Despre cum am primit bani ca nu m-am accidentat si cum dragonul a stat ascuns

Nu prea povestesc în general de pe la muncă că nu prea am ce să zic, eu frumos şi deştept am numai succese, doar la salariu nu prea se vede. De fapt mint, am primit o mărire prin aprilie, dar fiind atât de nesemnificativă nu m-am obosit să o precizez până acuma. Dacă s-a întâmplat ceva notabil a fost faptul că firma a decis să ne premieze pentru faptul că nu ne am accidentat în timpul datoriei cu un card la Walmart în valoare de 100 de dolari. Suma nici prea mare, nici prea mică m-a îndemnat să fac o achiziţie pe care vroiam de mult să o fac şi anume un aparat foto.
E digital, ieftin, a venit din China şi m-a costat cu tot cu SD card, husă şi taxe vreo 200 de dolari. Cadou de ziua mea ce mi l-am făcut singurel deoarece mândra mea a decis să mi dea în dar doar o felicitare şi aia restantă de Sfântul Valentin când după ce a cumpărat felicitarea a lăsat-o în şifonier timp de 3 luni incompletă în timp ce eu am stat vreo 3 ore la birou să îi fac felicitare hand crafted. Equal rights!!! Ţipă E-ul interior, dar în final nu-i bai că ziua ei este după a mea şi ce a semănat o să şi culeagă.
Weekend-ul trecut am avut şi prilejul să folosesc noua jucărie deoarece o colegă de a lui Laurie s-a măritat. Partea interesantă e că mireasa este chinezoaică şi eu nu am fost până acuma la o nuntă de chinezi. Chef iniţial nu prea aveam deoarece în weekendul respectiv trebuia să mi celebrez şi ziua de naştere şi eu numai ştiam cum să îmi împart timpul între funcţiunile sociale la care trebuia să participăm şi nevoile casei. Dar optimist din fire mi am zis că o să fie mişto la nuntă şi că o să se merite toată tevatură, deja îmi închipuiam un dragon în roşu cu negru atacând mireasa iar mirele cu vreo doi lei galbeni sărind în apărarea ei. Un scenariu destul de plauzibil zic eu şi care mi ar fi oferit multe oportunităţi să fac nişte poze reuşite. Dar, după cum şi titlul precizează, dragonul nu şi a făcut apariţia şi toată nunta a fost trist de plictisitoare. Discursuri peste discursuri, nişte jocuri interesante doar pentru cei câţiva participanţi şi doar 20 de minute de dans (până am plecat noi).
Mâncarea a fost ok, am gustat pentru prima oară un fel de supă de homar cu dovleac iar tatăl miresei a insistat să servească învitaţii cu nişte carne de porc în ambalajul original (şoric) gătită tradiţional. Lui Laurie nu i-a plăcut, mie  da. Singură picătură autentica chinezească pe lângă carnea de porc a fost o rochie roşie pe care mireasa a purtat-o şi care arăta exact ca şi costumul lui Chun Li.
Mireasa şi mirele mi au făcut o impresie bună, comeseni noştri au fost amabili şi am încercat să legăm nişte conversaţi peste muzică tare pe care nu dansa nimeni. De fapt după ce s-a burduşit toată lumea cu mâncare d-abia atuncea s-a dat invitaţia la dans. Schimbare totală faţă de nunţile din România unde dansezi mănânci dansezi mânaci. Eu şi cu Laurie am onorat din plin invitaţia deşi nu suntem fani Gangnan Style sau LMFAO. După 20 de minute ringul de dans era gol şi toată lumea se înghesuia la o cabină foto unde puteau să şi facă poze cu diverse accesoriii comice. Am încercat şi noi să ne facem loc dar fără nici un folos aşa că am renunţat la idee.
Un moment interesant într-o seară fără evenimente notabile a fost o conversaţie interesantă cu un domn care mărinimos ne a dus până acasă din Vaughan noi fiind în continuare fără maşină. Tipul a fost şi în România prin Bucureşti şi am schimbat impresii despre situaţia geo politică din Balcani şi despre oameni în general. I am explicat omului că cea ce mă încântă pe mine în Toronto e diversitatea oamenilor şi cum graniţele rasiale ce există peste tot în lumea asta par să dispară în Toronto. Ca să vă dau un exemplu, la nuntă la care am participat, cuplul fericit era de origine chineză dar invitaţii erau de toate naţiile şi culorile. Toţi au stat la aceeaşi masă, nu ca culori diferite nu ca naţii diferite ci ca oameni.
Poze nu am făcut prea multe că nu aveam la ce, am rugat un comesean să ne facă totuşi o poză pe care vroiam să vă o arăt dar nu am primit aprobare de la mândră, că ei nu-i place cum a ieşit. I-am explicat despre libertatea presei dar aş fi avut mai mult succes aruncând munţi în mare decât să o urnesc pe ea după ce s-a hotărât să se încăpăţâneze.
Weekendul s-a terminat pe o notă pozitiva când duminică, la celebrarea treceri mele într-un nou deceniu, a izbucnit cea mai tare luptă cu baloane din istoria mea. Lucru mare având în vedere că istoria mea e deja de trei decenii. Adulţii au devenit mai copii decât copiii şi baloanele zburau din cap în cap. Eu fiind o ţintă mai mare am fost clar dezavantajat dar zic că m-am achitat bine de datorie, singura rană fiind una abdominală de la prea mult râs. Uni dintre adulţi au devenit prea agresivi şi chiar au trişat. Cum se trişează la o luptă cu baloane? Păi când nici nu te mai oboseşti să arunci balonul ci îl foloseşti ca o măciucă atunci clar trişezi.
Am apucat să testez un pic şi aparatul ieri la o mică plimbare nocturna rezultatul mai jos. 

We call him Auggie

In Romania part 3

Ştiu! Am întârziat mult cu partea a 3 a din vizita mea în România, dar nu poţi grăbii perfecţiunea cum zic americanii. Şi aşa aş vrea să vă zic şi eu dar din păcate eu sunt prea leneş ca să fiu perfecţionist aşa că motivele mele au fost de altă natură. Am avut o săptămână mai aglomerată la muncă şi colac peste pupăză, filiala la care muncesc eu a fost vizitată în weekend de nişte musafiri nepoftiţi. De ăia care pleacă cu buzunarele pline, în cazul nostru cu camionul plin. Chiar citisem pe blog-ul cuiva că a avut ghinionul de a se afla într-o bancă în momentul unor retrageri neprevăzute şi skiorul ne povestea de împuşcăturile de la Moncton iar acum suntem şi noi loviţi. Din fericire pentru mine, nu a trebuit să trec prin momente terifiante căci noi am fost vizitaţi în weekend, noaptea, când eu probabil dormeam cu băşini la fund. Da totuşi! WTF is happening in Canada? Când citeam documentaţia despre Canada, înainte să vin în Toronto, era cică foarte safe, doar Disneyland avea parcă rata criminalităţii mai mică decât Toronto. În fine pe lângă faptul că a trebuit să fac inventare pe la muncă m-am apucat şi de un joc nou, un mmorpg (RoM) şi de fiecare dată când mă apuc de ceva nou mă dedic 100% până mă plictisesc. Aşa că la muncă am muncit şi acasă m-am jucat deci nu am mai avut timp şi de blog. Dar să revin la vizita din România...
Ultima oară vă povesteam cum obosiţi după o zi plină de plimbări, dansuri pe străzi şi ceremonii ne am întors acasă pentru un duş rapid, o schimbare de ţinută şi repejor fuguţa la restaurant. Recepţia a avut loc la hotelul Del Mar din Mamaia, restaurantul de o eleganţă desăvârşită, foarte frumos decorat pentru nuntă cu bar de fructe, un pepene sculptat şi o fântână de ciocolată, totul arăta incredibil de delicios. Mi-a plăcut şi faptul că era foarte bine aerisit deşi la kilogramele mele 2 ture de restaurant şi eram deja transpirat gen Kevin James care zicea că el transpiră după ce curăţa o portocală.
La intrarea în restaurant, frăţiorul meu şi noua doamnă Arnautu, ne aşteptau cu un pahar de şampanie să ciocnim pentru norocul lor. Norocul lor da şi al meu, că mi am tras o nouă surioară de gaşcă şi dacă dă doamne doamne să câştige ceva la Loto sigur îmi fac şi mie parte măcar de o vilă acolo. După ce i-am felicitat, Laurie şi cu mine ne-am aşezat la masă şi relax, cele patru bătături de la picioarele mele fiind extrem de mulţumite de acest fapt. Mi-am comandat o cafea pentru mine (dormeam în front) şi un gin pentru Laurie şi am tras un ochii la lumea deja aşezată, am tras câteva saluturi din alea de la distanţă în gen mafiot la oamenii pe care i-am recunoscut şi m-am bucurat de faptul că numai trebuia să fac nimic. Lucru ce n-a durat foarte mult, căci nici nu s-au aşezat bine invitaţii pe la mese şi deja formaţia a dat chemarea la dans. Prima oară pentru ginerică şi mireasă desigur, ei având dansul de deschidere. Au ales un vals pentru care au luat chiar şi lecţii înainte şi în ciuda emoţiilor au “încins” ringul de dans încât ieşeau scântei. Mă rog artificiile amplasate pe ring au fost responsabile pentru scântei da asta nu înseamnă că porumbeii nu au dansat extrem de bine în ciuda rochiei voluminoase, a oboseli de pe zi şi emoţiilor aferente.
După ce s-a terminat dansul miriilor, formaţia a dat-o pe macedoneşti căci vorba aia avem sânge de machidon. Şi dai şi joacă şi dai şi saltă picioarele în aer, de ţipau bătăturile după un scaun ca peştele pe uscat după apă. Cum s-a făcut că tocmai eu şi socru mare, care trebuia să ne destrăbălăm cel mai tare, eram şi cei mai accidentaţi nu ştiu. Socrul mare reuşind marea performanţă să facă o întindere urâtă exact în ziua nunţii. Dar în ciuda oboselii, bătăturilor şi întinderilor suferite ne am făcut datoria onorabil. Şi oricum neamul nostru, fără nici o exagerare, e plin de oameni frumoşi aşa că a avut cine să ducă stindardul pe ringul de dans. Verişoarele mele, una îmbrăcată într-o rochie roşie pasională de ziceai că e dansatoare de flamenco şi cealaltă îmbrăcată într-o superbă rochie metalizată au dat dovadă de graţie şi frumuseţe. Verişorul din păcate nu şi a tocit prea mult pantofi pe ringul de dans fiind mult prea preocupat cu starea de bine a domnişoarei de onoare, motivele sale fiind total ne platonice. Surioara mea cu ochii albaştri a avut nevoie de ore bune de convingere că să onoreze ringul de dans cu prezenţa ei încântătoare dar cum sunt încăpăţânat din fire am reuşit într-un final. Papu şi cu maia nu au avut nevoie să vină pe ringul de dans ca să şi facă cunoscută prezenţa ei fiind centrul unui întreg univers. Lali Tase conducea horele cu o mână experimentată sau poate mai bine zis cu un picior experimentat. Mătuşile mele au luminat nunta cu prezenţa lor încântătoare, gaşca de la magazin şi a asumat responsabilitatea de a fi sufletul petrecerii iar prietenii, oameni de spirit, ne-au înfrumuseţat momentele de pauză cu vorbe de duh şi aşa mai departe. Aş mai dori să menţionez că naşul a dansat steagul (un fel de cruce cu 3 mere înfipte în extremităţi) cu multă ardoare iar naşa a luminat audienţa cu zâmbetul ei. Alex şi Alina sunt foarte norocoşi să îi aibă ca naşi. Soacra mică ne-a arătat de unde îşi moşteneşte Alina graţia şi frumuseţea iar surorile ei au făcut un adevărat efort că nunta să iasă extraordinară lucru pentru care le mulţumesc. Sunt atât de mulţi oameni care au înfrumuseţat această nuntă prin prezenţa lor dar din păcate ca să îi menţionez pe toţi ar dura prea mult şi nu vreau să plictisesc pe nimeni. Tot ce pot face e să le mulţumesc pentru prezenţă şi să-mi cer iertare că nu pot să îi menţionez individual.
Mâncarea a fost Ok, Alex şi Alina au ales un meniu tradiţional ce mie mi-a convenit maxim că şi aşa duceam dorul mâncărilor noastre de atâta timp. Formaţia a fost bună deşi am simţit că toată noaptea a fost dominată de hore macedoneşti iar eu unul prefer şi alte genuri care oferă un pic de libertate de exprimare dar aşa e la nuntă. Ce mă bucură e, că deşi eu eram plictisit de horele noastre, pentru Laurie a fost ceva nou şi în stilul ei caracteristic s-a băgat în mijlocul petrecerii fără nici un stres. Recunosc că m-am umflat puţin în pene când lumea o lăuda cât de bine dansează şi mă bucur că s-a distrat mai ales că vizita în România a fost cam stresantă pentru amândoi. În două săptămâni am alergat de nebuni să ne cumpărăm vestimentaţia, toată lumea a fost ocupată cu pregătirile de nuntă şi toată încărcătura emoţională ne-a împovărat un pic. Când vine vorba de familie e mereu complicat iar mândra a trebuit să facă cunoştinţă cu un întreg clan de machidoni în două săptămâni. Dar totul e bine când se termină cu bine şi am fost fericit să o văd dansând cot la cot cu rudele mele. La un moment dat o domnişoară bine dotată şi vocal şi fizic a început să cânte nişte bluesuri aşa că am avut plăcerea să-mi plimb mândra pe ringul de dans.
În programul seri a fost planificat şi dansul găini iar mai nou şi dansul cu mielul, cum se face că eu am fost delegat să dansez cu mielul în cârcă nu ştiu. Ce ştiam e că nu săream în sus de bucurie să am un miel viu în cârcă şi să ţopăi de nebun cu el. Poate dacă aveam câteva sticle la bord mai mergea dar fiind dureros de treaz toată nunta şi cu picioarele protestând la fiecare mişcare am fost în culmea fericirii când Robert verişorul Alinei şi-a luat asupra sa povara mea. Câteva domnişoare frumoase s-au deghizat în ţigănci şi împreună cu o găină jumulită care ţinea tacticos o ţigare în cioc i s-au alăturat lui Robi şi mielului într-un dans nebunesc printre invitaţi. Fiind cu toţi răsplătiţi generos de către spectatori cu bani şi aplauze iar în cazul mielului cu mângâieri duioase. Naşii la final fiind noi posesori ai unui miel speriat iar Robi posesorul unei cămăşi ce mirosea stringent a oaie. S-a furat şi mireasa desigur iar ginerică machidon adevărat s-a târguit o oră întreagă poate poate obţine un preţ mai bun. Au avut şi un tort mare cât casa pe care Laurie l-a lăudat că fiind foarte bun mai ales că de obicei nu au un gust prea strălucit. Iar petrecerea a ţinut până în zori şi probabil că s-ar fi prelungit şi mai mult dacă formaţia ar fi cântat în continuare. Dar toate au un sfârşit inclusiv nunta frăţiorului meu. Invitaţii au pornit spre casele lor pentru o odihnă bine meritată după atâta zbenguit, lucru pe care aş fi vrut să-l fac şi eu cu Laurie doar că am fost însărcinat să duc mielul la magazin şi să-l las în curte deoarece naşii nu se duceau la ţară şi nu puteau să care mielul cu ei. Asta dovadă că e mai bine să te îmbeţi decât să fi treaz şi capabil să conduci. Deci pe la 7 dimineaţa mergeam împreună cu Laurie, sora mea Elena şi mielul în drum spre magazin. Eu şi cu Elena în faţă şi Laurie în spate cu mielul, totul bine şi frumos până ajungem la magazin când constat că nu am cheie de la poartă. Şi cum sunt prea milos ca să arunc mielul peste gard mai ales că avem un lup ciobănesc care l-ar fi făcut pe miel patee şi nu altceva ne-am decis să ducem mielul la apartament să-l lăsăm să doarmă pe balcon până când ne om trezi că să-l ducem la magazin. Zis şi făcut, am luat mielul înapoi în maşină şi dai drumul spre casă. În faţa scării constat că nu am cheie de la interfon. Şi uite aşa se face că stăteam cu Laurie după mine şi cu un miel în braţe la uşa scări înjurând de mama focului. Dau şi sun pe socru mare poate vine şi ne descurcă, dar socrul mare împreună cu ginerică aveau detalii de aranjat după nuntă aşa că nimeni nu avea timp de mine şi de miel. Într-un final, frustrat la maxim pe uşa ce stătea între mine şi patul mult visat, îmi bag muşchiuleţii în acţiune şi cu puţin noroc forţez uşa scări. Odată ajunşi în apartament mă decid să dau mielului lapte de băut că mă gândeam eu că poate îi este sete şi lui după atâta dans, îi fac un culcuş pe balcon şi mă arunc şi eu în pat. Când să adorm şi eu cu Laurie auzim: Baaaaaaaaaaaa!!!
După ce s-a văzut mielul singurel fără oamenii ăia înfricoşători în jurul lui s-a apucat să ţipe după măsa. Baaaaaaaaaaaaa!!! Face mielul pe balcon de trezeşte tot blocul. Taci mielule că te fac friptură!!! Ţip eu la miel din sufragerie. Tace mielul ce tace şi din nou: Baaaaaaaaaaaaa!!! Şi eu: Taciiiiiiiii că te fac ciulama!!!
Într-un final de la atâta oboseală am adormit în ciuda mielului şi ţin pe această cale să îmi cer scuze vecinilor şi pentru uşa scării şi pentru ţipetele mielului. Când m-am trezit am luat mielul şi în ciuda dorinţei mele de al face friptură l-am dus la magazin unde s-a ţinut şi ciorba de potroace. Deci ne am strâns din nou toată familia şi cu cearcăne adânci sub ochii am făcut schimb de impresii. În aceeaşi zi a trebuit să ne facem şi bagajele, avionul nostru fiind a doua zi la 6 dimineaţa. Totul a fost un val vârtej nici nu am avut şansa să ne luăm la revedere de la familie şi prieteni pentru că marea majoritate nici nu se treziseră bine după nuntă iar Alex avea un after party pregătit pe plajă.
Despărţirea de ai mei a fost dureroasă, am simţit un mare gol în stomac când mi-am luat la revedere de la ei şi încă nu mi venea să cred că două săptămâni au trecut deja. Dar aşa e viaţa azi eşti într-un loc mâine în altul. După un zbor lung cu escală în Istanbul am ajuns în sfârşit în Toronto unde eram aşteptaţi de părinţii lui Laurie, ajunsesem acasă. După ce am trecut pragul apartamentului am tras o cină şi un duş rapid şi ne am prezentat omagiile patului. După un somn bine meritat de 11 ore a început ceasul să sune şi subsemnatul se trezea cu chin să se ducă la muncă.
M-a mâncat în cur să le zic colegilor din filială despre dansul cu mielul şi că am dus mielul acasă şi am şi ajuns ţinta tuturor glumelor pentru vreo 3 săptămâni. Să zicem doar că: Baaaaaaaaaa!!! A fost înlocuit cu: Steeeefaaaaan!!! 
Şi uite aşa am încălecat pe o sa şi v-am povestit aventura mea din România. O să pun şi poze de la nuntă în curând când o să le primesc de la al meu frăţior. Până atunci have a nice weekend!

In Romania part 2

Trebuie să recunosc că a fost distractiv să-mi plimb mândra pe toate străzile prăfuite ale satului, mai ales că ea părea mai fascinată de coteţe şi grajduri decât eram eu odinioară de coloşii lor de sticlă şi oţel. Iar aromele emanate de respectivele grajduri sunt imbatabile, miros autentic de ţară şi nu altceva. Numai zic că o mătuşă după ce i-a făcut mândrei cadou un ditamai buchetul de flori culese din grădină, ne-a mai aruncat în traistă şi vreo 15 ouă de ţară. Combinate cu o brânză de oaie veritabilă luată de la ţâţa oii şi am tras a doua zi o omletă straşnică. Şi că tot veni vorba de mâncare bună, la tata acasă: sarmale în viţă de vie şi ciorbă de pui a la grec, la mătuşa: sarmale în varză murată şi creveţi, la bunici: friptură la cuptor, la magazin grătar, la frati-miu clătite, la Cazemata ceafă de porc şi ciorbă de burtă. Numai spun că nunta a început de vineri cu un fel de mini party unde din nou ne-am îndopat cu tot felul de mâncăruri grase şi dulciuri. Doar alergătura bezmetică pe care am făcut-o în două săptămâni mi-a ţinut burta la cote rezonabile. Numai la câte drumuri am făcut prin mall-uri şi am dat jos vreo 20 de sarmale. O excursie până la dentist m-a lăsat chinuit şi fără poftă de mâncare dar cu un zâmbet impecabil. Doamna doctor deşi o doamnă extrem de cumsecade deţine locul întâi în clasamentul femeilor care m-au făcut să sufăr. Dar care are totuşi mulţumirile mele sincere că m-a primit în regim de urgenţă şi nu m-a lăsat să plec de pe scaunul torturi până nu mi-a rezolvat toate problemele la doar o fracţiune din preţul dentiştilor din Canada. După vizita la dentist am tras tare la curăţenie să terminăm apartamentul pentru nuntă iar vinerea eram pe scări cu baxuri de Cola în braţe urcând patru etaje (no fcking elevator). După vreo 20 de du-te vino pe scări nu a mai rămas nimica din caloriile pe care eu le depozitasem în 2 săptămâni de mâncat în România.

Şi sincer, nu ştiu cum se face că eu şi cu Laurie, practic singurii nefumători din toată Constanţa, am făcut vreo 5 drumuri la magazin ca să cumpărăm ţigări. Nu că m-a deranjat prea mult drumul (deşi erau 4 etaje de urcat la întoarcere) era chiar un motiv perfect ca să o i-au pe Laurie şi să evadăm pentru vreo 15 minute. De ce aveam nevoie de evadare? Ei bine vineri seara tot clanul Arnautu s-a întâlnit la tata acasă pentru coacerea unui colac sau turtă (încă nu ştiu ce era). Şi când clanul Arnautu îşi dă întâlnire volumul are doar o setare şi aia este foarte tare. Oameni inteligenţi şi pasionali, noi, cei din neamul Arnautu ne încingem repede în discuţii şi cu cât e subiectul mai interesant cu atâta e volumul mai mare. Imaginaţi-vă deci o sufragerie plină la refuz cu oameni ţipând uni la alţi, râzând şi gesticulând la fiecare vorbă şi într-un colţ o domnişoară din Canada uitându-se cu ochii mari cât cepele la cea ce poate părea, pentru un observator ce nu cunoaşte limba, un conflict în toată regula. Atât de gălăgios îmi este clanul că îi auzeam de la parter când mă întorceam cu ţigările în braţe. Mă crede şi Laurie acuma că eu chiar nu ţip la ea când mi se ridica vocea, sunt doar angrenat în discuţie. A fost dificil pentru ea să înţeleagă că noi suntem un neam mai volatil, suntem pasionali, ne aprindem repede ca spirtu. Familia ei e total opusă, oameni liniştiţi, ce ţin totul în sinea lor. La noi îţi zice lumea totul în faţă nu scapi cu o băşină trasă pe ascuns, tot te “miroase” careva.

După petrecerea de vineri seara, ce s-a încheiat târziu, ne-am băgat la somn pentru câteva ore scurte căci la 7 dimineaţa eram cu toţii în picioare în fervoarea pregătirilor de nuntă. Nici nu m-am încheiat bine la nasturi că deja suna lumea la interfon, primul a fost lăutarul, după şoferul maşinii, apoi au venit cei trei fotografi cu sculele după ei, rude, prieteni etc. De iarăşi numai era loc în apartament.

S-a început cu tradiţionalul bărbierit al mirelui, practic l-am dat cu puţină spumă pe faţă şi ne am tras în poze. În momente ca astea mă mănâncă în fund să fac ceva prostesc, ca de exemplu să pun o tonă de spumă pe faţa frăţiorului meu, dar pentru că era deja îmbrăcat în costum şi era ziua cea mare mi-am ţinut impulsurile sub control. După am făcut vreo 50 de poze la foc rapid de mă simţeam ca pe covorul roşu. Deşi trebuie să recunosc eram un pic crispat la început, eu ca eu da ginerică uitase deja să mai zâmbească, (probabil îşi dăduse seama că numai era cale de întoarcere). Câteva “Zâmbeşte ginerică că te duci la nuntă!” din partea publicului canadian aka Je, a readus zâmbetul pierdut pe buzele mirelui. După ce ne-am tras destul în poze că deja mă dezmorţisem bine şi o dădeam în posturi Fashion Tv şi nu altceva, am coborât jos, am încins o horă în mijlocul străzii că aşa e frumos, ne-am urcat în maşini şi fuguţa la naşi care sunt din Plopeni. 50 de kilometri mai târziu mâncam la naşi, ne tragem din nou în poze, încingem o horă pe strada plină de găinaţ de gâscă că suntem doar la ţară şi pornim spre Constanţa să luăm steagul. Luăm steagul dansăm în stradă, facem poze şi mergem spre mireasă, ajungem la mireasă facem poze, mâncăm, dansăm, luăm mireasa şi fugim la starea civilă.

La starea civilă linişte de mormânt în timp ce tanti judecătoarea îndrugă nişte bălării cum statul român protejează familia and bullshit. Yeah right! Îmi ziceam în sinea mea, de aia fuge toată lumea în afară, de bine ce ne protejează şi ne încurajează statul român. În fine nu vreau să critic patria mumă acuma, important e că pe o voce un pic sugrumată de emoţie au zis porumbeii "DA!" în faţa judecătoarei. La sărutul de după nu a mai fost nici o emoţie ba chiar se cam lungea încât şi judecătoarea glumeaţă le-a zis că mai au timp de pupături şi după. Aşa mai da ginerică, chiteam eu în sinea mea.

După cununia civilă am pornit cu tot alaiul spre biserică pentru ceremonia religioasă. Biserica “Sfântul Mina” este o biserică superbă din lemn pe malul lacului Tăbăcărie, un loc ideal pentru nunţi, confirmat şi de numărul mare de mirese ce băteau potecile din jurul ei. Până să intre alaiul nostru în biserică preoţii au executat deja vreo 3 nunţi la foc rapid. Eu şi cu Laurie am profitat de ocazie să bem un suc la una din numeroasele terase de pe malul lacului şi să ne mai odihnim picioarele.

Cununia religioasă a fost momentul cu cea mai mare încărcătură emoţională, până şi eu, cel poreclit “Şarpele” de propria bunică, fiindcă am sângele rece şi tot m-am emoţionat. Deşi adevărul este că eu nu am sânge rece de şarpe ci sunt doar prea aiurit ca să înţeleg ce se întâmplă pe moment. În timp ce toată lumea reacţionează la un eveniment eu încă încerc să desluşesc ce se întâmplă. Sau poate vă păcălesc şi eu de fapt chiar am sânge rece şi calculat de geniu malefic şi vă îndrug minciuni că sunt aiurit ca să nu vă prindeţi! You will never know! Bwhahahahahaha!

Dar ca să revenim, toată lumea era emoţionată la lacrimi, până şi eu “şarpele” plesneam de mândrie şi bucurie să-mi văd fratele la altar şi ţineam o lacrimă în colţul ochiului. Să numai spun că taică-miu era numai lacrimi pe umărul meu şi soacra mică suspina şi ea încetişor în timp ce preoţii îi dădeau înainte cu doamne miluieşte. Şi cum îi puneau preoţii o coroană pe capul lui Alex mă gândeam câtă bucurie şi fericire ar fi fost pe chipul mamei şi bunicii mele să-l vadă acum ginerică. Mai ales că Alex a fost mereu copilul nebunatic al familiei, dacă era vreo prostie executată pe undeva puteai să fi sigur că era şi coada lui frate-miu sau a verişoarei Alina pe acolo. Taică-miu tot îi zicea: “Ah să te văd odată însurat şi la casa ta!”. Şi iată că acum aveam prilejul să-l şi vedem însurat. They grow up so fast!!! *sniffles sniffles*

După ce şi-au spus “Da!” am ieşit din biserică pentru şi mai multe poze, am avut chiar şi nişte porumbei dresaţi pe care câţiva invitaţi i-au aruncat în aer. Obosiţi fizic şi emoţional după cununia religioasă ne am îndreptat spre casă unde am mâncat repede, am tras un duş, mi-am schimbat costumul iar Laurie şi a schimbat rochia de pe zi cu o superbă rochie de mătase albastră şi am fugit la restaurant.

In Romania part 1

Aş fi vrut să încep cu o concluzie: Duminică 6 dimineaţa, eu îmbrăcat la 4 ace cu un miel în braţe şi cu Laurie după mine, trăgând de uşa de la scară de la care nu aveam cheie şi pe care într-un sfârşit o deschid cu forţa. Dar nu e ăsta sfârşitul, concluzia a fost marţi dis de dimineaţă când mă târâim pe jumătate adormit la muncă. Unde am fost întâmpinat de către Sonny, unul dintre şoferii noştri, cu un “Hey you made it back from the war torn country!” Dap i made it back. Îmi beau cafea de căcat şi vă scriu aceste rânduri.
Hai să încep totuşi cu începutul, ne-am îmbarcat spre România pe ruta Montreal-Frankfurt-Bucuresti. Am ştiut imediat că am ajuns în spaţiul aerian Românesc când uitându-mă pe geamul avionului am observat dispariţia drumurilor asfaltate şi a câmpurilor agricole frumos delimitate din celelalte ţări şi înlocuirea lor cu maidane şi drumuri prăfuite de piatră. În aeroport, fratele, viitoarea cumnată (deşi eu am adoptat-o ca şi soră de foarte mult timp) şi vărul mă aşteptau deja. Nici nu am făcut 2 paşi în România şi deja ţara mumă îşi făcea simţită prezenţa prin domnişoare cochete şi sumar îmbrăcate cum numai la noi în ţara găseşti, gropi în asfalt şi juma de câine maidanez spulberat pe carosabil. În drum spre Constanţa am luat-o pe centura Bucureştiului. Arogant le explic rudelor cum “noi” în Canada avem autostradă cu 8 benzi pe un singur sens nu bălăria asta de centură cu o singură bandă pe care trebuie toată lumea să o împartă. Deşi arogant nu este chiar politic corect, dezamăgit ar fi mai bine spus. Dezamăgit că noi o naţie cu o istorie de 2000 de ani suntem surclasaţi de o ţară formată acum 3 veacuri din vagabonzii Europei. Şi să mă ierte canadienii pentru exprimare căci frustrarea e cea ce m-a împins la alegerea cuvintelor. Dezamăgit că vin din altă ţară şi trebuie să admit că ne este superioară.
“Acolo e civilizaţie!” asta e concluzia la care ajungem cu toţii deşi şi asta e incorect spus căci şi în România e o civilizaţie dar de altă natură. E greu să explici cum este Canada faţă de România şi cu cât petrec mai mult timp în Canada cu atât mie mai dificil să explic diferenţele. La început era mai simplu să explic acum mie mai greu. Poate pentru că m-am adaptat vieţii de aci şi numai sunt uşor impresionat. Văd unele diferenţe dar le procesez diferit. În Canada străzile sunt est-vest şi nord-sud în România sunt de toate formele doar mărimea e aceeaşi (prea mici pentru nevoile oraşului). În Canada nu o să vezi maşina parcată pe trotuar în România nu o să vezi parcare. România are câini şi mâţe, Canada are veveriţe. Toronto are fast food-uri peste tot în Constanta cafenele cochete sunt la putere. Când stai pe lac şi îţi bei cafeluţa uiţi repede de părţile negative ale României şi parcă nu îţi vine să creezi că ai putut părăsi această ţară. Dar nu-i panică doar 10 minute de vorbă cu un taximetrist şi realitatea îşi face simţită prezenţa. Înţeleg de ce România e fermecătoare pentru mulţi, domnişoare frumoase peste tot, cafenele elegante, cluburi, distracţii şi tentaţii la fiecare pas. Asta e România celor cu bani, România săracilor e diferită, e ţara unde factura de la întreţinere nu te lasă să dormi noaptea unde salariul nu ţi ajunge niciodată şi viaţa e o luptă de supravieţuire. Unde uni oameni îţi zâmbesc în faţă da te înjură pe la spate şi stresul e la cote maxime. Diferenţa între Canada şi România? Lipsa stresului, nu o să vorbesc în numele altora ci doar pentru mine. Eu în Canada nu sunt stresat, am o viaţă liniştită şi sunt fericit, restul e apă de ploaie.
Din păcate în această scurtă vacanţă chiar nu am avut timp mai de nimic, am fost super ocupaţi şi nu prea am avut şansa să ne relaxăm. În loc să o las pe Laurie să şi cumpere singurică o rochie pentru nunta din Canada, m-am gândit eu că e mai bine ca mândră să şi cumpere rochiţa din România ajutată de consilieri mai experimentaţi decât mine. Că nu cumva să ne facem de râs că nu ne îmbrăcăm şi noi ca restul lumi şi mă gândeam eu, că or să fie şi preţurile un pic mai mici. M-a mâncat în cur şi nu altceva, din două săptămâni scurte ne-am petrecut vreo 3 zile prin mall-uri căutând mândrei rochii, pantofi şi accesorii. După a trebuit să mi i-au şi eu încă o cămaşă, curea şi cravată ca să fiu stylish. Am făcut atâta shoping ca până şi femeile erau exasperate. Mare performanţă!
După, fuguţa la croitor, la coafor, la manichiură, pedichiură, machiaj, pensat şi alte nebuni. Pentru că mândra nu parleşte româneşte m-am dus şi eu traducător. Şi pentru prima oară în 29 de ani Je şi-a tras manichiură. Curiozitatea m-a împins spre acest act nebunesc şi nici că o să mi mai fac altă dată. Prea te zgârie şi te râcâie şi chiar nu e fun deloc să te prezinţi la muncă cu unghi lucioase. Dar a fost nunta frăţiorului meu aşa că nici un sacrificiu nu a fost prea mare. Mi-am râcâit unghiile, mi-am pensat sprâncenele care iniţial arătau mai degrabă a sprânceană, am mers atât de departe încât am lăsat-o şi pe o tanti să mi invadeze intimitatea nasului cu o foarfecă. Toate acestea în numele frumuseţii.
De distracţie nu prea am avut timp, în afară de faptul că am "evadat" şi noi la plajă o singură dată şi că am făcut câteva opriri pe la cafenele în expediţiile noastre de shopping.

 Nici cu marea majoritate a prietenilor nu am avut şansa să mă întâlnesc şi ţin să îmi cer scuze. Nu e că nu mi-e dor de voi ci că nu am avut timp. Două zile din aceste două săptămâni scurte le am petrecut pe traseul Constanţa - Plopeni, unde am fost înţepat de o viespe de două ori în timp ce conduceam şi ale cărei înţepături le simt şi acum. Plopeni-ul e satul bunicilor şi mamei mele. E locul unde îmi petreceam vacanţele de vară, de primăvară şi crăciunul. E locul unde împreună cu fratele meu şi verişori mei alergam pe dealuri şi cauzam probleme. Unde "împrumutam" iapa vecinilor şi ne petreceam ziua prin cireşi. Şi locul unde sunt îngropate două femei care mi-au modelat viaţa prin a lor şi care vor fi mereu prezente în gândurile mele. Pentru tine mamă dragă şi bunică scumpă îmi doresc să existe un rai unde să vă pot vedea încă odată.
Am vrut ca Laurie să vadă aceste locuri de unde vin, casa unde am copilărit (deşi a fost distrusă de hoţi) grădina de unde culgeam căpşuni deşi acum era invadată de burieni şi dealurile pe care le colindeam. Tot aicea am fost în vizită la câteva din rudele noastre unde cineva s-a ales cu câteva flori.