Din nou pe la Consulat

Văzând de ieri că azi o să avem o zi superbă de primăvară cu temperaturi mari de -1 grade acompaniate de o briză uşoară de doar 30 km/h. Mi-am luat o zi liberă de la muncă ca să explorez oraşul. Apoi m-am gândit dacă tot explorez oraşul de ce să nu dau o fugă si pe la Consulatul României să mi reînnoiesc paşaportul expirat din martie. Doar e o zi minunată pentru plimbări.

A se observa rogu-vă că eu nu mă plâng de vremea ce pentru uni ar părea vitregă. Nu! Eu mă bucur de gradele pe care le avem, chiar şi cele negative, căci doar acum câteva săptămâni aveam cu “the wind chill” -30. De ce să mă mai surprindă un grad sub punctul de îngheţ în mijlocul lui Aprilie?
Aşa că mi-am pus cei mai fancy pantaloni din dulap, am îmbrăcat cea mai călcată cămaşă (trebuie să dau bine în poză) mi-am plimbat un pic pieptănul prin păr, am smuls câteva fire rebele dintre sprâncene şi am mai tăiat din părul găzduit de nas. Pe scurt m-am făcut extrem de fancy. Lucru observat şi de reprezentantele sexului slab din metrou. În special de o băbuţă asiatică lângă care m-am aşezat, ştirbă de vreo 2 dinţi, care mi-a onorat eforturile cosmetice cu un zâmbet mare. După o oră şi ceva de mers cu metroul, autobuzul şi tramvaiul în care am ascultat muzică pe telefon şi m-am jucat candy crush saga am ajuns în sfârşit la numărul 555 Richmond Street.
Consulatul României din Toronto e găzduit într-un spaţiu foarte mic. E atât de mic încât ar încăpea de două ori numai în birourile unde muncesc eu. Pereţii albi găzduiau şi acum acelaşi rochii şi cuverturii tradiţionale, câteva tablouri cu castelul Bran şi o hartă mare a României întregind decoraţiunile. Ca şi anul trecut când am călcat pe acolo acelaşi funcţionar simpatic se lupta să rezolve problemele unei duzine de români. Şi ca în orice instituţie românească ce se respectă am fost pus să aştept şi să scot bani din buzunar. Deşi venit cu programare tot am aşteptat o oră până mi-au fost procesate datele şi am fost tras în poză. O tanti dinaintea mea a aşteptat două ore pentru că nu le mergea nu ştiu ce sistem. Iar un domn bine, îmbrăcat într-o geacă de piele maro, a trebuit să tragă o fugă până la cea mai apropiată bancă pentru că nu avea cash pentru taxele consulare. Consulatul român din Toronto neavând o maşină de debit. Cea ce e culmea mai ales când până şi frizeria mizerabilă de la colţ e dotată cu o asemenea maşinărie dar consulatul unei ţări ce se vrea la standarde europene nu are.
Cât timp am aşteptat am răsfoit ziarele Observatorul şi Agenda Românească ediţiile de iarnă. Am fost plăcut surprins să-l citesc pe Eminescu şi în romană şi în engleză, traducerile din ziar fiind foarte reuşite. Mă bucură că există asemenea publicaţii care încearcă să menţină în viaţă cultura românească şi pe plaiuri străine.
După o oră şi 155 de dolari mai puţin am terminat toată tevatura şi ca şi data trecută, vizita la consulat m-a lăsat cu un gust amar. Am traversat un continent şi un ocean şi statul Român tot reuşeşte să mă fută de nişte bani. Singurul lucru ce separă consulatul României din Toronto faţă de restul instituţiilor guvernamentale de pe plaiurile mioritice este personalul. Această mână de oameni, prea puţini pentru nevoile consulatului, care dau dovadă de profesionalism. O mână de angajaţi ce se chinuie să navigheze râul birocraţiei româneşti în timp ce prestează servici canadiene şi care nu stau cu mâna întinsă ca popa la pomană. Măcar dacă din cei 155 de dolari de care guvernul României s-a decis să mă sărăcească o parte s-ar duce şi la îmbunătăţirea condiţiilor din acest consulat atunci poate nu mi-ar părea atât de rău că m-am născut în România.

Despre ce are în comun iarna cu bâtlani, elani si acrobaţi...

După câteva zile mai călduţe am crezut că totul o să fie bine. Gâştele zburau graţios pe un cer albastru, păsările ciripeau prin copaci, soarele era un disc mare de lumină şi căldură, eu renunţasem la masca de schi care era acum inutilă. Totul mirosea suspicios a primăvară. Tocmai de aceea probabil, pentru că trăgeam adânc în piept aerul primăvăratic, pentru că mă trezeam zâmbind la soare, de aceea iarna s-a decis să se întoarcă şi să-mi facă viaţa mizerabilă. Cum se face că în anul în care am pus eu piciorul în Canada e acelaşi an în care continentul american a experimentat cea mai ticăloasă iarnă din ultimi 25 de ani? Să fie oare coincidenţă că exact atunci, când simţeam că am scăpat în sfârşit de ea, că după luni de suferinţă o să vină primăvara, iarna se decide să ne trimită încă o furtună de zăpadă? Eu cred că e ceva personal! Nu a fost o asemenea iarnă timp de 25 de ani. Putea atât de uşor să fie 26 sau 27 de ani. Dar Nu! Trebuia să fie în prima mea iarnă din Canada. Până acuma au fost numai ierni călduţe şi plăcute şi cum am ajuns eu cum au venit vortexurile polare, furtunile de gheaţă, vânturile arctice şi viscolele de zăpadă. Poate o să mă consideraţi un pic paranoic dar această iarnă are ceva cu mine. Totul îmi mergea ca pe roate. Un job nou, călduţ la birou, acasă totul perfect, fără probleme, fără stres. Ceva trebuia să meargă prost, totul îmi mergea prea bine şi deci m-am trezit pe cap cu această iarnă, altă explicaţie nu există. Întregul continent nord american îngheaţă pentru că această iarnă are ce are cu mine.
După cum vă ziceam începusem să simt că în sfârşit vine primăvara, deci iarna, ca să mi facă în ciudă şi ca să mi spulbere speranţa încolţită în suflet, a trimis în această miercuri o furtună năprasnică cu vânturi puternice, 20 de centimetri de zăpadă şi vreo -15 grade. Dacă ar fi nins după ce aş fi scăpat de la muncă nu ar fi fost o problemă. A doua zi trotuarele şi străzile ar fi fost curăţate şi eu m-aş fi deplasat cu uşurinţă. Din păcate ninsoarea m-a prins la birou cu două staţii de mers pe jos ca să ajung acasă. Desigur aş fi putut să aleg altă rută şi să evit mersul pe jos prin mormanele de zăpadă. Dar eram furios. De ce eu? De ce mie? De ce acum? Şi cum omul la nervi e şi prost m-am decis să înfrunt iarna. Să îi arunc mănuşa în faţă. Apoi dacă iarna îmi face în ciudă eu de ce nu i-aş face la fel? De ce să mă ascund de ea? De ce să mi schimb rutina? De ce să îi arăt slăbiciune? Aşa că am refuzat invitaţia unui coleg de a merge în maşina lui până la staţie şi am pornit pe jos pe ruta obişnuită. Iarna răutăcioasă îmi arunca fulgi reci în faţă. Vântul la porunca ei bătea de crăpa şi pietrele iar eu îmi târâiam anevoios picioarele prin zăpadă. Încet, încet devine obositor. Zăpada începe să se strecoare mişeleşte în bocanci. Iarna lupta psihologic atacându-mă simultan şi la faţă şi la picioare, zăpada opunând rezistenţă la fiecare pas, vântul tăind cu sabia-i de gheaţă. Ceva trebuia făcut, oboseam repede, aerul rece era greu de respirat iar efortul îmi făcea plămânii flămânzi după oxigen. Norocul meu că mi-am amintit de o emisiune pe Animal Planet. Unde păsările ca bâtlani ca să meargă uşor prin apă îşi ridică picioarele deasupra apei şi după, printr-o mişcare lungă, face un pas mare. Pe scurt nu se târâiau ca mine lăsând apa să le opună rezistenţă. Aşa că încep să fac şi eu ca bâtlani, ridic piciorul din zăpadă, îndrept vârful bocancului în depărtare şi lansez piciorul. Pentru şoferii ce treceau pe lângă mine probabil arătam ca tipul din karate kid (ăla original) dar pentru mine nu conta, ridicăm, îndreptăm, lansam şi repetam. Metoda dădea roade, numai simţeam oboseala atât de tare iar zăpada nu găsea nici o slăbiciune în apărarea picioarelor mele ca să mi le îngheţe. Iarna văzând acest lucru îşi dublează eforturile făcând vântul să bată şi mai tare, fulgi de zăpadă şi mai nemiloşi, intrând peste tot. Dacă picioarele îmi erau acum în siguranţă, ticăloasa ataca pe unde putea, totul ca să mă oprească. Şi dacă nici dovadă asta clară de răutate din partea iernii nu v-a convins că are ceva personal cu mine atunci nu ştiu ce ar putea.
Amintindu-mi totuşi cum o haită de lupi vânau un elan prin munţi şi cum erbivorul sărea de mama focului să scape de zăpadă şi de prădători de pe urma lui am realizat că şi eu trebuia să sar ca să scap de zăpadă şi să parcurg distanţa către staţie mai rapid. Aşa că am început să sar, cu fiecare salt făcut un metru mai puţin de parcurs. Din păcate fiecare salt mă lăsa şi fără respiraţie. Plămânii mei abuzaţi de 10 ani de fumat numai făceau faţă aerului rece aşa că salturile mele deveneau din ce în mai scurte şi greoaie semănând suspicios de mult cu o târâială forţată.
Deci într-un final m-am oprit, respirând greoi, cu picioarele de plumb, obosit şi pedepsit de vânt. Totul părea pierdut. Iarna părea că a câştigat acest meci şi eu stăteam în frig, înfrânt. Mi-am ridicat obosit privirea căutându-mi disperat din ochii destinaţia. Încă o staţie de parcurs, de luptat cu zăpadă adâncă şi nemilosul vânt. Şi atunci am zărit gheaţă deasupra mormanului de zăpadă. Zăpadă ce acum o săptămână era dată la o parte de pe trotuar, topită şi întărită din nou de vremea capricioasă, formând acum o potecă alunecoasă dar destul de solidă încât să mă susţină. Aşa că am mers pe cărarea alunecoasă, cu mâinile întinse pentru echilibru, cu vântul luptând să mă împingă în lături. Am evitat astfel zăpada şi deşi paşi mei erau nesiguri nu erau deloc înceţi. Într-un ultim efort de sfidare am început să alerg pe gheaţă, intersecţia din ce în ce mai aproape. Iarna urlând neputincioasă în jurul meu, furtuna aruncând zăpadă peste tot. Mă uit în faţă, semaforul verde, autobuzul în staţie, mă arunc cu capul înainte, inima pompând tare. Cinci metri, cinci secunde pe semafor, fac un pas înainte şi din cinci se fac patru. Încă un pas, încă un metru, autobuzul încă în staţie. Un ultim pas de făcut şi intru! În faţă un aer cald îmi mângâie chipul, încărcat cu mirosuri grele de om şi haine umede. Răsuflu uşurat uitându-mă după un loc liber după care inspir adânc, aerul cald al victoriei.

7 Luni de Canada

Mai sunt câteva zile şi subsemnatul o să împlinească 7 luni de când a pus pentru prima oară piciorul în Canada. Când a trecut jumătate de an habar nu am, timpul trece peste toţi. Parcă a fost ieri când am luat prima gură de aer canadian şi totuşi constant că această ţară m-a schimbat. Că e în bine sau în rău? Că mă făcut oare mai înţelept? Mai experimentat? Oi avea o mentalitate diferită acum? Nu ştiu să mi răspund la aceste întrebări dar o să fie interesant să caut răspunsurile. Cea ce pot să vă spun e că am pierdut din inocenţa de la început. Când mă miram de toate lucrurile, când totul era nou şi interesant ca un puzzle gigant ce trebuia explorat şi rezolvat. Acum am jumătate din puzzle deja făcut. Am răspunsul la întrebările ce îmi bântuiau începuturile. Multe din temerile mele şi ale lui Laurie şi au găsit naşul şi au fost în mare parte nefondate. Golul acela din stomac când am sărit în necunoscut, nodul din gât când te gândeşti la cei mai rău. Senzaţia că roller coasterul o să sară de pe şine. Toate au dispărut.

Simt puternic această lipsă. De parcă acea frică şi nerăbdare să ţi testezi limitele făcea totul diferit. De parcă culorile oraşului erau mai puternice iar aerul mirosea a electricitate. Orice început e un pic înfricoşător. Iar nimic nu te face să simţi că trăieşti cu adevărat ca frica. A nu se înţelege frica care o descriu cu teroare ci mai degrabă imaginativă un cal de curse. În faţă este pistă, alături este competiţia. Electricitatea trece prin animale şi oameni. Muşchii sunt arcuri încordate gata să ţâşnească în orice clipă. Senzaţia acea de anticipare ce te umple cu energie, îţi goleşte stomacul şi deodată auzi BUM! Un tunet şi pornesc. Aerul umple plămânii flămânzi. Energia stocată din muşchi arde cu intensitate. Iar sudoarea acoperă cal şi călăreţ. Golul în stomac dispare odată cu efortul nebun de a da tot ce e mai bun din tine, de a parcurge distanţa, de a trece linia de finish. Acea frică de a da greş, de a nu ţi realiza visul care te împinge să dai totul.

     Să dus acea frică şi îi simt lipsa. Dar golul lăsat în urma acelei frici l-am umplut cu alte simţăminte. Am trecut într-un fel finishu, şi acum pot să fac ceva ce în România e mai greu. Să trăiesc! Numai sunt nori întunecaţi pe cerul meu. Pot să mă opresc şi să miros trandafiri. Ce o să fie o să fie. Ce a fost mai greu a trecut şi acum e timpul să mă bucur de viaţă. Îmi place libertatea, pot să mă dedic visurilor mele, simt că pot să devin acel om care am vrut să fiu dintotdeauna. Sunt fericit în Canada. E o ţară minunată. Să nu credeţi totuşi că nu o să o critic. Sau că nu voi face comparaţi. Nu sunt genul de imigrant care o să declare că a găsit raiul pe pământ. Nu vreau să fac în ciudă celor rămaşi acasă că eu o duc mai bine fiindcă sunt în Canada. Cunosc prea mulţi români în România care o duc mai bine material decât mine. Eu o duceam material mai bine în România! Nu sunt ipocrit. Nu e o ţară unde curge lapte şi miere. Ci e o ţară dură. Nu pentru că viaţa de aici e grea în mod special ci pentru că orice loc fără familie şi prieteni o să fie un loc dur şi străin. Din fericire pentru mine eu o am pe Laurie şi asta schimbă totul. Lipsa unei maşini acum, nu e un disconfort, ci o şansă să merg pe jos mai mult şi să mă menţin în formă. Să economisesc bani pe carburant şi pe asigurare. Că mă chinui pe frigul ăsta să car 5 săcoşi de la supermarket conştientizez. Dar sunt prea fericit aşa că disconfortul e împins în spatele creieraşului şi văd doar rozul. Asta nu înseamnă că altor imigranţi nu o să li se pară foarte greu aici. Trebuie să joci după alte reguli. Să găseşti un apartament ok îţi trebuie referinţe, să găseşti un job îţi trebuie referinţe şi experienţă. Noul imigrant e asaltat de informaţi ce nici măcar nu-l ajută ci doar face acest ocean nou şi imprevizibil mai greu de navigat. Eu sunt unul din cei norocoşi. Am avut un partener ce mă aştepta în Canada, o nouă familie care să mă ajute, noi prieteni care să mă povăţuiască. O engleză acceptabilă şi sfaturile imigranţilor români de aici m-au ajutat să prind şi un job confortabil la birou. După 7 luni o duc destul de bine. Dar nu vreau să lâncezesc se poate mai mult şi eu sunt destul de lacom să obţin mai mult.  Am frâul liber să alerg după pofta inimi.
     Au trecut 7 luni de când sunt în Canada, de când am început acest blog (care a ajuns la 10000 pageviews pentru care vă mulţumesc). De când m-am lăsat de fumat, de când am început să mă reinventez. Asta e farmecul de a fi imigrant. Nu numai că vezi locuri noi, întâlneşti oameni noi, ai experienţe noi dar ajungi să te şi descoperi pe tine: ce limite ai, care îţi sunt temerile, care îţi sunt calităţile, care îţi sunt slăbiciunile. Nu trebuie neapărat să fie ceva radical care îţi schimbă viaţa. Poate să fie un detaliu despre tine care înainte nu-l ştiai şi acum îl descoperi. Eu nu ştiam că pot să fac oamenii să râdă când imit un accent rusesc. Că în ciuda notelor bune la engleză tot confund litera “E” cu “I”. Că nu pot să discern tot timpul la telefon ce mi comunică interlocutorul. Că sunt un pic zgârcit şi strângător. Şi că în ciuda a tot ce oamenii de acasă au crezut chiar sunt un bun planificator. Greu de crezut mai ales când toată lumea ma crezut mereu un pic aiurit sau cel puţin cu capul în nori. Simt că am fost testat de această experienţă, ca o rocă care a fost smulsă din ţărână, strivită de provocări, spălată de succese până când doar esenţa rămâne. Că sunt o rocă preţioasă, nămol sau un amestec chiar nu contează. Pentru mine voi fi mereu eu. Pentru cei care mă cunosc sunt cea ce ei percep.
     Alt lucru care l-am descoperit recent despre mine e că am început să o i-au pe arătură cu filozofia asta. Numai în ultimele două postări m-am făcut şi cal şi măgar, aiurit şi piatră. Mi se trage de la iarnă, chiar acum când scriu acest articol mama natură a binevoit să ne binecuvânteze cu şi mai multă zăpadă, vânturi puternice şi desigur temperaturi adânc în zona de minus. Nu mi se mai înfundă buda aia să am despre ce să scriu! Tot ce mi rămâne acum e să vă vorbesc despre iarnă, filozofie sau despre talentele mele inexistente în bucătărie. Îmi zicea cineva că ar trebui să mă apuc de gătit să mănânc sănătos, să mi fac nişte ciorbe că e simplu. Eu am ars o pizză congelată. Tot ce trebuia să fac era să aştept 15 minute şi să o scot din cuptor. Deci clar nu o să vă surprind prea curând cu capodopere culinare. Aşa că stau uitându-mă pe geam la dansul fulgilor de zăpadă.

Despre plictiseala

Mă omoară plictiseala. Lucrurile îmi merg prea bine în Canada numai e deloc palpitant. Mă simt ca Cezar am venit am văzut şi am cucerit. Numai că la mine cucerirea e pe doar 14 dolari pe oră. S-a dus şi incertitudinea zilei de mâine, am deja 3 luni la noul job. S-a dus şi explorarea, munca şi iarna îmi mănâncă toată energia şi cheful. Fiecare zi e o clonă a zilei de ieri. Mă trezesc, mănânc nişte waffelsi albaştri, mă îmbrac, îngheţ în staţia de autobuz. Aproape alerg vreo 3 staţi până la locul de muncă. Citesc, muncesc, beau 3 cafele, citesc, i-au pauza de masă, citesc, i-au pauză de la citit şi muncesc un pic. Îngheţ din nou. Ajung acasă mă dezgheţ şi petrec câteva ore minunate cu Laurie. După care mă duc la somn şi repetare.
Poate iarna e de vină, numai e vremea plimbărilor lungi prin străzile Toronto-ului. Nimic nou de văzut, de experimentat. Rutina! Singurele momente palpitante oferite de către nebunii din autobuz. Nici să scriu nu prea mai îmi vine. Nici o idee nu îmi mai pare bună. Îmi simt mintea leneşă, creativitatea sufocată. Noroc cu Laurie, ea transformă iarna în primăvară. Din păcate orele petrecute cu ea sunt prea puţine iar weekendul încă departe.
A nu se crede că mă plâng, pur şi simplu sunt plictisit de iarna canadiană. Vreau primăvară, vreau verde în copaci, vreau soarele să mă încălzească. Vreau să alerg din nou cu Laurie. M-am săturat să stau mereu în casă, singurele expediţii fiind spre Food Basic pentru cumpărăturile de zi cu zi. Norocul meu e că Laurie a primit un gift card pentru “second city” aşa că va fi măcar o seară interesantă în viitorul apropiat. Până atunci trebuie să îndur acelaşi peisaj alb, acelaşi frig, aceeaşi plictiseală. Măcar Canadieni sunt fericiţi că e sezonul de hochei, au la ce să se uite. Eu încă nu am urmărit un meci de hochei. Nici în România nu prea eram pasionat de sport. Mă mai uităm la câte un meci de fotbal cu băieţi ca să fiu în rând cu lumea. Un prieten m-a întrebat pe Facebook dacă m-am dus la meciul lui Bute ţinut în Toronto. Sincer nici nu ştiam că boxează. Nici acum nu ştiu dacă a câştigat sau a pierdut.
Îmi petrec serile vizionând filme, deja am văzut tot ce 2013 a avut de oferit, în afară de Killing season cu Robert de Niro şi John Travolta nu recomand nimic. Citesc foarte mult. O activitate numai bună de omorât plictiseala în această iarnă urâtă. Mica mea bibliotecă din Canada, care număra la început doar cele două volume din Gai-Jin aduse din România, a ajuns acum la un număr destul de măricel. Toate cărţile fiind deja citite. Sper sâmbăta asta să găsesc şi restul de 5 volume din Wheel of Time la Salvation Army altfel sunt în pericol să le comand online şi să plătesc mai mult de 4 dolari pentru 5 cărţi doar ca să termin seria. Încă nu îmi vine să cred că seria are 14 volume. Sper pe lângă să mai găsesc şi alte titluri interesante. Îmi doresc din tot sufletul să găsesc varianta în engleză a Shogunului sau alte opere clasice. Bibliotecă din Salvation army e prea dominată de genul Fantasy ca să fie pe gustul meu. Star Trek şi Star Wars pe toate rafturile. Acum mai nou am văzut că au început să scrie cărţi şi după jocuri. Am rămas surprins să văd că există şi o carte după World of Warcraft.
Prima iarnă în Canada şi a trebuit să fie prima iarnă cu “arctic blasts” şi “ice storms” din istoria recentă a Canadei. Din fericire a mai rămas doar o lună până la primăvară. Nu că mi fac iluzii că martie nu o să fie la fel de friguroasă ca şi lunile de iarnă dar măcar o să fie mai multă lumină. Până atunci mă voi strădui să înving pana de idei şi să menţin blog-ul alive. Nu că mă aştept să scriu vreo bijuterie literară dar măcar îmi mai omoară timpul şi mai forţează mintea să lucreze. Aşa ca o să vă urez la toţi un canadian “stay warm” şi sper să ne revedem cât mai curând.