Un vis

Atenţie: dacă aveţi orice altceva util de făcut cu timpul dvs ca de exemplu să vă uitaţi la iarbă cum creşte sau cum se plimbă un melc atunci opriţi-vă din citit chiar acum şi apucaţi-vă de activitatea respectivă. Dar dacă nu există nimic interesant în viaţa dumneavoastră şi sunteţi dispuşi să investiţi 5 minute din timpul dumneavoastră, 5 minute pe care nu le veţi mai primi înapoi apropo, atunci aveţi binecuvântarea mea să citiţi în continuare.

În nesfârşita mea cruciadă de a învăţa să scriu şi când zic asta nu mă refer la a scrie corect gramatical, nu am să reuşesc niciodată să fiu fără greşeală de ortografie, am dat peste un autor care dă nişte sfaturi pe ici pe colo despre cum să scrii cărţi. Unul dintre sfaturi este: “Scrie tot ce ţi trece prin cap”. Indiferent de nivelul prostiei doar ca să antrenezi creieraşul. Şi pentru că este încă frig, muncesc în acelaşi loc, stau în acelaşi apartament şi DA viaţa mea e plictisitoare m-am decis să scriu despre un vis pe care l-am avut acum două seri. Şi pentru că nu doresc să vă irosiţi timpul degeaba citind despre visul meu kung fu care e de fapt un exerciţiu pentru creieraşul meu în speranţa că poate cândva voi scrie un ceva care să dea sens eforturilor mele de până acuma, v-am dat atenţionarea de mai sus. Dacă aţi citit până acuma deja aţi pierdut vreo 10 secunde pe care nu le veţi căpăta înapoi.

În visul meu de duminică seară se făcea că eram un fel de maestru kung fui. De ce un maestru kung fu? Habar nu am, e primul vis de acest gen de până acuma. Şi culmea nu am vizionat nici un film cu arte marţiale în ultima vreme care să mi bulverseze subconştientul în asemenea măsură încât să am un vis kung fu. Totuşi pentru câteva minute creierul meu a transformat fabrica universului şi a schimbat realitatea în asemenea hal încât eu m-am crezut un veritabil maestru kung fu. Detaliile visului erau impresionante, de la un corp  sculptat de o viaţă practicând arte marţiale până la un fel de port tradiţional chinezesc frecvent în filmele timpurii ale lui Jackie Chan. Totul fiind uimitor mai ales că în realitate eu, deşi sunt un bărbat extrem de atrăgător, nu am un corp tocmai bine definit, asta ca să nu zic mai pe şleau că sunt gras. Dar în vis eram că tipii din 300 şi incredibil această transformare radicală mi se părea perfect normală, nimic nu mi se părea ieşit din comun. Întrebări existenţiale ca de ce mă aflam într-un depozit luptând cot la cot cu un alt maestru kung fu încercând să eliminăm un chinez îmbrăcat în negru, nu şi aveau loc în acest vis. Era doar acel sentiment de corectitudine de parcă acea luptă trebuia să se întâmple, visele aparent neavând nevoie de motive raţionale că să se manifeste.
Aşa că m-am luptat cu tipul în negru şi pot să vă zic că a fost o luptă pe cinste. Tipul îşi ştia kung fu-ul, probabil de aia aveam un partener în vis şi nu eram de unul singur. Loviturile mele de picior întotdeauna găseau mâinile adversarului, pumnii mei mereu blocaţi fără efort de către inamic. Nimic din cea ce făceam nu dădea rezultate. Eram trei tipi sărind din raft în raft, mereu alergând după tipul în negru, mereu atacând, mereu în ofensivă. O lovitură de picior ţintită spre capul inamicului dă din nou greş, chinezul în negru lăsându-se în jos după care sărind pe alt raft exact când încercam o lovitură de cot. Partenerul meu nu avea mai mult noroc în a marca vreo lovitură. Frustrarea mea atingea culmi extreme şi deşi îl uram pe tipul în negru eram în acelaşi timp impresionat de nivelul kung fu-ul ui demonstrat. Mi-am întins mâna cu palma îndreptată spre pieptul adversarului într-o mişcare ce în filme ar fi aruncat inamicul vreo 3 metri în aer dar în visul meu, tipul de o graţie lichidă îmi deviază atacul folosind cotul mâini stângi ca un scut în timp ce palmă mâini drepte se înfige adânc în pieptul meu trimiţându-mă în aer, o mişcare denumită în câteva filme ca şi Palma lui Budha. În timp ce eu pluteam neajutorat în aer partenerul meu îmbrăcat în roşu începe un schimb de lovituri rapide cu tipul în negru. Duşmanul câştigă şi aliatul meu se trezeşte şi el aruncat în aer. În acest moment un nou sentiment a început să se strecoare printre duşmănia şi respectul ce îi purtam chinezului în negru. Frica! Dacă tovarăşul meu ar fi înfrânt atunci eu aş fi singur împotriva unui maestru kung fu ce momentan părea de nebătut.
Cum această realizare, prezenţa unui sentiment primordial, îmi zguduia subconştientul mi-am dat seama că trebuie să schimb tactica, că trebuie să încerc ceva diferit. Aşa că în loc să-l atac ca şi până acum am încercat în schimb să-mi folosesc expertiza kung fu ca să-l imobilizez pe adversar dându-i astfel o şansă aliatului meu în roşu de a lovi inamicul. Mi am adaptat stilul pentru ce mi am propus fără nici un efort, astfel de lucruri fiind posibile în lumea viselor. În loc de a trimite lovituri devastatoare către cap şi corp încercam în schimb să prind mâinile şi picioarele inamicului. În loc de palmă şi pumn mâinile mele erau acum gheare ca în stilul tigrului. M-am lansat cu forţa înspre inamic, braţele mişcându-se într-un vârtej menit să surprindă inamicul şi să îi atragă atenţia către un atac al mâinilor în timp ce genuchiul meu caută să se sprijine pe genuchiul lui ţintuind în loc piciorul. Cumva ne prăbuşim pe un raft din depozit plin cu scule. O mână de a mea prinde o mână de a lui ca într-o menghină, piciorul meu încolăcindu-se de piciorul lui. Văd cum aliatul meu se repede spre inamic să lovească cu toată forţa. Ca prin vis, deşi doborât la pământ cu o mână şi un picior imobilizate adversarul meu reuşeşte să respingă atacul partenerului. Caut din ochi ceva greu să arunc spre inamic într-o încercare disperată de ai reţine atenţia înspre mine astfel încât aliatul meu să reuşească de data asta să treacă prin garda duşmanului şi în sfârşit să îl înfrângă. Degetele de la mâna mea liberă găsesc ceva ce seamănă vag cu un pistol de cuie vândut de Roofmart. Ridic maşinăria să o arunc în capul inamicului şi când colo acesta numai e. Numai e nici aliatul, numai e nici depozitul, totul a dispărut, totul e alb şi eu stau din nou în picioare cu pistolul de cuie în mână căutând din ochi cea ce numai era. Uimit de cea ce se întâmplă m-am trezit din somn transpirat. Ciudat nu-i aşa?
Partea bună a lucrurilor e că deşi în ciuda estimărilor mele anterioare a citi această postare nu ar trebui să vă ia mai mult de un minut deci mă simt mai uşurat că nu am irosit decât un minuţel din viaţa celor care fideli în extremă au reuşit să citească până la capăt. Deşi sunt sigur că mai toţi aţi fi aşteptat un altfel de final pentru visul meu kung fu. Ei bine, aparent visele nu au nevoie de un punch line.

De sambata

E în sfârşit sâmbătă, e weekend, e libertate. Un miros îmbietor de cafea îmi umple dimineaţa. Nu orice cafea, nu Tim Hortons, nu Selection sau vreo ieftineală, ci LavAzza pentru că e sâmbătă. Am muncit din greu o săptămână întreagă, mi-am făcut datoria, acum e timpul meu, timpul să mă răsfăţ!
Arunc nişte ouă în tigaie, bag cartofi la cuptor, prepar nişte şunculiţe. Micul dejun al campionilor! Deschid calculatorul intru pe pro fm clasic rock. Boxele bubuie, sunca sfârâie în tigaie, e weekend. Nu mă uit la vreme azi, mi-am făcut cumpărăturile de ieri, sâmbăta e pentru relax. Cafeaua e gata! Nişte lapte, puţină miere şi am perfecţiune lichidă. Întorc ouăle şi sunca, încă puţin şi se rumenesc şi cartofii, sunt de aia crocanţi de la McCain. D-abia aştept! Intru un pic pe facebook, mă bag la un candy crush saga, şunca miroase incredibil. Cartofii sunt gata, pun ouăle deasupra cu o bucată de brânză galbenă, sunca de un aur perfect stă pe lângă în farfurie. Am şi ceva salată de ieri.
Las facebook ul în pace, planşa din candy crush saga e deja frustrantă şi nu vreau să-mi fac draci degeaba, doar e sâmbătă. Mă aşez pe canapea cu farfuria în mână. Nu aprind televizorul. Nu se merită! Laurie face câteva exerciţii fizice, aşa că mă uit la ea, o admir în linişte în timp ce mi înfund arterele cu grăsimea micului dejun deşi numai mic nu e. Nu contează doar e weekend, o să ard destule calorii în timpul săptămânii când o să îngheţ de frig în timp ce fug ca un nebun să prind vreun autobuz. Muzica din boxe e în tandem cu starea mea de spirit. Încep să mă mişc în ritm cu muzica în timp ce mi înfulec cartofii.
Telefonul ţipă. Mă sună prietenul Georgescu din Anglia pe facebook, a făcut 90 de lire ducând un tip din Fareham în Londra. Mi se laudă că bea o cafeluţă în stil londonez. Eu că o beau acasă în stil torontian. Cine s-ar fi gândit uitându-se la noi cum fumam împreună pe treptele liceului, palmând ţigările să nu ne vadă profesorii, bând cafea de 1 Ron de la dozator, că după 10 ani unu o să fie în Toronto şi altul în Londra?
Ne promitem să ne vedem la vară, când venim în Constanţa că se însoară frate-miu. Mare motiv de petrecere şi bucurie. Cumnata îmi trimite poze cu rochia de mireasă, arată superb. Frate-miu nu ştie, cică el nu are voie să vadă rochia. Aşa că îl tachinez cu un: "Surprize! Surprize!" când mă întreabă.
Începe să mi placă facebook ul, vorbesc cu mătuşa din Spania, mai vorbesc cu un prieten din Constanţa. Mai aflu veşti şi bârfe şi timpul trece. Mă apucă un pic melancolia. Încă vreo trei luni până la nuntă, până îmi revăd prietenii şi familia. Dar e sâmbătă aşa că mi trag o palmă şi mi revin. Nu o palmă reală ci una de aia psihologică. Am aşteptat o săptămână întreagă să vină şi ziua asta, când pot să mă relaxez şi să mă bucur de viaţă. E o prostie să mă gândesc la ce nu pot avea. Timpul trece şi o să vină şi vara când o să văd pe toată lumea.
Aşa că dau muzica mai tare, citesc ce a mai scris lumea pe blog uri, trag un gât serios de cafea şi las sâmbăta să mă ia în primire.

O cafea buna

După 8 luni în Canada am reuşit în sfârşit să beau o băutură servită frumos într-o ceaşcă şi nu într-un pahar mizerabil de hârtie. Acest lucru a avut o asemenea importanţă pentru mine încât m-am simţit dator de a vă împărtăşi fericirea mea. Am găsit în sfârşit un local în Canada unde eşti servit exact ca în România! Băuturile vin în ceşti, pliculeţele de zahăr aranjate într-un coşuleţ frumos. Ospătăriţe care vin şi îţi i-au comanda, care chiar vin şi te servesc. Decor frumos pentru a crea cât de cât o atmosferă plăcută. Doar canapele confortabile din cafenele noastre mai lipseau şi m-aş fi simţit ca în Constanţa.
Aviz noilor imigranţi, în Toronto nu sunt prea multe cafenele în stilul celor din România. Nume ca Burbon, Cremă, Beta, Cazemata nu sunt prezente aici. De fapt singura cafenea din Constanţa care e prezentă şi în Toronto este McCafe. Aici cafenele ca şi majoritatea restaurantelor sunt în regimul fast food. Te aşezi la o coadă ca să ţi comanzi cafeaua, îţi ridici comanda pe o tavă de cantină, te aşezi la o masă mică unde tava d-abia încape, pe un scaun mic de îţi găzduieşte doar juma de cur şi îţi consumi cafeluţa într-o hărmălaie îngrozitoare. În plus mai trebuie să faci faţă şi privirilor răutăcioase a clienţilor care nu au loc să se aşeze şi aşteaptă nerăbdători să ţi consumi cafeaua ca să ţi ia masa. Şi desigur cafeaua este execrabilă comparată cu fortuna roşie. Sau poate că ambianţă de rahat strică gustul cafelei, încă nu m-am decis. Ideea este că aici oriunde te duci vezi numai lanţuri de cafenele gen Tim Hortons, Starbucks, McCafe, Coffe Time etc. Nu există o cafenea decentă în tot Scarborough ul. Şi apropo McDonalds urile din România sunt de 1000 mai confortabile şi curate decât cele de aici.
Dar aşa e în Toronto, toată lumea grăbită şi eficientă. Nici un efort depus pentru confort, ambianţă sau plăcere. O cafea în Constanta poate să fie o adevărată experienţă. Poţi sta la o terasă, la aer proaspăt cu vedere spre mare sau înăuntru la căldurică tolănit pe canapele de piele. Te duci în mall şi ai o mie de cafenele care mai de care mai fiţoase care se întrec în oferte numai ca să le treci pragul. Te plimbi prin mall, îţi faci cumpărăturile te aşezi frumos la o cafea sau un ceai, prinzi din nou puteri şi o iei de la capăt. Aici mallurile sunt de evitat. Eu personal nu pot să rezist mai mult de juma de oră într-un shopping center din Toronto. Aglomeraţie infernală de simt că înot într-o mare de oameni, gălăgie de plec mereu cu durere de cap, mirosuri ciudate, copii gălăgioşi ce intră în tine fără nici un stres. E o experienţă pe care eu cel puţin nu o să o mai repet. Am fost de 2 ori în Scarborough town centre şi mi-a pierit cheful de a mai călca pe acolo. A doua oară, fiind mai înţelept, am intrat într-un restaurant unde gălăgia mall-ului nu era prezentă unde am putut să stau jos şi să consum o masă delicioasă cu Laurie fără nici un stres. Prima vizită a fost în schimb oribilă! Nu văzusem în viaţa mea atâţia oameni la un loc. Nici unul într-o stare de repaus, toţi mişcându-se în jurul tău, ignoranţi la oameni din jur lor, uitându-se la magazine, îmbrâncindu-se unul pe altul din neatenţie. Atunci ne-am decis să bem o cafea în mall. Cea mai proastă decizie din viaţa mea. A trebuit să îmi car băutura la o masă minusculă care tocmai ce se eliberase. Jonglând 5 săcoşi cu cumpărături şi băutura fierbinte care era desigur într-un pahar de carton. Făcându-mă cât mai mic ca să am loc pe scaun şi ca să evit oameni ce se plimbau fără nici un stres în jurul meu. Aici nu ai geamuri care să te despartă de cumpărătorii grăbiţi şi zgomotele lor. Eşti aşezat pe o insuliţă exact în mijlocul lor. Mult noroc încercând să ai o conversaţie decentă în care să nu ţipi ca să te faci auzit. Şi în ciuda condiţiilor mizere toate localurile lor sunt pline până la refuz. Cum reuşesc canadienii să stea mai mult de 5 minute în cafenele astea chiar nu ştiu. Poate pentru că nu ştiu că există şi mai bine. Altfel nu-mi explic de ce un popor întreg frecventează Tim Hortons sau Starbucks.
Văzusem într-o conversaţie pe facebook că Starbucks ar dori să vină şi în România. Dragi concetăţeni fac apel la omenia voastră să nu lăsaţi aşa ceva să se întâmple. Şi dacă e să se întâmple încercaţi să evitaţi pe cât posibil localul. Nu lăsaţi cafenele noastre cochete să dispară din cauza unor lanţuri comerciale care o să vă servească rahat şi o să-l numească cafea. Spuneţi NU paharelor de carton şi respectaţi-vă: serviţi-vă cafeaua în ceşti. Eu în sfârşit am găsit o cafenea cochetă în Toronto care îmi place. Duminica asta am dat un Google search: “European type cafe în Scarborough” şi al doilea rezultat în căutarea mea a fost Gerhard's cafe. Amplasată aproape de Ellesmere şi Bellamy această cafenea/cofetărie serveşte ceai, cafea şi cappucino pe lângă deserturile minunate făcute în atelierul propriu. Cu personal capabil, ambianţă plăcută, deserturi minunate şi preţuri rezonabile acest local a intrat direct pe locul numărul 1 în topul localurilor de acest gen. Nu că ar fi cine ştie ce competiţie. Eu eram deja vândut când când o domnişoară mi-a adus băutura într-o ceaşcă. Laurie şi Janice au fost încântate de ceaiul lor organic iar eu am fost transportat în al nouălea cer devorând o felie de tort şi delectându-mă cu un cappucino perfect. Singura problemă cu acest local a fost lipsa spaţiului. Ca peste tot în Toronto, mese minuscule, scaune şi mai mici şi mereu 20 de oameni în 3 metri pătraţi. În rest toate bune şi frumoase, nu am regretat deloc cei 17 dolari cheltuiţi în local şi am de gând să-l frecventez din nou în ciuda faptului că e destul de departe.
Dacă ştiţi cumva şi alte localuri unde o cafea se poate servi cu un pic de rafinament în Toronto nu fiţi egoişti share the knowledge ca să beneficiem şi noi. Poate uni dintre voi consideraţi că dramatizez un pic importanţa unei cafele servită în ceaşcă, vă înşelaţi. O cafea bună, servită impecabil, poate schimba lumea. Eu personal d-abia aştept să mă întorc în Constanta, vara asta, să mă bucur de o cafea bună. Mai ales că patronii de la “Onix Center” şi “Cazemata” au promis să mă îndoape cu cafea pentru toată durata vizitei pentru această mică reclamă “ascunsă” pe care le am făcuto.