După câteva zile în care pofta de mâncare mi-a fost scăzută şi am suferit de greţuri necruţătoare, în sfârşit pot să spun că mă simt din nou la 100% din capacitate. Am scăpat şi de bacteriile păcătoase ce îşi făceau de cap în stomacul meu şi acum pot să mi beau doza obişnuită de 3 cafele pe zi fără să fug la WC. Laurie se simte şi ea mai bine deşi ea sărăcuţa a suferit mai mult ca mine. Sistemul meu imunitar fiind obişnuit cu bacteriile de pe când mâncăm căpşunile direct din vie şi cireşele direct din cireş şi desigur dacă scăpăm ceva pe jos nu aruncăm la gunoi ne dorind să fiu risipitor. Toate astea în ciuda insistenţelor tatălui meu care ne tot bătea la cap să ne spălăm fructele şi să nu mâncăm de pe jos. Dar eram copii deci aveam obiceiul să ignorăm sfaturile părinteşti în ciuda înţelepciuni din spatele lor. Lucru pe care îl facem şi în ziua de azi şi desigur ne spunem acum exact ce ne spuneam şi când eram copii: că noi ştim mai bine. După 9 luni de zile mie dor acuma să mai aud din sfaturile părinteşti pe care acum un an le tratăm cu indiferenţă. Când eşti pe cont propriu într-o lume diferită, când ai întrebări la care trebuie să îţi găseşti singur răspunsurile ajungi să preţuieşti mai mult izvorul de înţelepciune al unor oameni ce au înfruntat deja furtunile vieţi. Dar devin prea melancolic când eu aveam de gând să vă povestesc altceva, probabil mi se trage de la atâta bolit.
Pentru că weekendul ăsta am avut vreme frumoasă de zici că minune a venit primăvară şi pe la noi, am tras o plimbare prin Edwards gardens. În grădina lui Edward totul galben şi mort, singurele plante verzi erau florile din sera parcului ce aşteptau nerăbdătoare să se îndrepte vremea ca să fie plantate din nou afară. Peisajul ce acum câteva luni ar fi fost tabloul perfect al vitalităţi naturii acum l-ar fi inspirat doar pe Bacovia. Copaci golaşi, fără muguri, doborâţi de intemperiile ierni, iarbă galbenă şi bolnăvicioasă ce încă nu a primit destulă căldură ca să înverzească. Crengi rupte de greutatea zăpezilor stăteau adunate de buldozere în grămezi triste. Şi totuşi nu toată natura era moartă şi dezolantă. Un pârâu ce străbate parcul sursura vesel, liber din gheară de gheaţă a iernii. Soarele strălucea maiestuos pe un cer de azur, încălzindu-ne. Până şi vântul care până acum tăia cu suflarea-i îngheţată ne mângâia în schimb delicat feţele. Copii veseli alergând de colo încolo, cupluri mergând mână în mână ca şi noi, domnişoare cochete îmbrăcate sumar plimbându-şi căţei în braţe, totul ducea a primăvară.
Să nu mă înţelegeţi greşit, singurul motiv pentru care am observat domnişoarele respective e că mie mi s-a părut ciudat să ţi scoţi câinele afară şi să-l porţi tot timpul în braţe şi cum eu am apucături mai de la ţară mă holbez la cea ce nu înţeleg poate poate pricep şi eu de ce. Întrebată nici Laurie nu a reuşit să-mi explice de ce domnişoarele respective îşi plimbau şobolani în braţe. Logic ar fi să laşi câinele să meargă singur că doar de aia i-a dat Dumnezeu nu unu nu două dar patru picioare. Dar probabil că şi ar fi murdărit lăbuţele şi atunci domnişoarele în cauză şi ar fi murdărit poşetele Prada sau Versace cu care îşi plimbă patrupedele prin mall.
Nu am lăsat totuşi acest mister să mi acapareze toată atenţia ci mi-am deschis simţurile la cea ce a fost o zi minunată de primăvară. Peisajul melancolic împletit cu promisiunile făcute de un cer albastru şi un soare vesel m-a acaparat în totalitate. Dacă mai adaug la natura mirifică şi o prezentă încântătoare personificată prin Laurie şi am obţinut reţeta unei zile perfecte de primăvară cum nu am mai avut de mult.
M-am simţit exact ca un copil care după ce a stat în casă o săptămână afectat de gripă e lăsat însfârşit afară. Şi dacă ar fi să mă i-au după spusele superviserului chiar am fost fără culoare în obraji ca un om suferind toată săptămâna. Săptămână pe care ca un adevărat soldat loial culorilor ţări sale am muncit-o în ciuda palorii din obraji şi a stomacului sclifosit care nu dorea sub nici o formă să primească mâncare.
Dar totu-i bine când se termină cu bine şi cea ce nu te doboară te face mai puternic. Sau cel puţin aşa am auzit şi eu pe la Tv, sursa modernă a "înţelepciunii". În cazul meu a fost mai mult ca ce nu te doboară te sclifoseşte căci nu tu poftă de a mânca, nu tu energie, nu tu inspiraţie de a scrie ceva interesant pe blog. În schimb destule greţuri şi concerte ale stomacului care spre ruşinea mea au fost auzite şi de către colegi. Aşa e viaţa, când te îndopi cu brânză feta la "Colosul", când înfunzi instalaţiile sanitare cu brânza feta de la "Colosul". Dar am filozofat destul aşa că vă voi ura o săptămână minunată şi un weekend însorit şi cald.
Pentru că weekendul ăsta am avut vreme frumoasă de zici că minune a venit primăvară şi pe la noi, am tras o plimbare prin Edwards gardens. În grădina lui Edward totul galben şi mort, singurele plante verzi erau florile din sera parcului ce aşteptau nerăbdătoare să se îndrepte vremea ca să fie plantate din nou afară. Peisajul ce acum câteva luni ar fi fost tabloul perfect al vitalităţi naturii acum l-ar fi inspirat doar pe Bacovia. Copaci golaşi, fără muguri, doborâţi de intemperiile ierni, iarbă galbenă şi bolnăvicioasă ce încă nu a primit destulă căldură ca să înverzească. Crengi rupte de greutatea zăpezilor stăteau adunate de buldozere în grămezi triste. Şi totuşi nu toată natura era moartă şi dezolantă. Un pârâu ce străbate parcul sursura vesel, liber din gheară de gheaţă a iernii. Soarele strălucea maiestuos pe un cer de azur, încălzindu-ne. Până şi vântul care până acum tăia cu suflarea-i îngheţată ne mângâia în schimb delicat feţele. Copii veseli alergând de colo încolo, cupluri mergând mână în mână ca şi noi, domnişoare cochete îmbrăcate sumar plimbându-şi căţei în braţe, totul ducea a primăvară.
Să nu mă înţelegeţi greşit, singurul motiv pentru care am observat domnişoarele respective e că mie mi s-a părut ciudat să ţi scoţi câinele afară şi să-l porţi tot timpul în braţe şi cum eu am apucături mai de la ţară mă holbez la cea ce nu înţeleg poate poate pricep şi eu de ce. Întrebată nici Laurie nu a reuşit să-mi explice de ce domnişoarele respective îşi plimbau şobolani în braţe. Logic ar fi să laşi câinele să meargă singur că doar de aia i-a dat Dumnezeu nu unu nu două dar patru picioare. Dar probabil că şi ar fi murdărit lăbuţele şi atunci domnişoarele în cauză şi ar fi murdărit poşetele Prada sau Versace cu care îşi plimbă patrupedele prin mall.
Nu am lăsat totuşi acest mister să mi acapareze toată atenţia ci mi-am deschis simţurile la cea ce a fost o zi minunată de primăvară. Peisajul melancolic împletit cu promisiunile făcute de un cer albastru şi un soare vesel m-a acaparat în totalitate. Dacă mai adaug la natura mirifică şi o prezentă încântătoare personificată prin Laurie şi am obţinut reţeta unei zile perfecte de primăvară cum nu am mai avut de mult.
M-am simţit exact ca un copil care după ce a stat în casă o săptămână afectat de gripă e lăsat însfârşit afară. Şi dacă ar fi să mă i-au după spusele superviserului chiar am fost fără culoare în obraji ca un om suferind toată săptămâna. Săptămână pe care ca un adevărat soldat loial culorilor ţări sale am muncit-o în ciuda palorii din obraji şi a stomacului sclifosit care nu dorea sub nici o formă să primească mâncare.
Dar totu-i bine când se termină cu bine şi cea ce nu te doboară te face mai puternic. Sau cel puţin aşa am auzit şi eu pe la Tv, sursa modernă a "înţelepciunii". În cazul meu a fost mai mult ca ce nu te doboară te sclifoseşte căci nu tu poftă de a mânca, nu tu energie, nu tu inspiraţie de a scrie ceva interesant pe blog. În schimb destule greţuri şi concerte ale stomacului care spre ruşinea mea au fost auzite şi de către colegi. Aşa e viaţa, când te îndopi cu brânză feta la "Colosul", când înfunzi instalaţiile sanitare cu brânza feta de la "Colosul". Dar am filozofat destul aşa că vă voi ura o săptămână minunată şi un weekend însorit şi cald.
No comments:
Post a Comment