Ultima oară vă povesteam cum am plecat de la Amsterdam Brewery unde luasem masa de prânz spre Mati şi Sarah pentru cină. Desigur s-ar putea să aveţi impresia că mâncăm cam mult plecând dintr-un loc unde tocmai ce am mâncat spre un alt loc unde v-om mânca. Ei bine nu este aşa, distanţele imense pe care trebuie să le parcurgi să ajungi dintr-un capăt în altul necesită foarte mult timp. După o plimbare cu metroul şi vreo trei autobuze schimbate am ajuns în sfârşit la Mati şi Sarah.
Deşi doar ce i-am cunoscut Mati şi Sarah îmi dau impresia unui culplu extraordinar. Cei doi find foarte buni prieteni cu tot clanul Ross. Din câte am înţeles Dave fratele lui Laurie este un prieten din copilărie a lui Mati. S-ar putea să mă înşel dar cu siguranţă vă pot zice că cei doi au jucat foarte multe partide de şah. Aşa că invitabil eu şi cu Mati ne-am confruntat câteva partide. Spre marea mea ruşine le-am pierdut pe toate. În timp ce noi băieţi ne confruntam pe campu de luptă fetele discutau în voie în acelaşi timp uitanduse la adorabila Evi, fetiţa celor doi.
În timp ce ne luptăm pe câmpul de şah şi cu hamburgeri din farfurii, Mati mi-a zis că este un post vacant în bucătăria unde el munceşte şi dacă sunt interesat să mă angajez acolo. După ce a discutat cu managerul am fost convocat a doua zi să mă prezint la sala de fitnes unde este amplasată bucătăria. Aşa că marţi dimineaţa m-am trezit devreme, mi-am băut cafeluţa, mi am mâncat micul dejun, mi-am instalat o busolă pe telefon şi am pornit spre Victoria park.
La noul loc de muncă am făcut cunoştinţă cu Marylin (superviser şi creed că bucătarul şef), o doamnă în vârstă de origine asiatică care îmi amintea de maeştri kung fu din filmele chinezeşti ale copilăriei, atât prin tonul voci cât şi prin prestanţă şi îndemânare. Carol este o domnişoară zâmbitoare şi foarte mică tot de origine asiatică care lucra ca şi ajutor. Iar în final un tip de origine indiană care lucra ca şi bucătar şi căruia nu i-am reţinut numele deoarece nu avea un ecuson. Dintre toţi trei singurul pe care îl înţelegeam era tipul indian al cărui nume creed că începea cu K. Accentul lui indian find mai uşor de înţeles decât accentul asiatic al lui Marylin. Iar deşi Carol nu avea deloc accent vorbea mult prea încet ca să înţeleg ceva.
Deşi Marylin mi-a spus să stau şi să observ cum decurge activitatea eu am dorit să mă fac remarcat fiind desigur conştient de povara că acum sunt un ambasador al României şi nevrând să se zică că români sunt leneşi sau fandosiţi. Aşa că mi-am suflecat mânecile şi m-am pus pe treabă. Am început să spăl vase, să învăţ cum se face milk shakes, să curăţ ouă fierte de coaje, să tai morcovi, să aduc apa etc. Din păcate nu ştiu dacă m-am descurcat bine sau nu. Am încercat din răsputerii să nu ocup spaţiul degeaba şi să mă fac util. Tot ce ştiu este că Marylin la sfârşitul zilei mi-a spus că mai are doi candidaţi pe care vroia să îi vadă. Lucru din care deduc că modestele mele talente în bucătărie nu au impresionat.
Deci primul meu job canadian nu a durat decât cinci ore în care am stat în picioare şi am făcut milk shakes. Şi deşi Marylin mi-a zis că o să se decidă mai încolo dacă mă angajează sau nu, am decis singur că nu sunt calificat pentru această muncă şi l-am rugat pe Mati să mă taie de pe lista posibilor candidaţi.
După această primă experienţă pe piaţa de muncă canadiană am ajuns acasă unde mi-am luat mândră şi am plecat spre Suzanne şi Arun să ne întâlnim cu toţi pentru o cină. Motivul acestei convocări este unul trist, o ultimă seară împreună cu Kristen şi Kathryn. Cei doi plecând miercuri de dimineaţă spre Panama unde vor preda engleză timp de doi ani. Deşi tristă din cauza plecări iminente a celor doi această seară a decurs într-un mod plăcut. Ghiduşiile lui Maya şi Kieran, mâncarea delicioasă, vinul aromat, muzica bună fiind doar câteva din motive pentru atmosferă plăcută.
Pentru un om care acum două săptămâni şi a luat rămas bun de la prieteni şi familie am fost emoţionant să văd cum alţi tineri se îmbarcă spre noi aventurii dar şi mâhnit să văd feţele celor dragi exprimând atâta tristeţe. Un lucru ce mă dus cu gândul la familia şi prieteni mei care mi lipsesc atât de mult şi care au fost la rândul lor devastaţi de plecarea mea. Şi tot ce sper este să mi găsesc un loc bun de muncă care să mi permită să îi revăd cât mai des cu fruntea sus.
No comments:
Post a Comment