7 Luni de Canada

Mai sunt câteva zile şi subsemnatul o să împlinească 7 luni de când a pus pentru prima oară piciorul în Canada. Când a trecut jumătate de an habar nu am, timpul trece peste toţi. Parcă a fost ieri când am luat prima gură de aer canadian şi totuşi constant că această ţară m-a schimbat. Că e în bine sau în rău? Că mă făcut oare mai înţelept? Mai experimentat? Oi avea o mentalitate diferită acum? Nu ştiu să mi răspund la aceste întrebări dar o să fie interesant să caut răspunsurile. Cea ce pot să vă spun e că am pierdut din inocenţa de la început. Când mă miram de toate lucrurile, când totul era nou şi interesant ca un puzzle gigant ce trebuia explorat şi rezolvat. Acum am jumătate din puzzle deja făcut. Am răspunsul la întrebările ce îmi bântuiau începuturile. Multe din temerile mele şi ale lui Laurie şi au găsit naşul şi au fost în mare parte nefondate. Golul acela din stomac când am sărit în necunoscut, nodul din gât când te gândeşti la cei mai rău. Senzaţia că roller coasterul o să sară de pe şine. Toate au dispărut.

Simt puternic această lipsă. De parcă acea frică şi nerăbdare să ţi testezi limitele făcea totul diferit. De parcă culorile oraşului erau mai puternice iar aerul mirosea a electricitate. Orice început e un pic înfricoşător. Iar nimic nu te face să simţi că trăieşti cu adevărat ca frica. A nu se înţelege frica care o descriu cu teroare ci mai degrabă imaginativă un cal de curse. În faţă este pistă, alături este competiţia. Electricitatea trece prin animale şi oameni. Muşchii sunt arcuri încordate gata să ţâşnească în orice clipă. Senzaţia acea de anticipare ce te umple cu energie, îţi goleşte stomacul şi deodată auzi BUM! Un tunet şi pornesc. Aerul umple plămânii flămânzi. Energia stocată din muşchi arde cu intensitate. Iar sudoarea acoperă cal şi călăreţ. Golul în stomac dispare odată cu efortul nebun de a da tot ce e mai bun din tine, de a parcurge distanţa, de a trece linia de finish. Acea frică de a da greş, de a nu ţi realiza visul care te împinge să dai totul.

     Să dus acea frică şi îi simt lipsa. Dar golul lăsat în urma acelei frici l-am umplut cu alte simţăminte. Am trecut într-un fel finishu, şi acum pot să fac ceva ce în România e mai greu. Să trăiesc! Numai sunt nori întunecaţi pe cerul meu. Pot să mă opresc şi să miros trandafiri. Ce o să fie o să fie. Ce a fost mai greu a trecut şi acum e timpul să mă bucur de viaţă. Îmi place libertatea, pot să mă dedic visurilor mele, simt că pot să devin acel om care am vrut să fiu dintotdeauna. Sunt fericit în Canada. E o ţară minunată. Să nu credeţi totuşi că nu o să o critic. Sau că nu voi face comparaţi. Nu sunt genul de imigrant care o să declare că a găsit raiul pe pământ. Nu vreau să fac în ciudă celor rămaşi acasă că eu o duc mai bine fiindcă sunt în Canada. Cunosc prea mulţi români în România care o duc mai bine material decât mine. Eu o duceam material mai bine în România! Nu sunt ipocrit. Nu e o ţară unde curge lapte şi miere. Ci e o ţară dură. Nu pentru că viaţa de aici e grea în mod special ci pentru că orice loc fără familie şi prieteni o să fie un loc dur şi străin. Din fericire pentru mine eu o am pe Laurie şi asta schimbă totul. Lipsa unei maşini acum, nu e un disconfort, ci o şansă să merg pe jos mai mult şi să mă menţin în formă. Să economisesc bani pe carburant şi pe asigurare. Că mă chinui pe frigul ăsta să car 5 săcoşi de la supermarket conştientizez. Dar sunt prea fericit aşa că disconfortul e împins în spatele creieraşului şi văd doar rozul. Asta nu înseamnă că altor imigranţi nu o să li se pară foarte greu aici. Trebuie să joci după alte reguli. Să găseşti un apartament ok îţi trebuie referinţe, să găseşti un job îţi trebuie referinţe şi experienţă. Noul imigrant e asaltat de informaţi ce nici măcar nu-l ajută ci doar face acest ocean nou şi imprevizibil mai greu de navigat. Eu sunt unul din cei norocoşi. Am avut un partener ce mă aştepta în Canada, o nouă familie care să mă ajute, noi prieteni care să mă povăţuiască. O engleză acceptabilă şi sfaturile imigranţilor români de aici m-au ajutat să prind şi un job confortabil la birou. După 7 luni o duc destul de bine. Dar nu vreau să lâncezesc se poate mai mult şi eu sunt destul de lacom să obţin mai mult.  Am frâul liber să alerg după pofta inimi.
     Au trecut 7 luni de când sunt în Canada, de când am început acest blog (care a ajuns la 10000 pageviews pentru care vă mulţumesc). De când m-am lăsat de fumat, de când am început să mă reinventez. Asta e farmecul de a fi imigrant. Nu numai că vezi locuri noi, întâlneşti oameni noi, ai experienţe noi dar ajungi să te şi descoperi pe tine: ce limite ai, care îţi sunt temerile, care îţi sunt calităţile, care îţi sunt slăbiciunile. Nu trebuie neapărat să fie ceva radical care îţi schimbă viaţa. Poate să fie un detaliu despre tine care înainte nu-l ştiai şi acum îl descoperi. Eu nu ştiam că pot să fac oamenii să râdă când imit un accent rusesc. Că în ciuda notelor bune la engleză tot confund litera “E” cu “I”. Că nu pot să discern tot timpul la telefon ce mi comunică interlocutorul. Că sunt un pic zgârcit şi strângător. Şi că în ciuda a tot ce oamenii de acasă au crezut chiar sunt un bun planificator. Greu de crezut mai ales când toată lumea ma crezut mereu un pic aiurit sau cel puţin cu capul în nori. Simt că am fost testat de această experienţă, ca o rocă care a fost smulsă din ţărână, strivită de provocări, spălată de succese până când doar esenţa rămâne. Că sunt o rocă preţioasă, nămol sau un amestec chiar nu contează. Pentru mine voi fi mereu eu. Pentru cei care mă cunosc sunt cea ce ei percep.
     Alt lucru care l-am descoperit recent despre mine e că am început să o i-au pe arătură cu filozofia asta. Numai în ultimele două postări m-am făcut şi cal şi măgar, aiurit şi piatră. Mi se trage de la iarnă, chiar acum când scriu acest articol mama natură a binevoit să ne binecuvânteze cu şi mai multă zăpadă, vânturi puternice şi desigur temperaturi adânc în zona de minus. Nu mi se mai înfundă buda aia să am despre ce să scriu! Tot ce mi rămâne acum e să vă vorbesc despre iarnă, filozofie sau despre talentele mele inexistente în bucătărie. Îmi zicea cineva că ar trebui să mă apuc de gătit să mănânc sănătos, să mi fac nişte ciorbe că e simplu. Eu am ars o pizză congelată. Tot ce trebuia să fac era să aştept 15 minute şi să o scot din cuptor. Deci clar nu o să vă surprind prea curând cu capodopere culinare. Aşa că stau uitându-mă pe geam la dansul fulgilor de zăpadă.