile noastre a fost faptul că nu există nici o pictură pe pereţi. În afară de o cruce mare pe peretele din faţă nu există nimic altceva. Nu tu chipuri de sfinţi şi îngeri pe pereţi sau icoane cu Sf Maria şi Isus. În schimb biserica degaja un aer modern prin prezenţa microfoanelor şi a unui ecran imens unde puteai urmări imagini cu nişte tineri din comunitate care s-au dus în New Orleans ca să ajute în reconstrucţia oraşului împreună cu Habitat for Humanity.
Botezul în sine a fost scurt, un cântec, câteva vorbe, câţiva stropi de apă pe capul lui Jude, câteva poze şi gata botezul. După ne am dus la un restaurant grecesc pe nume Colosus ca să sărbătorim. În ciuda numelui, în “colosul” grecesc d-abia aveam loc. Restaurantul intrând perfect în norma restaurantelor torontiene cu scaune doar pentru juma de fund şi mese minuscule făcute parcă pentru hobiţi şi nu pentru adulţi. Mâncarea a fost delicioasă, mi-am comandat un souvlaki de porc care a venit cu cartofi pilaf şi salată totul presărat cu brânză feta. Mi-a lipsit foarte mult brânza noastră aşa că m-am îndopat ca un purcel cu brânză feta.
După ne am luat rămas bun de la gazdele noastre ne am urcat în tren şi ne am îndreptat spre casă. Cea ce nu am realizat până luni e că “colosul” ne-a mai dat un “cadou”, o mică infecţie toxico alimentară de toată frumuseţea ce ne-a ţinut azi toată ziua în pat.
Motivul pentru care ne am plimbat cu trenul a fost să onorăm o invitaţie făcută de o prietenă apropiată de a lui Laurie de a participa la botezul băiatului ei. Pe care coincidenţă îl cheamă şi Antonio. Plimbarea cu trenul a fost fermecătoare deşi nu am văzut decât zone industriale şi doar foarte puţin din lacul Ontario. Trenurile de aici sunt foarte confortabile, nici nu le simţi cum rulează pe şine. Habar nu am ce viteză au da cred că făceau mai mult decât 100 km/h. Mă uitam la maşinile de pe autostradă şi le depăşeam deci mergeam destul de repede deşi eu aveam impresia că d-abia se mişcă. Destul de diferit faţă de trenurile CFR pe care le frecventam când mă duceam în tabără când eram tânăr şi neliniştit. Trenuri care aveau totuşi farmecul lor, ţin minte cu stăteam mereu pe coridoare cu capul pe geam uitându-mă fascinat la peisajele montane. Matahala scrâşnind din toate încheieturile pe un zgomot ritmic de ta-ga-dam ta-ga-dam. Nu m-am mai plimbat de curând cu trenurile CFR, toate vizitele în Bucureşti le am făcut cu autobuzul, care era cel puţin până acum 8 luni mai fiabil, dar mă mănâncă să mai dau o tură cu personalul deşi probabil o să mi lungească călătoria cu câteva ore.
În Oakfield sau Oakville, nu ştiu exact cum îi zice, am văzut câteva cartiere foarte frumoase. În Scarborough unde stau eu casele sunt plictisitoare aici în schimb se vede că stau oameni mai înstăriţi. Casele seamănă mai mult a vile, cartierele arată mai îngrijite. Casa unde am stat pentru o noapte era veche de 100 de ani şi era destul de interesantă. În România, vechiul nu este foarte apreciat din contră aruncăm tot ce este vechi pentru că zicem că ne facem de ruşine cu vechiturile. În Toronto e diferit, tot ce este vechi este “antique” deci apreciat, gazda noastră ne a spus că nici nu poate să facă prea multe modificări la casă din cauză că primăria încearcă să-i păstreze aspectul cât mai fidel. Până şi masa pe care ne ţinem noi calculatorul arată că ceva ce trebuie tăiat şi băgat să ardă în sobă dar încearcă să îi zici asta unui Canadian. Laurie mai că mi-a luat capul când i-am sugerat să ne luăm un birou nou, cea ce înseamnă că trebuie să folosesc ceva tact când ne mutăm şi să scap accidental masa pe nişte scări abrupte. A nu se înţelege că Nu sunt de acord cu moda canadienilor de a păstra mobila veche pentru farmecul ei ci doar urăsc masa pe care îmi ţin calculatorul.
În ziua de duminică împreună cu gazdele noastre am purces spre biserica unde micul Antonio a fost botezat şi primit în rândurile creştinilor de pretutindeni. A fost pentru prima oară când am pus piciorul într-o biserică canadiană şi chiar mi-a plăcut. Sunt diferenţe majore între bisericile ortodoxe şi bisericile de pe aici. Una din diferenţele care a atins o coardă sensibilă pentru mine a fost prezenţa scaunelor în biserică. Bisericile ortodoxe sunt făcute să arate umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu. Deci trebuie să stai în genuchi ore în şir ca să ţi arăţi umilinţa. De ce şi ar dori un Dumnezeu iubitor şi milostiv să vadă milioane de oameni în vârstă cum îşi distrug genuchii prin biserici? Nu cred că un Dumnezeu atotputernic care poate să vadă în inimile oamenilor are nevoie de noi ca să îngenunchem doar ca să vadă că într-adevăr îl slăvim. Cred că ar fi mai interesat să vadă că suntem într-adevăr oameni buni şi că prin faptele noastre ne iubim aproapele. Desigur asta e părerea mea, poate greşesc.
Până şi slujba a fost foarte diferită, un cor de copii foarte talentaţi au cântat câteva imnuri de slăvire iar preotul (aicea minister) a ţinut o slujbă foarte interesantă. În loc să citească acelaşi pasaj din biblie până nimeni numai ascultă ci doar aşteaptă să se termine plictisiţi slujba, preotul ne-a vorbit despre "noroi". După ce ne a povestit despre o minune pe care Isus a făcut-o cu ajutorul noroiului, omul foarte inteligent, a dat-o pe filozofie şi a încheiat cu un mesaj foarte puternic. Un fel de “don’t judge”, nu o să intru în detalii să vă explic mesajul pastorului pentru că nu pot să îl redau fidel. Chestia este că m-a pus pe gânduri, în loc să stau în genuchi aşteptând să se termine slujba ca să mi frec picioarele amorţite, stăteam pe scaun şi ascultam în schimb fascinat ce ne spunea omul.
La intrare în biserică un domn în vârstă ne-a dat şi o cărţulie cu cântece pe care întreaga adunare le-a cântat, până şi eu am cântat câteva note deşi am cântat mai încet ca să nu dau dureri de cap oamenilor sau să sparg vitraliile biserici. O altă diferenţă majoră faţă de bisericile noastre a fost faptul că nu există nici o pictură pe pereţi. În afară de o cruce mare pe peretele din faţă nu există nimic altceva. Nu tu chipuri de sfinţi şi îngeri pe pereţi sau icoane cu Sf Maria şi Isus. În schimb biserica degaja un aer modern prin prezenţa microfoanelor şi a unui ecran imens unde puteai urmări imagini cu nişte tineri din comunitate care s-au dus în New Orleans ca să ajute în reconstrucţia oraşului împreună cu Habitat for Humanity.
Botezul în sine a fost scurt, un cântec, câteva vorbe, câţiva stropi de apă pe capul lui Jude, câteva poze şi gata botezul. După ne am dus la un restaurant grecesc pe nume Colosus ca să sărbătorim. În ciuda numelui, în “colosul” grecesc d-abia aveam loc. Restaurantul intrând perfect în norma restaurantelor torontiene cu scaune doar pentru juma de fund şi mese minuscule făcute parcă pentru hobiţi şi nu pentru adulţi. Mâncarea a fost delicioasă, mi-am comandat un souvlaki de porc care a venit cu cartofi pilaf şi salată totul presărat cu brânză feta. Mi-a lipsit foarte mult brânza noastră aşa că m-am îndopat ca un purcel cu brânză feta.
După ne am luat rămas bun de la gazdele noastre ne am urcat în tren şi ne am îndreptat spre casă. Cea ce nu am realizat până luni e că “colosul” ne-a mai dat un “cadou”, o mică infecţie toxico alimentară de toată frumuseţea ce ne-a ţinut azi toată ziua în pat.
2 comments:
Din descrierile tale si film, asta e biserica catolica toata ziua. Exact la fel arata bisericile catolice din Romania.
Numai ortodocsii sunt grandomani si impoptoneaza biserica si parazitii in sutana, iar pe turma o pedepseste sa stea in genunchi.
Nu stiu exact daca biserica era catolica cred ca era mai mult baptista ca era ceva de genul "United church" si popa nu era imbracat in negru cu guler alb ca la catolici, oricum subscriu la cea ce ai spus. Marea majoritate din preoti de la noi sunt niste paraziti cer bani sa renoveze biserica de la batrani naivi da ei au mertane in parcare.
Post a Comment