Inceput de saptamana

Mă apucă aşa o stare când mă trezesc lunea dis de dimineaţă. De îmi vine să arunc telefonul, care tot miaună să mă trezesc, în zăpada de afară. Starea acea care transformă patul meu micuţ cu arcurile bulite într-o mare de căldură şi confort. Mai ceva ca sânul lui Avram din care nu vreau să plec. Şi totuşi mă scol să îmi mănânc waffelsi cu gem, să mă îmbrac gros şi încerc să mă motivez. Wahooo! O nouă săptămână de trezit dimineaţa, de înfruntat gerul, de plictiseală la muncă. O nouă săptămână identică cu cea care a trecut fără nici un eveniment notabil. Securitatea Canadiană! Încă mă decid dacă e un lucru pozitiv sau negativ. Într-un fel mă simt bine să ştiu că nu trebuie să mă stresez gândindu-mă la ce voi mânca. Ştiu că îmi voi primi cecul în fiecare vineri, ştiu suma pe care o voi primi, ştiu cât o să cheltui luna asta, cât o să pun deoparte. Asta e farmecul Canadei faţă de România. Pentru mine cel puţin, în România eram self employed deci supus intemperiilor mediului de afaceri românesc. Nu că afacerea familiei a mers vreodată prost sub comanda tatălui meu. Dar întotdeauna a fost prezent un sentiment de anticipare. De parcă călăul e mereu gata să lase în jos toporul ce te va scurta de cap. Sentiment care consider că e împărtăşit de mai toţi oameni din România. În Canada acel călău numai e prezent chiar dacă mâine îmi pierd jobul pot să trăiesc din ajutorul social cum fac mii de canadieni (chiar dacă nu aş considera acel trai ca onorabil). Dacă mă îmbolnăvesc mă duc gratis la doctor fără să dau şpagă sau să dau faliment din cauza costului pastilelor. Ai o plasă de siguranţă în Canada pe care nu o ai în România. O piatră lipsă de pe inimă. În România şti că trebuie să lupţi ca să supravieţuieşti în Canada poţi să trăieşti.
Partea rea? Fiecare zi e o clonă identică a zilei de ieri. Simt că singurul scop momentan este de a supravieţui ierni. Urăsc mai ales zilele acelea de la muncă când trebuie să te prefaci “busy” că îţi vine vreun şef în vizită. Lucru ce mi se pare incredibil de stupid. E iarnă! Nici dracu nu şi pune ţigle pe acoperiş că e prea frig şi eu trebuie să mă prefac că procesez comenzi inexistente. Lucru pe care nu-l fac. Refuz să mă prefac! Aşa că stau la biroul meu şi scriu emailuri lungi către myself cu ce vreau să mai postez pe blog. Aşteptând primăvara când chiar o să am ce să fac. Sunt într-un stadiu în care chiar îmi doresc să am de muncă să treacă zilele astea mai repede. Eu şi cu supervizorul am ajuns să dăm cu banul cine să facă cele câteva sarcini zilnice. M-am trezit dând la o parte zăpada din curte doar ca să pierd vreo 10 minute din zi. Vreau să fiu provocat! Să mi bag creieraşul în viteza a doua! Un văr de a lui Laurie are un job super interesant. Se duce la filialele bănci TD care nu au un randament ridicat şi le rezolvă problemele. Are mereu parte de provocări diferite şi trebuie să gândească mult şi bine la soluţiile potrivite. E un fel de comando financiar. Mă gândesc că nu mi-ar sta prea rău într-o poziţie asemănătoare. Dar trebuie să urmez protocolul, să am experienţa canadiană dacă vreau să aplic pentru un job mai bun. Aşa că am parte de foarte multă experienţă canadiană stând la birou şi frecând menta. O risipă totală a energiei unui tânăr. Mă gândesc când o să fiu şi eu bătrân că o să mi doresc un joc ca ăsta. Să nu am nimic de făcut, nici o responsabilitate. Dar atunci probabil o să am de supravegheat tineri care se vor preface că muncesc din greu şi îmi vor umple frigiderul în gândul lor. De ce viaţa nu ne dă ce ne trebuie când ne trebuie?
În această perioadă simt cum Canada încearcă să distrugă individualismul. Cum iarna reduce totul în alb tot aşa şi Canada încearcă să ne facă pe toţi la fel. Oameni plictisiţi în autobuze jucându-se candy crush saga pe telefoane. Nu e de mirare că mai toţi oameni din Canada s-au apucat de un hobby care să le dezvolte individualismul. Uni oameni recurg la pescuit sau vânătoare, în casele altora văd chitare, alţi se apucă de pictat sau desenat. Nu e canadian fără un hobby. Eu personal mă ocup cu cititul şi cu cele câteva postări anemice din blog, deşi în sufleţelul meu, ascuns adânc, e visul că poate cândva voi semna o carte.
Un vis greu de realizat mai ales când eşti tânăr şi fără talent. Trebuie răbdarea unui om trecut prin viaţă, sensibilitatea unui artist şi determinarea unui pitbull. Eu sunt tânăr, ideile se materializează greu şi dispar ca frunzele în vânt, vreau rezultatele acum şi că orice tânăr sunt uşor de distras de la scopul meu (ca o mâtză când vede un ghem de ata). Lipsa talentului nu mă ajută deloc. Când citesc autori consacraţi sau bloggeri talentaţi care reuşesc să dea farmec unei zi normale prin poveştile lor observ prea multă diferenţă între lucrările lor şi tentativele mele. Am citit azi de dimineaţă o nouă postare a lui mowgli care a reuşit să îmbine cu mult umor cugetări filozofice şi faptul că i s-a înfundat buda. Când o să reuşesc şi eu o asemenea performanţă nu ştiu. Dar vă declar solemn că abia aştept să mi se înfunde şi mie buda să încerc să îi egalez performanţa. Sunt încă în stadiul în care îmi neg lipsa talentului cu vehemenţă (nu poţi să fi tânăr fără să ai ceva din încăpăţânarea lui don Quixote de a nu vedea realitatea). Încerc să mi găsesc scuze cum nu am studii în domeniul literar. Deşi dacă aş fi corect cu mine însumi aş realiza că nu e vorba de formă ci mai mult de conţinut. Sau cum fiind încă tânăr mai am timp să mă maturizez şi să mi găsesc un stil. Deşi momentan mai bine aş spera să pot convoca răbdarea necesară să îmi şi editez un pic prostiile în loc să le postez sau mai rău să le şterg definitiv. Câteodată cred că vreau să fiu un “scriitor” pentru că am citit în horoscop odată la gemeni cum îşi doresc în ascuns să devină autori de poveşti nemuritoare. Că o să se şi întâmple nu a zis nimeni nimic dar eu totuşi cred. E scris în astre deci trebuie să se întâmple. Ce se întâmplă cu toţi nativi din gemeni care nu au ajuns scriitori nu e o întrebare care să zburde în capul meu. Eu sunt sortit acestui destin pentru că asta îmi doresc. La naiba! Ce contează  faptul că nu am o brumă de talent, viziune sau formă când eu chiar îmi doresc să plictisesc lumea cu aberaţiile fătate de mintea mea hiperactivă? Totuşi pentru că sunt un critic mai bun decât sunt scriitor am decis să mă auto educ un pic în această artă. Aşa că am început să citesc articole şi să mă documentez serios. Dacă tot frec mentă la birou măcar să învăţ să scriu un rând. Cine ştie poate o să scriu un nou Don Quixote cu mine în rolul principal. O să îi zic “Măgarul care sa vrut Cal”. Nu ştiu dacă e vreo fabulă cu numele ăsta dar dacă nu e ar trebui inventată pentru de alde mine.
Ce o să fie o să fie, oricum odată şi odată tot trebuia să mi găsesc şi eu un hobby. Sunt prea milos pentru vânătoare, prea nerăbdător pentru pescuit iar singura mea experienţă la karaoke clar mă descalifică pentru poziţia de solist (deşi mă califică cu siguranţă pentru sperietoare de grauri). Trebuie să fac şi eu ceva până vine primăvara. Aşa că în aşteptarea unui sezon mai cald mai plin de viaţă vă urez un “Stay Warm!” că tot vine “artic winds” şi săptămâna asta.