Despre Canada, imigranti si cafenele arabesti

De la o vreme sunt bântuit de un sentiment ciudat, greu de descris. Simt că sunt undeva la o graniţă, ca râurile alea ce se întâlnesc în Amazon, unul negru, unul maro. Pe de o parte sunt 28 de ani de trăit în Constanţa, de cealaltă parte e prezentul, e Toronto. Stau în autobuz sau cafenele şi sunt lovit de acest simţământ puternic pe care aş putea să-l caracterizez ca fascinaţie combinată cu surprindere. Eram la Country Style cu Laurie ieri, la o masă apropiată câteva cupluri de afro-americani vorbeau o limbă străină foarte melodică. Atunci m-a lovit din nou sentimentul că nu aş fi văzut această imagine în Constanţa, fascinaţia că sunt într-o ţară pe care acum câteva luni o vedeam doar cu ochii imaginaţiei. Acum sunt obişnuit să văd chinezi, indieni, africani şi totuşi câteodată ca în acestă cafenea mă surprinde faptul că aceşti oameni sunt o realitate acuma şi nu doar feţe ciudate văzute la televizor sau prin ziare cum erau doar acum câteva luni.
Canada în sine e o realitate acuma, numai e un vis îndepărtat ci o realitate trăită şi simţită adânc. Acum fac parte din ea ca un peşte mic înotând într-un ocean şi câteodată acest peştişor realizează că a venit dintr-o baltă foarte îndepărtată. Că acest ocean care acum e acasă la început a fost doar ape necunoscute şi înfricoşătoare.
Vestea bună pentru cei ce doresc să imigreze aici e că în ciuda culorilor diferite de pe feţele lor, oamenii de aici nu sunt atât de diferiţi. Acum că iarna e pe terminate (da încă e iarnă aicea, mâine o să avem doar 3 grade) am început să fiu foarte solicitat la muncă aşa că am ajuns să văd cum se comportă oamenii în acest mediu. Pentru cei care au impresia că în afară chiar se munceşte pe brânci şi că nu există o secundă liberă de a respira îmi pare rău să vă dezamăgesc da nu e aşa. Poate cei ce lucrează la Tim Hortons, Wallmart sau bănci aglomerate muncesc non stop dar nu e cu nimic diferit faţă de oamenii ce muncesc în Carefour sau alte lanţuri de magazine din România. Da pentru oameni ce lucrează la alte firme cu mai puţin trafic nu e numai muncă pe brânci. Într-adevăr acum în plin sezon am mai puţin timp disponibil pentru a scrie şi a citi dar nu am motive să mă plâng.
Dacă aveţi impresia că firmele de pe aici sunt ca în filme, din nou e o impresie greşită. Oamenii sunt cei ce fac firmele şi oamenii aicea sunt ca şi cei din România. Uni sunt leneşi, alţi sunt harnici, uni mai deştepţi decât alţi. Ai angajaţi indiferenţi sau angajaţi care fac prăjituri pentru echipă în fiecare luni ca să înceapă săptămâna cu un zâmbet. E ca vorba aia din bătrâni că omul sfinţeşte locul şi aşa este şi în Canada. La o frizerie chinezească unde tunsul e 6 dolari o să vezi păr pe covorul de la intrare şi mizerie peste tot. La o cafenea arăbească din Scarborough unde am fost azi, mobila este probabil culeasă de pe stradă unde oamenii îşi lasă vechiturile ca să fie aruncate. Parchetul e plin de găuri negre provocate de tutunul ce a căzut din narghilele şi cafeaua mea a venit într-un ibric ce a văzut câţiva ani buni de folosinţă. Totuşi am fost servit de patron, am primit o ceaşcă în care să mi pun cafeaua şi cei câţiva tineri arabi care fumau din narghilea dădeau un aer aparte cafenelei şi nu mă refer doar la atmosferă.
Aceste poze care le am făcut într-o scurtă plimbare azi arată o imagine similară României, nu sunt zgârie nori în cartierul meu. Nu sunt monumente de sticlă şi oţel al arhitecturi moderne ci doar un liceu ce poate să fie la fel de bine şi în România, un parc normal, gunoaie pe stradă. Şi totuşi sunt atâţia oamenii ce doresc să vină aici să trăiască în acest loc. Sute de mii de oameni împachetaţi ca nişte sardine în avioane imense aterizează în fiecare an în acest loc. De Ce?

Poate pentru că sunt nişte visători ce visează la o ţară unde să poată trăi mai bine. Poate sunt exploratori ce doresc să exploreze lumea nouă. Poate vor să fugă de un trecut neplăcut sau doresc să se reinventeze sau să şi descopere potenţialul. Acest întreg continent e plin de imigranţi. E o minune că această societate plină de oameni albi, negri, galbeni şi maro reuşeşte nu numai să supravieţuiască ci să prospere. Că atâţia oameni cu rădăcini în culturi diferite reuşesc să colaboreze şi să construiască împreună. Probabil se trage de la multitudinea regulilor ce trebuiesc respectate, ce sunt respectate cu sfinţenie nu ca în ţările de unde imigranţii provin. Probabil sătui de corupţia şi de neajunsurile ţărilor de baştină, imigranţii sunt primi în a respecta regulile Canadei. Eu personal am auzit că în general canadieni sunt politicoşi aşa că am încercat să fiu cât mai politicos, să mă integrez să nu fiu un "outsider"
E greu pentru un imigrant să şi sorteze sentimentele faţă de ţara mamă şi ţara în care trăieşte. Tot timpul o să existe comparaţii între cele două şi de fiecare dată o să avem poziţii diferite. Sunt european deci exotic, vin dintr-un loc cu cafenele şic unde oamenii ştiu să trăiască şi să aprecieze viaţa. Îmi place această caracterizare. Sunt român vin dintr-o ţară unde corupţia a distrus o naţiune, unde câţiva indivizi condamnă o ţară la sărăcie şi mizerie, provin dintr-un popor ce s-a dat deja bătut. Acum nu-mi mai place. Trăiesc în Canada îmi beau grăbit cafeaua în cartoane şi mă plimb toată ziua cu autobuzul, mă uit pe geam la case plictisitoare şi simt că trăiesc doar pentru weekend. Trăiesc în Canada deci pot să mă urc într-un roller coaster să fiu la 200 de metri în aer, pot să mă duc la spectacole de comedie şi să mă holbez la CN tower.
Am traversat un ocean, mi-am făcut bârlogul pe alt continent. Simt că e impresionant, că am avut nevoie de curaj să las totul în spate şi să pornesc pe acest drum şi totuşi dacă e atât de impresionant cum de atâţia oameni fac acelaşi pas? Mi-am pus multe întrebări azi şi simt că în fiecare zi Canada o să ridice alte întrebări dar e târziu acum, gheaţa mi se topeşte în pahar şi cina pregătită de Laurie miroase divin.

Despre bolit si Eduard cu a sa gradina

După câteva zile în care pofta de mâncare mi-a fost scăzută şi am suferit de greţuri necruţătoare, în sfârşit pot să spun că mă simt din nou la 100% din capacitate. Am scăpat şi de bacteriile păcătoase ce îşi făceau de cap în stomacul meu şi acum pot să mi beau doza obişnuită de 3 cafele pe zi fără să fug la WC. Laurie se simte şi ea mai bine deşi ea sărăcuţa a suferit mai mult ca mine. Sistemul meu imunitar fiind obişnuit cu bacteriile de pe când mâncăm căpşunile direct din vie şi cireşele direct din cireş şi desigur dacă scăpăm ceva pe jos nu aruncăm la gunoi ne dorind să fiu risipitor. Toate astea în ciuda insistenţelor tatălui meu care ne tot bătea la cap să ne spălăm fructele şi să nu mâncăm de pe jos. Dar eram copii deci aveam obiceiul să ignorăm sfaturile părinteşti în ciuda înţelepciuni din spatele lor. Lucru pe care îl facem şi în ziua de azi şi desigur ne spunem acum exact ce ne spuneam şi când eram copii: că noi ştim mai bine. După 9 luni de zile mie dor acuma să mai aud din sfaturile părinteşti pe care acum un an le tratăm cu indiferenţă. Când eşti pe cont propriu într-o lume diferită, când ai întrebări la care trebuie să îţi găseşti singur răspunsurile ajungi să preţuieşti mai mult izvorul de înţelepciune al unor oameni ce au înfruntat deja furtunile vieţi. Dar devin prea melancolic când eu aveam de gând să vă povestesc altceva, probabil mi se trage de la atâta bolit.
Pentru că weekendul ăsta am avut vreme frumoasă de zici că minune a venit primăvară şi pe la noi, am tras o plimbare prin Edwards gardens. În grădina lui Edward totul galben şi mort, singurele plante verzi erau florile din sera parcului ce aşteptau nerăbdătoare să se îndrepte vremea ca să fie plantate din nou afară. Peisajul ce acum câteva luni ar fi fost tabloul perfect al vitalităţi naturii acum l-ar fi inspirat doar pe Bacovia. Copaci golaşi, fără muguri, doborâţi de intemperiile ierni, iarbă galbenă şi bolnăvicioasă ce încă nu a primit destulă căldură ca să înverzească. Crengi rupte de greutatea zăpezilor stăteau adunate de buldozere în grămezi triste. Şi totuşi nu toată natura era moartă şi dezolantă. Un pârâu ce străbate parcul sursura vesel, liber din gheară de gheaţă a iernii. Soarele strălucea maiestuos pe un cer de azur, încălzindu-ne. Până şi vântul care până acum tăia cu suflarea-i îngheţată ne mângâia în schimb delicat feţele. Copii veseli alergând de colo încolo, cupluri mergând mână în mână ca şi noi, domnişoare cochete îmbrăcate sumar plimbându-şi căţei în braţe, totul ducea a primăvară.
Să nu mă înţelegeţi greşit, singurul motiv pentru care am observat domnişoarele respective e că mie mi s-a părut ciudat să ţi scoţi câinele afară şi să-l porţi tot timpul în braţe şi cum eu am apucături mai de la ţară mă holbez la cea ce nu înţeleg poate poate pricep şi eu de ce. Întrebată nici Laurie nu a reuşit să-mi explice de ce domnişoarele respective îşi plimbau şobolani în braţe. Logic ar fi să laşi câinele să meargă singur că doar de aia i-a dat Dumnezeu nu unu nu două dar patru picioare. Dar probabil că şi ar fi murdărit lăbuţele şi atunci domnişoarele în cauză şi ar fi murdărit poşetele Prada sau Versace cu care îşi plimbă patrupedele prin mall.
Nu am lăsat totuşi acest mister să mi acapareze toată atenţia ci mi-am deschis simţurile la cea ce a fost o zi minunată de primăvară. Peisajul melancolic împletit cu promisiunile făcute de un cer albastru şi un soare vesel m-a acaparat în totalitate. Dacă mai adaug la natura mirifică şi o prezentă încântătoare personificată prin Laurie şi am obţinut reţeta unei zile perfecte de primăvară cum nu am mai avut de mult.

M-am simţit exact ca un copil care după ce a stat în casă o săptămână afectat de gripă e lăsat însfârşit afară. Şi dacă ar fi să mă i-au după spusele superviserului chiar am fost fără culoare în obraji ca un om suferind toată săptămâna. Săptămână pe care ca un adevărat soldat loial culorilor ţări sale am muncit-o în ciuda palorii din obraji şi a stomacului sclifosit care nu dorea sub nici o formă să primească mâncare.
Dar totu-i bine când se termină cu bine şi cea ce nu te doboară te face mai puternic. Sau cel puţin aşa am auzit şi eu pe la Tv, sursa modernă a "înţelepciunii". În cazul meu a fost mai mult ca ce nu te doboară te sclifoseşte căci nu tu poftă de a mânca, nu tu energie, nu tu inspiraţie de a scrie ceva interesant pe blog. În schimb destule greţuri şi concerte ale stomacului care spre ruşinea mea au fost auzite şi de către colegi. Aşa e viaţa, când te îndopi cu brânză feta la "Colosul", când înfunzi instalaţiile sanitare cu brânza feta de la "Colosul". Dar am filozofat destul aşa că vă voi ura o săptămână minunată şi un weekend însorit şi cald.

Despre biserici, trenuri si colosi

Weekendul ăsta chiar am ieşit din rutină în stil mare. Temperaturi primăvăratice, soare strălucitor şi o excursie cu trenul pentru un eveniment social. Deşi am călătorit vreo două ore, o oră cu metroul ca să ajungem la union station şi încă o oră cu trenul spre marea mea surprindere nu am ieşit nici măcar din GTA. Imensitatea oraşului fiind alt lucru cu care încă nu m-am obişnuit, poate dacă aş fi locuit în Bucureşti nu ar fi fost o mare diferenţă dar prin comparaţie Constanţa e ca un ţânţar pe fundul unui elefant.
Motivul pentru care ne am plimbat cu trenul a fost să onorăm o invitaţie făcută de o prietenă apropiată de a lui Laurie de a participa la botezul băiatului ei. Pe care coincidenţă îl cheamă şi Antonio. Plimbarea cu trenul a fost fermecătoare deşi nu am văzut decât zone industriale şi doar foarte puţin din lacul Ontario. Trenurile de aici sunt foarte confortabile, nici nu le simţi cum rulează pe şine. Habar nu am ce viteză au da cred că făceau mai mult decât 100 km/h. Mă uitam la maşinile de pe autostradă şi le depăşeam deci mergeam destul de repede deşi eu aveam impresia că d-abia se mişcă. Destul de diferit faţă de trenurile CFR pe care le frecventam când mă duceam în tabără când eram tânăr şi neliniştit. Trenuri care aveau totuşi farmecul lor, ţin minte cu stăteam mereu pe coridoare cu capul pe geam uitându-mă fascinat la peisajele montane. Matahala scrâşnind din toate încheieturile pe un zgomot ritmic de ta-ga-dam ta-ga-dam. Nu m-am mai plimbat de curând cu trenurile CFR, toate vizitele în Bucureşti le am făcut cu autobuzul, care era cel puţin până acum 8 luni mai fiabil, dar mă mănâncă să mai dau o tură cu personalul deşi probabil o să mi lungească călătoria cu câteva ore.

În Oakfield sau Oakville, nu ştiu exact cum îi zice, am văzut câteva cartiere foarte frumoase. În Scarborough unde stau eu casele sunt plictisitoare aici în schimb se vede că stau oameni mai înstăriţi. Casele seamănă mai mult a vile, cartierele arată mai îngrijite. Casa unde am stat pentru o noapte era veche de 100 de ani şi era destul de interesantă. În România, vechiul nu este foarte apreciat din contră aruncăm tot ce este vechi pentru că zicem că ne facem de ruşine cu vechiturile. În Toronto e diferit, tot ce este vechi este “antique” deci apreciat, gazda noastră ne a spus că nici nu poate să facă prea multe modificări la casă din cauză că primăria încearcă să-i păstreze aspectul cât mai fidel. Până şi masa pe care ne ţinem noi calculatorul arată că ceva ce trebuie tăiat şi băgat să ardă în sobă dar încearcă să îi zici asta unui Canadian. Laurie mai că mi-a luat capul când i-am sugerat să ne luăm un birou nou, cea ce înseamnă că trebuie să folosesc ceva tact când ne mutăm şi să scap accidental masa pe nişte scări abrupte. A nu se înţelege că Nu sunt de acord cu moda canadienilor de a păstra mobila veche pentru farmecul ei ci doar urăsc masa pe care îmi ţin calculatorul.
În ziua de duminică împreună cu gazdele noastre  am purces spre biserica unde micul Antonio a fost botezat şi primit în rândurile creştinilor de pretutindeni. A fost pentru prima oară când am pus piciorul într-o biserică canadiană şi chiar mi-a plăcut. Sunt diferenţe majore între bisericile ortodoxe şi bisericile de pe aici. Una din diferenţele care a atins o coardă sensibilă pentru mine a fost prezenţa scaunelor în biserică. Bisericile ortodoxe sunt făcute să arate umilinţa omului în faţa lui Dumnezeu. Deci trebuie să stai în genuchi ore în şir ca să ţi arăţi umilinţa. De ce şi ar dori un Dumnezeu iubitor şi milostiv să vadă milioane de oameni în vârstă cum îşi distrug genuchii prin biserici? Nu cred că un Dumnezeu atotputernic care poate să vadă în inimile oamenilor are nevoie de noi ca să îngenunchem doar ca să vadă că într-adevăr îl slăvim. Cred că ar fi mai interesat să vadă că suntem într-adevăr oameni buni şi că prin faptele noastre ne iubim aproapele. Desigur asta e părerea mea, poate greşesc.
Până şi slujba a fost foarte diferită, un cor de copii foarte talentaţi au cântat câteva imnuri de slăvire iar preotul (aicea minister) a ţinut o slujbă foarte interesantă. În loc să citească acelaşi pasaj din biblie până nimeni numai ascultă ci doar aşteaptă să se termine plictisiţi slujba, preotul ne-a vorbit despre "noroi". După ce ne a povestit despre o minune pe care Isus a făcut-o cu ajutorul noroiului, omul foarte inteligent, a dat-o pe filozofie şi a încheiat cu un mesaj foarte puternic. Un fel de “don’t judge”, nu o să intru în detalii să vă explic mesajul pastorului pentru că nu pot să îl redau fidel. Chestia este că m-a pus pe gânduri, în loc să stau în genuchi aşteptând să se termine slujba ca să mi frec picioarele amorţite, stăteam pe scaun şi ascultam în schimb fascinat ce ne spunea omul.

La intrare în biserică un domn în vârstă ne-a dat şi o cărţulie cu cântece pe care întreaga adunare le-a cântat, până şi eu am cântat câteva note deşi am cântat mai încet ca să nu dau dureri de cap oamenilor sau să sparg vitraliile biserici. O altă diferenţă majoră faţă de bisericile noastre a fost faptul că nu există nici o pictură pe pereţi. În afară de o cruce mare pe peretele din faţă nu există nimic altceva. Nu tu chipuri de sfinţi şi îngeri pe pereţi sau icoane cu Sf Maria şi Isus. În schimb biserica degaja un aer modern prin prezenţa microfoanelor şi a unui ecran imens unde puteai urmări imagini cu nişte tineri din comunitate care s-au dus în New Orleans ca să ajute în reconstrucţia oraşului împreună cu Habitat for Humanity.
Botezul în sine a fost scurt, un cântec, câteva vorbe, câţiva stropi de apă pe capul lui Jude, câteva poze şi gata botezul. După ne am dus la un restaurant grecesc pe nume Colosus ca să sărbătorim. În ciuda numelui, în “colosul” grecesc d-abia aveam loc. Restaurantul intrând perfect în norma restaurantelor torontiene cu scaune doar pentru juma de fund şi mese minuscule făcute parcă pentru hobiţi şi nu pentru adulţi. Mâncarea a fost delicioasă, mi-am comandat un souvlaki de porc care a venit cu cartofi pilaf şi salată totul presărat cu brânză feta. Mi-a lipsit foarte mult brânza noastră aşa că m-am îndopat ca un purcel cu brânză feta.
După ne am luat rămas bun de la gazdele noastre ne am urcat în tren şi ne am îndreptat spre casă. Cea ce nu am realizat până luni e că “colosul” ne-a mai dat un “cadou”, o mică infecţie toxico alimentară de toată frumuseţea ce ne-a ţinut azi toată ziua în pat.